FAMILIA CRESTINA ASTAZI

FAMILIA AZI PROBLEME PASTORALE ŞI SOCIALE
În zilele de 25-27 septembrie 2001, a avut loc la Bucureşti, la iniţiativa Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Romano Catolice din România, congresul internaţional cu tema foarte sugestivă Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin 1. Congresul, care a fost o întâlnire foarte reuşită, a adunat în jurul său personalităţi dintre cele mai de valoare din lumea ierarhilor, teologilor, preoţilor şi specialiştilor, aparţinători celor două Biserici creştine, Ortodoxă şi Romano Catolică, din ţară şi din străinătate, miniştri din guvernul ţării, senatori şi reprezentanţi ai organismelor europene. Participarea unor asemenea personalităţi a fost determinată şi de importanţa temei, căci, într-adevăr, familia, de care depinde implicit şi viaţa, două realităţi care se intercondiţionează, ocupă un loc tot mai important în preocupările tuturor factorilor responsabili de viitorul omenirii.
Aşa cum sublinia Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, în mesajul adresat la deschiderea lucrărilor, "Familia a ocupat neîncetat un loc central în învăţătura noastră creştină despre viaţă, fiind înţeleasă drept cea mai însemnată alcătuire socială de care depind dezvoltarea, stabilitatea şi, mai ales, existenţa întregii omeniri " 2. Dar, dacă familia a avut întotdeauna acest rol fundamental în viaţa omenirii şi în societate în general, drept celula de bază a acesteia şi mediu în care s-au format adevăratele caractere şi personalităţi, care au marcat dezvoltarea ştiinţei, artei, culturii şi civilizaţiei, astăzi ea este confruntată cu noi realităţi şi situaţii, care, pe de o parte, duc la şubrezirea sau destrămarea ei, iar pe de altă parte, ridică semne de întrebare şi îngrijorare pentru factorii responsabili de bunul mers al familiei, încercând să găsească şi soluţii pentru păstrarea ei în făgaşul tradiţiilor sănătoase, pentru a fi salvată de la ameninţarea cu dispariţia şi pentru a-şi îndeplini în continuare rolul major pe care l-a avut în viaţa societăţii şi a omenirii.
Aşa se explică de ce astăzi lumea este preocupată de soarta familiei, de ameninţările care o pândesc din toate părţile şi de soluţiile salvatoare pentru a păstra acest sanctuar al vieţii şi sfinţeniei cu scopul pentru care a fost creată de Însuşi Dumnezeu. Este firesc, deci, ca şi Biserica să fie preocupată de familie, ca izvor al vieţii şi cadru de educaţie şi de formare a viitorilor membri ai Bisericii şi ai societăţii.
De aceea, în cele ce urmează ne vom referi la problemele care se pun astăzi în legătură cu familia, pericole care o ameninţă în societatea şi în lumea contemporană, în plin proces de secularizare şi de îndepărtare de Dumnezeu şi de valorile creştine, şi de datoriile pastorale ale preoţimii legate de familie.
1. Învăţătura creştină despre familie
Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este aşezământul divin, creat de Însuşi Dumnezeu în rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc şi pentru cultivarea şi dezvoltarea darurilor cu care fiecare soţ este înzestrat, în atmosfera de comuniune şi de dragoste, luminaţi şi călăuziţi de harul Duhului Sfânt, care binecuvântează şi sfinţeşte legătura dintre bărbat şi femeie. Familia se bazează pe dorinţa lui Dumnezeu de a-l crea pe om bărbat şi femeie, deci pereche, pentru a se completa sau întregi reciproc. Conform referatului biblic din cartea Facerii, după ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, şi-a dat seama că "nu este bine să fie omul singur pe pământ" (Facere 2, 18) şi a creat-o pe Eva, pe care văzându-o Adam a zis: "Iată acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, căci din bărbatul ei este luată. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Facere 2, 23-24). Cuvintele acestea ne arată indisolubilitatea familiei, căci trupul devenit unic, nu poate fi împărţit, decât prin tăiere, iar această unitate o creează puterea harului Duhului Sfânt care se dă prin Sfânta Taină a Cununiei. De aceea, Mântuitorul, referindu-se atât la momentul creaţiei, cât şi la puterea Duhului Sfânt, a spus: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Matei 19, 4-6), iar Sfântul Apostol Pavel ridică legătura dintre bărbat şi femeie la înălţimea legăturii dintre Hristos şi Biserică, socotind-o pe drept "taină mare" (Efeseni 5, 23-32).
Cea de-a doua intenţie cu care Dumnezeu a creat familia este cea a procreării sau înmulţirii neamului omenesc, aşa cum arată cuvântul Scripturii: "Şi a făcut Dumnezeu pe om bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi" (Facere 1, 28). În porunca lui Dumnezeu este cuprins tot rostul sau scopul familiei, adică naşterea de prunci. De aceea, familia a fost socotită mereu sanctuar şi leagăn al vieţii 3.
Cu aceste două scopuri, pentru care a fost creată, familia şi-a avut rolul ei bine definit în societate, stând la baza acesteia şi oferind, de-a lungul istoriei, roadele sale binefăcătoare prin creşterea şi educarea mai ales a membrilor societăţii. De aceea, a existat pretutindeni şi întotdeauna, un cult al familiei, ca loc de sfinţenie a legăturii dintre cei doi soţi, izvor de viaţă pentru pruncii care se nasc, din dragostea împărtăşită reciproc de cei doi soţi, şi mai ales şcoala şi pepiniera de educaţie şi virtuţi. Atâta timp cât familia s-a bazat pe aceste principii sănătoase, adică dragoste reciprocă, sfinţenia vieţii soţilor, credincioşia, indisolubilitatea, ajutorul dezinteresat şi responsabilitatea faţă de societate, prin educarea corectă a copiilor, ea a jucat un rol fundamental în societate şi în viaţa omenirii. Când aceste principii au început să nu mai fie respectate, schimbâdu-se, în decursul istoriei, concepţia despre familie, ea a încetat să mai fie izvor de viaţă, sanctuar de sfinţenie şi mediu de educaţie pentru viitoarele vlăstare ale societăţii, iar rolul ei s-a diminuat tot mai mult. Acest lucru a adus după sine şi decăderea morală a membrilor înşişi ai familiei, dar şi pe cea a societăţii. Nu vom face aici o istorie exemplificată a acestui fenomen, pentru că roadele sau consecinţele s-au cules de-a lungul timpului, ci ne vom referi la situaţia de azi a familiei, în societatea românească şi în lume, de unde vom vedea că ea s-a înstrăinat mult de scopul pentru care a fost întemeiată, fiind ameninţată de pericolele tot mai mari care aduc după sine slăbirea şi dezintegrarea ei în societatea contemporană.
2. Cauzele şi pericolele care duc la slăbirea şi dezintegrarea familiei
Dacă urmărim istoria vieţii de familie, de-a lungul timpului, ne putem da seama că au existat întotdeauna pericole care să ameninţe această celulă de bază a societăţii, dar acestea erau puţine şi nu se manifestau la scară mare în relaţiile dintre soţi sau în raporturile sociale.
Cazurile în care familiile se destrămau erau tot mai rare. Principala cauză de divorţ, îngăduită şi de Biserică, era infidelitatea conjugală sau adulterul, care aducea după sine moartea morală a familiei. Adulterul a fost condamnat chiar de Mântuitorul Însuşi şi a constituit un motiv canonic de divorţ: "Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter" (Matei 5, 32) 4. Cu vremea însă, cauzele care au dus la slăbirea şi destrămarea vieţii de familie s-au înmulţit şi au devenit o realitate în viaţa multor persoane. Acestea au împiedicat pe de o parte închegarea unor familii adevărate, pe de altă parte au slăbit viaţa de familie sau pur şi simplu au distrus-o, încât astăzi aceste cauze şi pericole pentru familie şi pentru viabilitatea ei sunt tot mai numeroase, fiind întâlnite la un număr tot mai mare de persoane. Dacă la început divorţul era îngăduit doar pentru adulter sau alte motive asimilate cu moartea, atât morală: alienaţia incurabilă, crima, avortul, atentatul la viaţa soţului, osânda gravă din partea duhovnicului, care se dădea pentru păcate foarte grele, adică adulterul, boală venerică, silirea la acte imorale, refuzul vieţuirii conjugale şi părăsirea domiciliului, religioasă: apostazia, erezia, ţinerea la botez a propriului copil, fizică parţială: impotenţă, boală incurabilă şi contagioasă, sau civilă: declararea unui soţ dispărut, anularea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, călugărirea sau alegerea de episcop, motive îngăduite şi de Biserică 5, cu vremea acestea s-au înmulţit şi diversificat, contribuind tot mai mult la slăbirea şi distrugerea familiei. Vom aminti câteva dintre acestea, subliniind de la început că marea majoritate a lor au la bază lipsa credinţei în Dumnezeu şi ignoranţa sau nerespectarea legilor morale. Ele sunt proprii unei lumi lipsite de instrucţia şi educaţia religioasă unei societăţi în plin proces de secularizare 6.
Cel dintâi motiv este individualismul, egoismul sau iubirea de sine exagerată care ne face să uităm de semenul nostru şi să punem în centru preocupărilor grija şi interesul pentru propria persoană. Această stare potrivnică poruncii de bază a Evangheliei, care este iubirea aproapelui, determină pe membrii familiei să uite de obligaţiile faţă de cei apropiaţi, soţi şi copii, şi să caute în viaţa de familie numai plăcerea erotică. De aici atitudinea de neacceptat a soţilor de dezinteres faţă de scopul principal al căsătoriei şi al familiei care este naşterea de prunci, creşterea şi educarea lor şi formarea pentru viaţă. Această atitudine este determinată în viaţa multora de modul în care au înţeles viaţa sau relaţia dintre bărbat şi femeie înainte de căsătorie. În această privinţă, un pericol foarte mare este începerea vieţii sexuale de timpuriu, imediat ce tinerii intră în pubertate, încurajarea şi îndemnul, de multe ori din partea medicilor sau a altor factori răspunzători de educaţie, de a urma această cale, pe care o socotesc normală şi firească şi care aduce după sine îmbătrânirea precoce, blazarea şi epuizarea timpurie a puterilor fizice şi sufleteşti, dezinteresul pentru viaţă şi fuga de obligaţiile familiale. Nu a trecut de mult vremea când fete din liceu gravide erau încurajate în modul lor greşit de vieţuire, sau când tinere studente sau eleve declarau că este o ruşine ca o fată să se căsătorească fecioară. La aceasta s-a adăugat tragedia legalizării avortului, care determină pe atâţia tineri să vadă în relaţia dintre bărbat şi femeie numai plăcerea erotică şi deloc obligaţiile care decurg dintr-o legătură de familie, de la care nu mai aşteaptă nimic frumos, iar când aceasta are loc, uşurinţa cu care abandonează copii sau îi ucid, mai ales când cuplurile nu sunt cununate civil şi cu atât mai mult religios, lipsa de interes faţă de educaţia copiilor, atitudinea de violenţă a părinţilor faţă de copii şi invers, aspect care capătă proporţii îngrijorătoare în societatea românească, scăderea numărului copiilor sau a natalităţii în general, prin folosirea contraceptivelor şi în chip special prin numărul imens de mare al întreruperilor de sarcini care a devenit un adevărat măcel al pruncilor nevinovaţi şi o plagă a vremii noastre, ca lepra în antichitate şi ciuma în evul mediu 7. Ce pată pentru ţara noastră că ocupă locul de frunte în lume în privinţa numărului crimelor săvârşite prin avort!
A doua cauză a destrămării familiei şi a slăbirii coeziunii ei interioare o constituie modelele noi de familie, care nu sunt altceva decât forme denaturate ale modului de convieţuire firească dintre bărbat şi femeie. Aceste aşa zise familii încearcă să ofere un model alternativ faţă de ceea ce înseamnă familia serioasă şi adevărată, dar nu sunt decât schimonosiri ale acesteia. Ele nu au la bază legătura firească dintre bărbat şi femeie şi mai ales scopul pentru care a fost creată familia. Prima formă denaturată a familiei este traiul în concubinaj, convieţuirea fără căsătoria religioasă, care înseamnă trăirea în fărădelege. Ea nu urmăreşte decât plăcerea trupească şi lipsa de responsabilitate care decurge din căsătoria legală. Ea are la bază instinctul erotic, este o căsătorie de probă care se poate destrăma oricând fără nici un fel de obligaţii reciproce, care nu urmăreşte aducerea pe lume a copiilor, ci doar satisfacerea plăcerii trupeşti şi care reprezintă un pericol pentru adevărata viaţă de familie. Ea este tot mai curentă în mediul urban. Consensul doar între cei doi angajaţi într-o asemenea relaţie, fără nici un aspect legal sau religios este o acceptare a vieţii păcătoase de către amândoi partenerii. Din acestea decurg familiile monoparentale, în care unul din parteneri, în urma naşterii unui copil, acceptă să-l crească, fără nici un fel de obligaţie faţă de celălalt partener, de care se desparte cu uşurinţă, lipsind pe copilul născut din vieţuirea păcătoasă, de dragostea ambilor părinţi, sau familii provenite din divorţ, în care copilul rămâne numai cu un părinte. În această privinţă, trebuie să remarcăm că, dacă odinioară divorţul era acceptat mai greu, acum el se pronunţă cu prea multă uşurinţă şi totală iresponsabilitate, nemaiîncercându-se împăcarea soţilor. Divorţul a devenit un lucru mai mult decât firesc în viaţa societăţii, ceea ce denota o concepţie total greşită despre căsătorie şi familie, care pot fi desfăcute oricând şi din orice capriciu.
La acestea adăugăm formele total denaturate de relaţie nefirească dintre persoane de acelaşi sex, bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie, prin practicarea păcatelor împotriva firii, a homosexualităţii, lesbianismului, care atacă direct scopul principal al căsătoriei şi familiei, care este naşterea de prunci. Acestea nu sunt decât forme bolnăvicioase ale instinctului de procreare, pe care Biserica nu le acceptă niciodată. Ceea ce este şi mai grav, îl constituie faptul că în aceste forme de vieţuire, copiii care se nasc în familiile adevărate şi normale, fiind înfiaţi de asemenea cupluri cu viaţă nefirească, devin obiectul plăcerii lor şi al deformării instinctului procreării, aşa cum şi colectivismul sexual transformă omul în sclavul plăcerilor dereglate de păcat, ca şi întreaga gamă a perversiunilor sexuale care coboară pe om sub demnitatea sa. Tot aici am putea să mai adăugăm implantarea ovulului uman prin fecundări artificiale care reprezintă tot o formă denaturată a vieţii de familie şi un pericol la adresa fiinţei umane şi a vieţii în general. Un pericol real îl prezintă şi globalizarea, care atentează tot mai mult la identitatea familiei şi popoarelor, care apreciază raportul dintre indivizi şi popoare doar prin prisma economică şi financiară. Demonul patimii trupeşti şi al iubirii de avuţie pune în felul acesta tot mai mult stăpânire pe oameni, îndepărtându-i de la idealul sublim al vieţuirii şi al întregirii reciproce în cadrul familiei. Nu mai puţin important este în procesul de slăbire şi de destrămare a vieţii de familie şi curentul sau mişcarea feministă care urmăreşte tot mai mult emanciparea femeii, nu atât de sub stăpânirea bărbatului, cât mai ales de sub obligaţiile pe care în mod firesc le are în cadrul vieţii de familie: naşterea de prunci, grija şi dragostea faţă de ei şi de soţ. Feminismul nu este altceva decât denaturarea menirii cu care femeia a fost creată de Dumnezeu, aceea de a fi soţie şi mamă. Toate aceste forme denaturate ale vieţii de familie şi devieri de la o adevărată vieţuire a celor doi parteneri, pe care Dumnezeu i-a creat unul pentru altul, constituie grave pericole care sapă la temelia vieţii sănătoase de familie, distrugându-o şi diminuându-i importanţa. Ele constituie adevărate pericole sociale care nu duc decât la destrămarea modului firesc de vieţuire a oamenilor.
În sfârşit, merită să amintim aici şi a treia categorie de motive care contribuie la destrămarea familiei şi la slăbirea ei. Între acestea, aşa-zisul conflict între generaţii, care are la bază falsa idee despre raporturile corecte dintre membrii familiei şi mai ales proasta sau greşita educaţie care se face tinerilor, dar şi libertatea exagerată care li se acordă şi care se transformă în libertinaj. Tinerii care nu mai ascultă de părinţi şi încearcă să iasă de sub autoritatea acestora, nu sunt decât victimele unei false concepţii de viaţă, deoarece nici diferenţa de vârstă, nici tehnicizarea sau mijloacele moderne ale civilizaţiei nu ne îndreptăţesc să dispreţuim experienţa de viaţă a părinţilor şi mai ales dorinţa sinceră de a asigura viitorul fericit al copiilor lor. Nu există părinţi care să nu dorească binele propriului său copil. Cu toate acestea, există atâţia tineri care, asemenea fiului risipitor din Evanghelie, se îndepărtează de casa părintească, de părinţi şi de modul lor de viaţă şi, de cele mai multe ori, cad pradă unei vieţuiri nedemne şi păcătoase, care nu înseamnă deloc modernitate sau generaţie nouă, ci cultivarea unui mod nesănătos de viaţă, care nu le ajută cu nimic la formarea personalităţii lor.
Un pericol extrem de mare pentru viaţa de familie îl constituie influenţa mas- mediei asupra acesteia. Prin mijloacele de informare, dar mai ales prin televiziune şi publicaţii, reviste şi ziare, se atentează la viaţa de familie prin publicitatea care se face pornografiei, violenţei, păcatelor împotriva firii, sexualităţii în general, ceea ce determina mai ales tinerii să nu se mai gândească la adevărata şi frumoasă viaţă de familie, pe care să o dorească, ci mai ales la satisfacerea exagerată şi nefirească a instinctului sexual. Televizorul a ajuns să fie numit "o cetate a Sodomei" pentru impactul negativ pe care îl are asupra tinerilor în general 8. Nu există nici o emisiune în care să se vorbească despre familie, principiile sănătoase pentru întemeierea ei, obligaţiile soţilor între ei şi faţă de copii, dragostea care trebuie să unească pe cei doi soţi, sinceritatea, credincioşia, sfinţenia vieţii familiale, naşterea de prunci, creşterea şi educaţia lor, pe când filmele şi reclamele pornografice abundă pe fiecare post.
Nu mai puţin dăunătoare pentru viaţa de familie sunt şi căsătoriile mixte 9, adică cele care se încheie între creştinii ortodocşi cu parteneri aparţinând altor confesiuni, catolică, protestantă sau cultelor neoprotestante sau chiar necreştini: mahomedani, evrei, budişti, hinduişti, brahmani şi alţii. În condiţiile în care se desfăşoară viaţa în ţara noastră, când capătă tot mai multă realitate economiă de piaţă şi pătrunderea elementului străin, mai ales în domeniul vieţii comerciale, se constată şi o creştere a numărului căsătoriilor mixte, încheiate între români, mai ales femei, şi străini de toate naţionalităţile şi de toate religiile sau confesiunile ori cultele creştine. Neavând aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri şi tradiţii culturale şi de familie, în mod firesc, aceste cupluri îşi împropriază un mod deosebit de viaţă, care diferă de cel obişnuit sau tradiţional, cu efecte negative asupra celor doi parteneri. Cei mai mulţi din partenerii acestor căsătorii trăiesc necununaţi, iar copiii rămân de foarte multe ori nebotezaţi. Oricum, latura religioasă este cea afectată poate cel mai mult. La aceasta trebuie să adăugăm că legalizarea şi încurajarea prostituţiei prezintă unul dintre cele mai grave atentate la viaţa de familie 10.
3. Îndatoririle pastorale ale preoţimii faţă de familie
Cunoscând toate aceste cauze şi pericole care pândesc viaţa de familie şi ameninţă trăinicia şi integritatea ei, este firesc să ne întrebăm ce trebuie să facă slujitorii Bisericii faţă de aceste stări de lucruri negative existente.
Aşa cum remarcam mai înainte, toate aceste situaţii provin din lipsa instrucţiei şi educaţiei religioase. Ateismul materialist pe de o parte, iar pe de alta secularizarea, care se întinde tot mai mult, au adus în sufletele oamenilor acest gol spiritual, care îi determină să devină robi plăcerilor erotice şi să nu urmărească în viaţă decât progresul sau propăşirea materială, uitând de Dumnezeu şi de semeni. De aceea, sarcina principală a slujitorilor Bisericii este intensificarea catehizării, pentru a "creştina" din nou pe oameni, scoţând în evidenţă valorile morale şi spirituale ale creştinismului şi rolul lor în dezvoltarea şi afirmarea insului şi a societăţii. Privitor la familie şi viaţă, trebuie să se cultive o concepţie sănătoasă despre ceea ce înseamnă ele pentru binele fiecăruia şi al societăţii. Trebuie accentuată şi cultivată învăţătura că familia îşi are fundamentul ei natural şi supranatural în Taina Sfintei Treimi. După cum persoanele Sfintei Treimi nu pot fi concepute fără iubire, la fel relaţia dintre bărbat şi femeie nu poate fi imaginată fără acest liant atât de necesar convieţuirii dintre cei doi parteneri. Familia nu se poate concepe, întemeia, dura şi afirma sau împlini decât dacă are la temelie iubirea între soţi şi între aceştia şi copii. Familia creştină adevărată are la bază dragostea jertfelnică şi frica de Dumnezeu. "Supuneţi-vă unul altuia întru frica lui Hristos" şi " aşa să-şi iubească bărbatul femeia sa ca pe sine însuşi, iar femeia să-l respecte pe bărbat" ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 21 si 23). Adevărata familie creştină este aceea în care soţii se iubesc cu adevărat, îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de societate, prin muncă şi comportare exemplară, se preocupă de naşterea, creşterea şi educarea copiilor, iar aceştia, la rândul lor, sunt supuşi şi ascultători de părinţi. Altfel, ea nu mai este familie, ci o parodie, un contract, o convenţie, un mod de viaţă artificial, consensual şi fără roade.
Locul în care ia naştere familia creştină nu poate fi altul decât Biserica, prin lucrarea binefăcătoare a Duhului Sfânt. Prin Taina Sfintei Cununii, cei doi soţi devin un singur trup, o unitate de gândire şi simţire, se transformă spiritual, asemenea apei în vin la nunta din Cana Galieleii, înlăturând din viaţa lor egoismul şi individualismul şi trăind în comuniune sfântă, în dragoste jertfelnică şi dăruire reciprocă. De aceea, orice formă de convieţuire dintre doi parteneri, în afară de cea binecuvântată de Biserică nu se poate îngădui sau accepta, fiind o sfidare a credinţei şi a moralei creştine. În această privinţă preoţii trebuie să fie neîndurători cu formele parazitare ale vieţii de familie: concubinajul, desfrâul, adulterul, incestul, homosexualitatea, lesbianismul, perversiunile sexuale, prostituţia, înfierându-le în predică, iar în scaunul de spovendanie fiind mult mai exigenţi cu cei care practică asemenea păcate. Totdeauna să se scoată în evidenţă frumuseţea, necesitatea şi folosul vieţii normale de familie.
Pentru cultivarea unei concepţii sănătoase despre familie şi rostul ei, ca şi despre obligaţiile care revin celor doi viitori soţi, se impune o catehizare sistematică a tinerilor care se căsătoresc, ca şi obligativitatea ca aceştia să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de Taina Cununiei. Un cuvânt de învăţătură se impune totdeauna la săvârşirea Tainei Cununiei, în care să se explice simbolismul lucrărilor sfinte din slujba acesteia, ca şi conştientizarea tinerilor pentru răspunderile care le revin în calitate de soţi şi mai târziu de părinţi. Slujba Cununiei să nu fie doar o ceremonie la care să se observe dacă mirii se calcă pe picioare sau nu, dacă miresele trebuie să se întâlnească sau nu, dacă preotul "păcăleşte" pe miri cu pişcotul şi altele, care denaturează şi minimalizează însemnătatea Tainei, ci o lucrare solemnă şi plină de demnitate, în care să se simtă prezenţa Duhului Sfânt.
Se va scoate mereu în evidenţă că scopul căsătoriei este naşterea de prunci, avertizând pe tinerii miri cât de păgubitoare sunt toate practicile împotriva venirii pe lume a copiilor. Familia nu este doar o modalitate de satisfacere a plăcerilor erotice, ci leagănul şi sanctuarul vieţii, în care trebuie să se conceapă şi să se nască viaţa. Se va insista mereu asupra faptului că Biserica este împotriva planning-ului familial şi al metodelor şi mijloacelor contraceptive, care sunt duşmanii vieţii. Cu atât mai gravă este săvârşirea întreruperilor de sarcini, a avorturilor, care sunt crime ce nu pot fi răscumpărate niciodată, însemnând şi lipsirea pruncilor avortaţi de posibilitatea botezării şi a intrării în Împărăţia lui Dumnezeu 11.
Preotul trebuie să conştientizeze pe tineri că toate păcatele care ameninţă viaţa de familie trebuie evitate, deoarece ele sapă la temelia unităţii create de Dumnezeu prin Taina Cununiei, iar legătura dintre cei doi este concepută ca indestructibilă şi pentru toată viaţa.
De asemenea, este bine şi folositor ca slujba logodnei să nu se administreze separat şi cu mult timp înaintea Cununiei, deoarece mulţi tineri înţeleg că prin aceasta ei pot începe viaţa intimă, o bună parte dintre ei nemaivenind să primească şi să binecuvânteze viaţa de familie prin Taina Nunţii sau mulţi se despart după o vreme de împreună vieţuire de după logodnă. Or, este bine ştiut că logodna este numai o promisiune sau o făgăduinţă pe care şi-o fac tinerii de a întemeia o familie. Este un fel de arvună sau amanet pentru marea lucrare pe care urmează să o opereze Taina Cununiei asupra celor doi parteneri de căsătorie. Ea nu dă dreptul la consumarea căsătoriei sau a actului intim, care, în această situaţie, înseamnă tot desfrânare. Logodna nu este decât o ierurgie sau binecuvântare în vederea încheierii căsătoriei.
Tot în legătură cu aceasta, preoţii trebuie să educe şi să sfătuiască pe tineri să nu trăiască în concubinaj înainte de căsătorie, iar dacă fac aceasta să se spovedească neapărat înainte de săvârşirea Tainei Cununiei. Obiceiul de a cere să li se citească celor doi tineri care au trăit în concubinaj o "dezlegare" înainte de oficierea Cununiei, nu trebuie încurajat, deoarece el nu are nici un temei. Nu există o rugăciune sau molitvă de dezlegare a tinerilor sau partenerilor care au trăit în concubinaj pentru a putea primi Taina Nuntii, ci singura dezlegare se dă numai prin Taina Spovedaniei.
În privinţa căsătoriilor mixte, este bine ca preoţii să insiste ca acestea să nu aibă loc, iar atunci când ele sunt inevitabile, mai ales că sunt încurajate de legislaţia civilă, cununia religioasă să nu se facă decât după convertirea părţii necreştine sau neortodoxe sau, în cazuri de excepţie, când partenerul neortodox nu doreşte să părăsească confesiunea sa, să aibă dispensa chiriarhului 12. Mai departe însă, preotul este obligat să asigure asistenţa religioasă părţii ortodoxe, veghind ca aceasta să păstreze rânduielile bisericeşti, practicile de cult şi tradiţiile proprii Ortodoxiei. Preotul trebuie să cultive grija pentru respectarea credinţei celuilalt soţ, toleranţa şi dragostea, ca bază a familiei. De asemenea, să ia seamă că libertatea fiecărui soţ de a merge la biserică sau locaşul de cult al confesiunii respective, de a-şi respecta sărbătorile şi de a-şi îndeplini îndatoririle faţă de suflet să fie neîngrădită. În toate aceste situaţii, va cultiva toleranţa şi iubirea creştină 13.
Pentru întărirea acţiunilor de redresare a vieţii familiale adevărate, slujitorii Bisericii trebuie să coopereze cu toţi factorii responsabili de dezvoltarea şi întărirea familiei. Unul din fenomenele pe care trebuie să-l urmărească slujitorii bisericeşti în parohiile lor este cel al "copiilor străzii", pentru care trebuie să depună eforturi să stopeze acest mod parazitar de a înţelege viaţa, încercând să-i atragă pe aceşti copii certaţi cu buna conduită şi să-i călăuzească pe un drum normal la vieţuire, fie oferindu-le ajutoare, fie creându-le posibilităţi pentru studiu, şcolarizare de calitate, ajutor medical. Acelaşi lucru îl poate realiza preotul în parohie pentru persoane în vârstă, bătrâni, bolnavi şi neajutoraţi, cu ajutorul comitetului parohial 14.
Iată doar câte activităţi şi iniţiative pe care le pot desfăşura slujitorii Bisericii pentru a întări, a dezvolta şi a sprijini modul de viaţă normal şi firesc din familie, şi pentru a face din ea mediu de cultivare a virtuţilor creştine şi de promovare a vieţii sociale: Societatea contemporană are nevoie de o renaştere spirituală şi morală a familiei şi aceasta nu poate porni decât de la Biserică, ea fundamentându-şi învăţăturile şi modul de viaţă pe poruncile evanghelice. De familie depinde viitorul unei naţiuni, iar de felul în care ne trăim viaţa aici, pe pământ, depinde şi mântuirea noastră. Iată de ce trebuie ca una din laturile esenţiale ale activităţii preotului în parohie să fie grija pentru starea familiei şi străduinţa pentru redresarea ei materială, morală şi spirituală.
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula,
"Glasul Bisericii" nr. 9-12/2001, pag. 119-130.
FAMILIA CREŞTINĂ - SPERANŢA ROMÂNIEI
1. Criza familiei în Europa
Totdeauna au existat crize în familie. Astăzi însă familia naturală, tradiţională se află în criză, în mutaţie spre un viitor confuz şi incert, în toată Europa, astfel încât criza familiei este percepută ca simptom al crizei civilizaţiei occidentale, o criză a societăţii contemporane însăşi 1. “Criza familiei devine mai devreme sau mai târziu şi o criză a Statului” – remarcă în 1998 preşedinta Senatului Poloniei 2.
Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor (în Uniunea Europeană: 5 căsătorii la 1000 persoane) şi creşte numărul divorţurilor, mai ales în Europa Occidentală. Copii mai puţini, iar bătrâni mai mulţi: un continent care îmbătrâneşte şi care nu prezintă semne majore de dinamism demografic – aceasta este imaginea actuală a Europei 3.
Cauzele sunt multiple şi complexe: mutaţii de ordin cultural, tehnic, ideologico-pragmatice accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieţii şi intensifică în mod alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă şi nihilistă 4. Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se refugieze în practică drogului, violenţei, în sectarism şi suicid 5.
La criza aceasta de ordin spiritual din Europa Occidentală se mai adaugă în Europa Centrală şi Orientală, în fostele ţări cu regim comunist, şi alţi factori negativi care lovesc în familie: sărăcia, şomajul, sectele prozelitiste, violenţa, nesiguranţa zilei de mâine, emigraţia spre ţări mai bogate.
În România, criza familiei se manifestă şi în abandonul copiilor şi în abandonul părinţilor, în numărul mare de avorturi şi chiar o creştere a numărului divorţurilor, creşterea violenţei în familie şi creşterea delicvenţei juvenile.
Cauzele economice şi mutaţiile specifice perioadei de tranziţie spre capitalism explică doar în parte acest fenomen. Nu trebuie uitat că în parte criza spirituală a familiei în România se datorează şi secularizării impuse de regimul comunist prin faptul că educaţia copiilor şi tinerilor, adulţii de azi, a fost un monopol al Statului, iar părinţii n-au avut posibilitatea să educe suficient copiii şi tinerii în credinţa creştină, ateismul fiind ideologia oficială în toate instituţiile de învăţământ, iar dimensiunea creştină a familiei s-a menţinut mai mult în virtutea tradiţiei liturgice şi sacramentale decât în virtutea educaţiei sistematice creştine sau a unei pastorale elaborate.
2. Speranţe pentru depăşirea crizei
a. Binecuvântare lui Dumnezeu asupra familiei.
Criza familiei de azi nu poate totuşi fi mai puternică decât binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul care a zis: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!” (Facere 1, 28). În ciuda multor păcate şi primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuşi familia a fost instituţia cea mai stabilă în istorie. În acest sens, “deja în antichitate, cum arăta Aristotel, ea (familia) era recunoscută ca fiind instituţia socială primară şi fundamentală, anterioară şi superioară Statului, (Etica Nic. VII, 12, 18), contribuind în mod eficace la bunătatea societăţii însăşi”6 .
În plus binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta de la Cana, când a transformat apa în vin, la solicitarea Maicii Domnului – icoana Bisericii rugătoare – de a ajuta o familie nouă în nevoie, constituie pentru noi o puternică bază a speranţei creştine. Hristos care a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea. Noi însă trebuie să-L rugăm, să-i spunem Lui ce lipseşte cu adevărat familiei astăzi şi să spunem familiei creştine în criză că de fapt criza ei cea mai profundă este insuficienta ei deschidere spre ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului în organizarea însăşi a vieţii conjugale. Cu alte cuvinte, este vorba despre insuficienta cultivare a sfinţeniei sau sacramentalităţii familiei. Minunea din Cana Galileiii ne descoperă fericirea ca dar al lui Dumnezeu care produce comuniune şi bucurie în societate, nu ca drept ce trebuie cucerit în spirit individualist – egoist.
b. O altă sursă de speranţă este efortul Bisericilor de a apăra familia naturală, tradiţională, universală, şi de a rezista în faţa unor “modele” noi de familie, în care relaţia normală bărbat-femeie este considerată ca ceva depăşit.
În acest sens, criza familiei în Occident a suscitat în diferite Biserici, mai ales în Biserica Romano-Catolică o intensă reflecţie teologică şi o activitate pastorală intensă privind familia. Cu toate acestea, se recunoaşte că mai sunt multe de făcut7 .
O cooperare ecumenică în faţa problemelor cu care se confruntă familia creştină în România s-a manifestat şi în Conferinţele Bisericilor din România organizate cu sprijinul organizaţiei World Vision la Bucureşti în octombrie 1998 şi iunie 2000 şi la Iaşi, în noiembrie 2000. Nu trebuie uitate nici eforturile naţionale şi internaţionale făcute în România în favoarea copiilor şi a familiei din 1990 încoace.
Congresul internaţional ecumenic dedicat familiei, organizat acum la Bucureşti de către Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică din România, sub patronajul Preşedintelui României şi cu sprijinul Consiliului Pontifical pentru Familie, întăreşte şi mai mult convingerea că o cooperare ecumenică intensă în acest domeniu poate fi benefică şi devine sursa de speranţă. Este nevoie aici de mai multe programe şi proiecte de cooperare ecumenică pe termen lung.
De asemenea, este din ce în ce mai necesar un răspuns creştin comun la probleme noi ca: eutanasia, transplantul de organe, ingineria genetică (implantul de celule embrionare, fecundarea in vitro, procrearea prin disociere parentală, maternitatea de împrumut, clonarea), avortul, unirile libere ca alternativă la familia tradiţională, căsătoriile între persoane de acelaşi gen, etc. Reflecţia teologică, ştiinţifică şi etică a unor Biserici poate ajuta şi alte Biserici în formarea unei atitudini comune în societatea secularizată de azi.
c. Cooperarea Stat-Biserică (Biserici) este o altă sursă majoră de speranţă.
Deja reintroducerea religiei în şcoală, integrarea învăţământului teologic, liceal şi universitar în reţeaua de stat, specializarea în teologie-asistenţă socială, prezenţa preoţilor de caritate în diferite instituţii ale Statului, armată, spitale, penitenciare – reprezintă un potenţial important pentru o cooperare fructuoasă în rezolvarea multor probleme de ordin spiritual, moral, pastoral şi social cu care se confruntă familia azi.
Desigur este necesară consultarea şi cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul legislaţiei privind familia, în domeniul educaţiei copiilor şi tinerilor, în domeniul asistenţei sociale privind copiii şi părinţii cu copii mulţi sau cu probleme majore de ordin social. Este nevoie de programe şi proiecte de cooperare a Bisericii cu diferite instituţii de resort ale Statului atât pe plan local, regional, cât şi naţional.
În interiorul Bisericii noastre, pentru ca speranţa să devină un dar cultivat şi roditor, sunt necesare, la nivel de parohie şi eparhie, programe de cateheză şi asistenţă pastorală a copiilor şi familiilor în criză, cicluri de cateheze pentru pregătirea tinerilor pentru căsătorie, cateheze pastorale pentru tinerii căsătoriţi şi pentru părinţii lor, astfel încât pregătirea pentru căsătorie să nu se reducă doar la frumosul ceremonial al cununiei. Este necesar un program de cateheză pastorală pentru naşi pentru a-i implica în susţinerea continuă a familiilor pe care le cunună. Prin toate aceste programe trebuie afirmată şi cultivată sfinţenia căsătoriei, organizată solidaritatea în familie şi între familii, afirmată demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu ce trebuie cultivate.
Trebuie înţeleasă şi mai profund şi cultivată şi mai mult legătura sfântă care există între taina familiei şi taina Bisericii, între taina copilului şi taina persoanei, de vreme ce, pentru a fi Om adevărat, Dumnezeu-Fiul S-a născut din femeie şi a intrat în istorie ca şi copil. Toţi termenii de bază în Biserică sunt împrumutaţi din familie: părinte spiritual, mamă sau maică spirituală, frate şi sohttp://www.blogger.com/img/blank.gifră spirituală, fiu şi fiică spirituală, chiar şi în domeniul vieţii monahale. De aceea, fără taina familiei nu poate fi înţeleasă nici taina Bisericii, şi fără taina Bisericii nu poate fi înţeleasă nici taina familiei. Cununia este binecuvântată de Biserică în calitatea ei de icoană a iubirii dintre Hristos şi Biserică, dintre Dumnezeu şi umanitate. De aceea, taina Familiei poartă în ea taina mântuirii şi a vieţii veşnice (“Extra familiam nulla bumanitas”). Niciodată familia nu poate fi redusă la aspectul ei biologic, juridic, psihologic, sociologic sau cultural, ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcede, pentru că are vocaţia de a fi în lume icoana iubirii divine veşnice.
Mitropolitul Daniel Ciobotea,
Iaşi, România.

OLIMPIADA LA RELIGIE BACĂU 2011-2012 CONCURSURI ŞCOLARE

Dragi colegi s-au stabilit concursurile si olipiadele scolare la disciplina religie ortodoxa in Bacau dupa cum urmeaza:

1. Concursul de eseuri şi creaţie literar-religioasă „Lumină din Lumină”

Secţiunea I: 1. Taina Sfântului Maslu şi sacroterapia creştină;
Secţiunea II: Sfinţii, pedagogi ai credinţei creştine;
Secţiunea III: “Biserica - stâlp şi temelie al adevărului”, cf. I Tim. 3, 15

Se va desfăşura la Colegiul Tehnic de Comunicaţii „N. V. Karpen” Bacău Bacău, aprilie 2011. Participă elevi de liceu.

2. Concursul „Mileniul III creştin”– Olimpiadă de religie – faza judeţeană

Pe 10 martie 2012
• Se va desfăşura la Şcoala cu clasele I-VIII „Catedra de religie din Şcoala „C-tin Platon” Bacău” din Bacău, pentru elevii de la clasele V-XII.

3. Concursul intredisciplinar religie-civică-desen „Un copil bun pentru o lume mai bună” – faza judeţeană

Se va desfăşura la Şcoala cu clasele I-VIII „Ştefan Luchian” din Moineşti, pe 7 mai 2011.
Participă elevi de la clasele III-IV.

4. CONCURS DE PROIECTE ŞCOLARE “DĂRUIND VEI DOBÂNDI”
1. Etapa de promovare şi înscriere 1oct. – 15 nov. 2011
2. Etapa de implementare a proiectelor 15 nov. 2011– 1 mai 2012
3. Etapa jurizării proiectelor 1 mai – 15 mai 2012
4. Etapa organizării festivităţii de premiere, mai 2012.
Concursul cuprinde două secţiuni:

A . Secţiunea ARTĂ/ CULTURĂ/ TRADIŢII (Concursuri de poezie, proză, dramaturgie religioasă, expoziţii de icoane, simpozioane, piese de teatru şcolar, tradiţii şi obiceiuri locale legate de sărbătorile religioase etc.).

B. Secţiunea IMPLICAREA ÎN COMUNITATE (activităţi de voluntariat, parteneriate locale, strângere de fonduri, promovarea unei atitudini nediscriminatorii în cadrul comunităţii, ridicarea nivelului de conştientizare şi responsabilitate socială în cadrul comunităţii, acţiuni de dezvoltare comunitară etc.).

5. Concursul naţional „Luminile ortodoxiei”, - Patrimoniu de spiritualitate şi cultură moldavă - Concurs naţional interdisciplinar religie – istorie – arte plastice – limba şi literatură română, care se adresează elevilor din clasele VII – XII din ciclul gimnazial şi liceal, elevilor din cadrul Seminariilor Teologice şi elevilor din cadrul Liceelor de Artă.
Concursul cuprinde 3 secţiuni:

A. HRONIC DE CULTURĂ ŞI VIAŢĂ ÎN ARHIEPISCOPIA ROMANULUI ŞI BACĂULUI - constă într-un concurs de eseuri adresat elevilor claselor VII – XII, pe teme de istorie bisericească, cultură şi spiritualitate românească, care se vor aborda interdisciplinar aspecte ale vieţii şi activităţii culturale a marilor personalităţi ecleziastice din Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului;

B. TEOLOGIE ŞI VIAŢĂ - constă într-un concurs de eseuri adresat elevilor Seminariilor Teologice, axat pe tematică anuală stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în cadrul „anului omagial”;

C. CULOAREA CREDINŢEI - constă într-un concurs şi expoziţie de icoane, adresat elevilor Liceelor de Artă şi elevilor din clasele VII – XII, cu înclinaţii artistice.

1. Expedierea lucrărilor către organizatorii concursului se va face în perioada 15 MARTIE–20 APRILIE 2012
2. Evaluarea lucrărilor ( 20 APRILIE - 7 MAI 2012)
3. Festivitatea de premiere (12 MAI 2012)

6. Concursul „Cultura şi civilizaţie în România”, interdisciplinar: română, istorie, religie, socio-umane (judeţeana ianuarie-martie 2012, naţionala 2-5 iunie 2012)

7. Concursul „Cultură şi spiritualitate”, Suceava, 2011.

8. Olimpiada naţională de religie, 2-6 aprilie 2012



Inspector de specialitate,
Prof. Irina Leonte

IPS. BARTOLOMEU ANANIA A TRECUT LA CELE VESNICE

În jurul orei 21.30, trupul neînsuflețit al ierarhului a fost transportat la Palatul Mitropolitan care se află în vecinătatea Catedralei Ortodoxe, unde un sobor de preoți în frunte cu episcopii Irineu Bistrițeanu și Vasile Someșanu au ținut o slujbă religioasă pentru odihna sufletului IPS Bartolomeu. Ulterior, sicriul a fost depus în catedrală unde credincioșii, adunați în număr mare, auvenit să își ia rămas bun de la înaltul prelat.
Locotenența mitropolitană va fi asigurată până la numirea unui nou mitropolit de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel.

Mitropolitul Clujului, IPS Bartolomeu Anania, a decedat aseară, în jurul orei 19.25, la Secţia de Terapie Intensivă din cadrul Clinicii de Chirurgie 1 din Cluj-Napoca, unde a fost internat lunea trecută, după ce a revenit de la Viena.

A intrat în comă la Viena

În ultimele zile de viaţă, mitropolitul Bartolomeu Anania a fost în comă, stare în care intrat pe 23 ianuarie, când încă se mai afla internat la Spitalul AKH din Viena. "Înconjurat de medici, prieteni, ucenici şi colaboratori apropiaţi, trupul Înaltpreasfinţitului Bartolomeu a cedat multiplelor afecţiuni care i-au marcat ultima perioadă de viaţă", se arată într-un comunicat al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.

Preotul Bogdan Ivanov, secretarul personal al mitropolitului Bartolomeu, care l-a însoţit pe acesta în Austria, a declarat că mitropolitul şi-a dorit foarte tare să revină la Cluj, de unde să treacă la cele veşnice. "Starea lui a fost critică şi nu s-au putut face prea multe", a spus părintele Ivanov.

După ce a revenit la Cluj, medicii au avut o încercare de a-l scoate din coma indusă pe mitropolitul Bartolomeu Anania, dar nimeni din anturajul acestuia nu a dorit să semneze pentru un eventual risc care ar fi putut surveni.
Surse din cadrul Mitropoliei Clujului au declarat că joia trecută episcopii Vasile Flueraş şi Irineu Bistriţeanu au avut o discuţie cu medicii Clinicii de Chirurgie 1, care au doit să îl detubeze pe Bartolomeu, pentru a vedea dacă acesta va putea să respire singur. "Nu au vrut să îşi asume niciun risc pentru că starea de sănătate a IPS Bartolomeu era foarte gravă", a spus un preot. Va fi înmormântat în cripta de sub Catedrala Mitropolitană

Trupul lui IPS Bartolomeu Anania va fi coborât la veşnica odihnă în Cripta Ierarhilor de sub Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca
Ritualul înmormântării unui mitropolit presupune delegarea din partea Patriarhului Daniel a unui alt mitropolit care să conducă destinele Mitropoliei Clujului până la numirea de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a unui nou mitropolit.
"Ritualul presupune că cel care va fi numit interimar este mitropolitul imediat superior lui Bartolomeu, adică ÎPS Laurenţiu Streza, mitropolitul Ardealului. Aceste lucru nu este obligatoriu, locotenenţa mitropolitană putând fi asigurată chiar şi de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel", a spus un preot clujean.

Pastorala la Nasterea Domnului a PF Daniel

† D A N I E L

PRIN
HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,

MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,

LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI

ŞI

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL

ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI

DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin proorocul care zice «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte Cu noi este Dumnezeu»”

(Matei 1, 22-23, cf. Isaia 7, 14)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ne arată iubirea milostivă şi nemărginită a lui Dumnezeu pentru oameni. Hristos este Dumnezeu-Omul prezent în mijlocul oamenilor, pentru ca oamenii să poată fi părtaşi la viaţa şi iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.

Începând cu ziua de 20 decembrie, când serbăm Înainteprăznuirea Naşterii Domnului, şi până la 31 decembrie, ziua Odovaniei acestei sărbători, cântările liturgice ale Bisericii Ortodoxe ne îndeamnă să ne minunăm cu mintea şi să ne bucurăm cu inima de taina iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii arătată în Naşterea lui Hristos din Sfânta Fecioară Maria.

Într-una din cântările acestei sărbători se spune că Dumnezeu Se face om, pentru ca pe om să-l îndumnezeiască: „Să mergem, credincioşilor, să întâmpinăm pe Ziditorul, Cel ce vine pe pământ, răsărind din Fecioară: cu curăţie să ne luminăm, cu fapte bune să strălucim, cu frică şi cu bucurie să ne gătim a privi cu ochii minţii pe Hristos, ajuns Prunc, Care ne îndumnezeieşte pe noi, oamenii, din milostivirea cea mare” (Mineiul pe Decembrie, ziua 20, „Utrenia”, Laude, Stihurile Înainteprăznuirii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 326). Iar în altă cântare se spune că la Taina Naşterii lui Hristos participă cerul şi pământul, steaua şi peştera, oraşul şi pustia: „Betleeme, pregăteşte-te, cetate a Sionului, cântă! Bucură-te, pustie, care ai vestit de mai înainte bucuria; că steaua merge înainte în Betleem, vestind pe Hristos, Cel ce vine să Se nască; şi peştera primeşte pe Cel întru totul neîncăput, iar ieslea se împodobeşte, ca să primească Viaţa cea veşnică”. (Idem, „Utrenia” din 23 decembrie, Stihoavnă, p. 327)

Cel ce Se naşte ca om din Fecioară este Unul din Sfânta Treime: „Betleeme, găteşte-te spre întâmpinarea Fecioarei Maria şi a Maicii lui Dumnezeu. Că iată vine la tine, purtând Prunc pe Hristos, Cel pururea împreună cu Tatăl Cel fără început şi cu Duhul, pe Care în peşteră Îl va naşte şi după naştere iarăşi se va arăta fecioară.” (Idem, “Utrenia” din 23 decembrie, Sedealna, p. 368)

Smerenia şi sărăcia lui Hristos-Dumnezeu sunt începutul îmbogăţirii omului în bunătate dumnezeiască: „Orice om să se mire, cugetând la felul cum începe a sărăci acum Cel bogat cu mila, şi cum în peşteră Se sălăşluieşte, spre a ne dezlega pe noi de cumplita înşelăciune, voind a ne îmbogăţi de bunătate.” (Idem, “Canonul Înainteprăznuirii”, Cântarea a 4-a, p. 371)

În alte cântări se spune că Taina Naşterii smerite a lui Hristos, Împăratul slavei veşnice, trezeşte uimire pentru îngeri şi înfricoşare pentru oameni: „Cuvinte al Tatălui, Cel împreună veşnic, ieşind din cea neispitită de bărbat, Te-ai sălăşluit trupeşte în peşteră, având ieslea ca un tron; şi spăimântezi, cu înfricoşătoarea Ta iconomie, pe magi şi pe păstori, şi ai uimit pe îngeri, care au strigat: Slavă Ţie!” (Idem, “Pavecerniţa” din 24 decembrie, Cântarea a-5-a, p. 387)

Pentru a binevesti în acelaşi timp smerenia şi slava lui Hristos, Biserica vede deodată în El pe robul şi pe Stăpânul, pe omul pământean şi pe Împăratul cerurilor: „Astăzi Se naşte din Fecioara Cel ce are (ţine) în mână toată făptura. Cu scutece ca un prunc este înfăşat, Cel ce din fire este nepipăit (inaccesibil). În iesle este culcat Dumnezeu, Cel ce a întărit cerurile de demult, întru început. La sân cu lapte este hrănit, Cel ce a plouat în pustiu mană poporului. Pe magi cheamă Mirele Bisericii. Darurile acestora le primeşte Fiul Fecioarei. Închimămu-ne Naşterii Tale, Hristoase! Învredniceşte-ne să vedem şi dumnezeiască Arătarea Ta (Botezul)!” (Idem, „Rânduiala Ceasurilor împărăteşti” din 24 decembrie, „Ceasul al IX-lea”, Slavă … glasul 6, p. 420)

În însăşi ziua Sărbătorii Naşterii Domnului se arată mai lămurit că rostul Întrupării Fiului lui Dumnezeu este înnoirea omului întru viaţă veşnică: „Văzând Ziditorul pe omul pe care l-a zidit cu mâinile pierind, plecând cerurile, S-a pogorât şi pe acesta, întrupându-Se din dumnezeiasca Fecioară, îl zideşte cu totul din nou, cu adevărat, că S-a preaslăvit!” (Idem, „Utrenia” din 25 decembrie, „Canonul I”, Cântarea 1, p. 437)

Am văzut din cântările prezentate mai sus că Biserica preamăreşte iubirea atotputernică şi smerită a lui Hristos pentru oameni, ca fiind dătătoare de mântuire, de viaţă şi slavă veşnică.

Taina Întrupării Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S a făcut om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare taină a fost scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă şi prevăzută de profeţii Vechiului Testament inspiraţi de Duhul Sfânt, apoi a fost văzută ca realitate istorică şi mărturisită de Apostolii lui Hristos, apărată şi dogmatizată în faţa ereziilor de către Părinţii Bisericii adunaţi în Sinoadele ecumenice şi preamărită sau lăudată de cler şi credincioşi în viaţa Bisericii.

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi mărturisitori, imnografi şi melozi, au în centrul teologhisirii lor taina iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, Care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „prin iubirea Sa mai presus de minte şi nesfârşită pentru om, Dumnezeu a devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, P.G., 91, 1048 C), adică om.

Acelaşi Sfânt Părinte spune că „Hristos este marea taină ascunsă, ţinta fericită, scopul pentru care toate au fost făcute […]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei cu mişcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea planurilor lui Dumnezeu”. (Idem, Răspunsuri către Talasie, 60, P.G., 90. 612)

Prin Întruparea Sa de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi, mai ales, prin Naşterea Sa ca om în Betleem, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, intră în umanitate şi rămâne pentru veşnicie tainic prezent în mijlocul ei. Cel ce S-a născut ca om în Betleem, a copilărit în Nazaret, S-a răstignit şi îngropat la Ierusalim, a înviat din morţi şi S-a înălţat întru slavă la ceruri, nu încetează de a fi prezent împreună cu oamenii, care cred în El şi-L iubesc pe El (cf. Matei 28, 20). El este permanent prezent în Biserică prin Sfintele Taine, dar mai ales prin săvârşirea Sfintei Liturghii, în timpul căreia credincioşii ascultă Evanghelia Sa şi primesc Trupul şi Sângele Său, ca arvună a vieţii şi bucuriei veşnice din Împărăţia cerească a Preasfintei Treimi.

Taina coborârii şi apropierii Fiului lui Dumnezeu de noi oamenii ne cheamă să ne ridicăm şi să ne apropiem şi noi de El, să-L întâmpinăm în viaţa noastră. Astfel, una din cântările Naşterii Domnului ne îndeamnă: „Veniţi, credincioşilor, să ne înălţăm dumnezeieşte şi să vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem şi curăţindu-ne mintea prin viaţă curată să aducem în loc de mir fapte bune; să pregătim prin credinţă intrarea sărbătorii Naşterii şi cu cei de sus să strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Celui în Treime, prin Care S-a arătat între oameni bunăvoirea mântuind pe Adam din blestemul cel dintâi, ca un iubitor de oameni!” (Mineiul pe Decembrie, „Rânduiala Ceasurilor împărăteşti”, „Ceasul al VI-lea”, stihiră glasul 1, EIBMOR, Bucureşti, 2005, p. 415) Aşadar, prin dreaptă credinţă şi prin fapte bune să întâmpinăm pe Hristos în sufletul şi în casele noastre şi să ne bucurăm de lumina sărbătorii.

Hristos vine şi astăzi la noi în multe forme, ca un călător sau ca un pelerin necunoscut, prin chipurile smerite ale oamenilor săraci, ale copiilor şi bătrânilor abandonaţi, ale bolnavilor singuri şi întristaţi, ale celor flămânzi şi fără de adăpost.

De aceea, mai ales acum, când în jurul nostru este multă suferinţă şi sărăcie, singurătate şi neajutorare, să le aducem acestora, prin cuvânt şi faptă, ajutor şi bucurie, încurajare şi speranţă, aşa cum ne învaţă Sfânta Evanghelie şi Sfânta Biserică.

Să ne rugăm mereu Maicii Pruncului Iisus, Fecioarei Maria, să ocrotească ţara şi poporul nostru şi să lumineze cu rugăciunile ei pe toţi copiii şi părinţii, toate familiile care au nevoie de ajutor şi binecuvântare de la Dumnezeu.

Să ne rugăm, de asemenea, Maicii Domnului să ajute Biserica noastră în lucrarea ei cultural-misionară şi social-filantropică pentru copii şi bătrâni, pentru bolnavi şi săraci, pentru oamenii fără nici un sprijin, pentru „cei pe care nu-i iubeşte nimeni', cum se spune în rugăciunea finală a Acatistului Buneivestiri.

Căminele de bătrâni şi de copii, unităţile medicale, cantinele pentru săraci şi multe programe de caritate ale Bisericii noastre au în continuare nevoie de sprijin, pentru ca cei care au iniţiat şi realizează programe filantropice să nu se descurajeze, să nu înceteze lucrarea lor, necesară altora.

Mulţumim celor care ne-au ajutat adesea şi îi binecuvântăm, rugându-ne lui Dumnezeu-Milostivul să le dăruiască darurile milostivirii Sale celei bogate.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Familia a fost binecuvântată în Rai (cf. Facere 1, 28), sfinţită prin Naşterea Pruncului Iisus din Fecioara Maria şi preţuită prin prezenţa lui Hristos la nunta din Cana Galileii, unde a săvârşit minunea prefacerii apei în vin. Prin urmare, familia trebuie să fie mereu în centrul atenţiei Bisericii. Din acest motiv, la propunerea noastră, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2011 să fie numit „Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii”.

Botezul copiilor şi creşterea lor în credinţă trebuie să fie o prioritate majoră a părinţilor, naşilor, preoţilor şi a profesorilor de religie, mai ales astăzi când mulţi copii şi tineri sunt dezorientaţi sau tentaţi să caute fericirea în droguri nocive pentru suflet şi trup. Pe fondul sărăciei şi al migraţiei părinţilor în străinătate, mulţi copii sunt tentaţi să abandoneze şcoala şi să trăiască o viaţă dezordonată şi fără un ideal concret. De aceea, familia, societatea şi Biserica trebuie să coopereze spre a găsi soluţii practice pentru problemele concrete care tulbură viaţa copiilor şi tinerilor de astăzi.

Criza stabilităţii sau a unităţii familiei se amplifică în contextul creşterii sărăciei, şomajului şi a nesiguranţei zilei de mâine. Din aceste motive sunt urgent necesare următoarele orientări: intensificarea vieţii spirituale şi a activităţii pastorale, a solidarităţii între familii, dezvoltarea de programe sociale de susţinere a familiilor sărace, mai ales a celor care au copii mulţi.

Toate aceste probleme şi altele asemănătoare trebuie să fie permanent în centrul atenţiei Bisericii Ortodoxe Române.

Dreptmăritori creştini,

Un simbol major al comuniunii, cooperării şi demnităţii noastre ortodoxe româneşti va fi, în anul 2011, construirea Catedralei Mântuirii Neamului, după ce în anul acesta 2010 a fost selectat proiectantul, s-a obţinut autorizaţia de construire a ei, au fost desfăşurate ample lucrări de organizare de şantier, au fost procurate o parte din materiale şi a fost încheiat contractul de zidire a pereţilor din jurul fundaţiilor noii Catedrale.

În vederea coordonării donaţiilor în bani pentru construirea noii Catedrale patriarhale cu hramurile: Înălţarea Domnului (care este şi Ziua Eroilor) şi Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca pe calendarul fiecărei eparhii din Patriarhia Română să fie imprimată imaginea machetei noii Catedrale şi să fie indicate conturile în lei, euro şi dolari (USD), pentru ca fiecare eparhie, parohie, mănăstire, precum şi fiecare credincios ortodox român, iubitor de Biserică şi Neam, să ajute, după posibilităţi, la ridicarea acestui sfânt locaş, care este o necesitate practică şi o lucrare emblematică în folosul poporului român din ţară şi din afara ei. De aceea, vă adresăm tuturor, şi fiecăruia în parte, rugămintea de a oferi „darul tău pentru Dumnezeu” sau „darul tău pentru eternitate”, adică „ajutorul tău pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului”. Noua Catedrală este prevăzută cu mai multe spaţii pentru slujbe liturgice sau rugăciune, pentru conferinţe şi convorbiri duhovniceşti, pentru expoziţii de cărţi, obiecte şi veşminte bisericeşti, dar va avea alături şi cantine pentru hrana pelerinilor săraci şi cămine pentru cazarea pelerinilor români din ţară şi diasporă, precum şi cabinete medicale pentru consultaţia şi tratamentul pelerinilor bolnavi, astfel încât se vor completa între ele cultul şi cultura, viaţa spirituală şi lucrarea socială a Bisericii în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi. Fiecare componentă arhitecturală şi artistică a noii Catedrale şi toate împreună vor avea o semnificaţie teologico-spirituală şi existenţială privind taina mântuirii oamenilor, pelerini pe pământ spre patria cerească, sau misterul comuniunii lor cu Dumnezeu şi întreolaltă în Biserica lui Hristos. Fericiţi vor fi, acum şi în eternitate, cei care se vor număra printre ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului! Ei vor fi pomeniţi de Biserică în rugăciunile sale pe care le înalţă zilnic pentru „fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori”. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2010 spre 1 ianuarie 2011, suntem chemaţi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătate şi mântuire, pentru toţi românii din ţară şi din diasporă. Să-I cerem lui Dumnezeu să ne ajute ca să trecem cu realism şi speranţă prin actuala criză materială şi morală, încât în anul viitor să fim mai tari în credinţă şi înţelepciune, mai prosperi economic şi mult mai bogaţi în fapte bune decât în anul 2010.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2011 şi Botezului Domnului, Vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradiţională: „La mulţi ani!”

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

COLINDE TRADITIONALE ORTODOXE DE NASTEREA DOMNULUI IISUS HRISTOS

O ce
veste minunata!

O, ce veste minunata
Din Betleem ni se-arata
Ca a nascut prunc,
Prunc din Duhul Sfant
Fecioara curata.
Ca la Betleem Maria
savarsind calatoria
Intr-un mic salas
Langa-acel oras
A nascut pe Mesia.
Pe Fiul ce-n al Sau nume
Tatal L-a trimis in lume
Sa se nasca si sa creasca Sa ne mantuiasca.

Florile dalbe!

Scoala gazda din patut,
Florile dalbe
Si ne da un colacut,
Florile, florile dalbe.

Ca mamuca n-o facut,
Florile dalbe
Sata rara n-o avut,
Florile, florile dalbe.

Pe cand sata o capatat,
Florile dalbe
Covata i s-o crepat,
Florile, florile dalbe.

L-o sfadit mama pe tata,
Florile dalbe
Di ce s-o crepat covata,
Florile florile dalbe.

Cand covata o lipit, florile dalbe
Cuptorul l-i s-o urnit,
Florile, florile
A
seara pe-nserate

Asear
a pe-nserate
Fecioara Maria
In Viflaim-cetate
Calatorind venea...
Si fiind obosita
Lacas isi cauta
In Viflaimul mare
Nimenea n-o primea
Atunci Sfanta Fecioara
Din Viflaim iesea
Si intrand intr-o poiata
De vite poposea...
Si printre dobitoace
Pe fanul cel stros
Nascu Sfanta Fecioara
Nascuse pe Christos...
Micutul Iisus plange
Maria Il mangaia
'Nu plange, Preaiubite
Caci Tu cunosti lumea.
Caci lumea asta mare
Prin Tine s-a zidit
Si in aceasta noapte
Nimeni nu Te-a primit...
Sculati crestini degraba
Si-aduceti un prinos
Si faceti loc la masa
Micutului Christos...
La fiecare casa
Se-aud colindatori
Colinda lor frumoasa
Rasuna pana-n zori
Colinda lor frumoasa
Rasuna pana-n zori...
Deschide usa, crestine!

Deschide usa, crestine
Deschide usa, crestine
Ca venim din nou la tine
La multi ani, multi ani cu bine
Si la Vifla
im am fost
Si la Viflaim am fost
Unde s-a nascut Hristos
La multi ani, multi ani cu bine
Si-am vazut si pe-a sa mama
Si-am vazut si pe-a sa mama
Pe care Maria-o cheama
La multi ani, multi ani cu bine
Umbla-n sus si umbla-n jos
Umbla-n sus si umbla-n jos
Ca sa nasca pe Hristos
La multi ani, multi ani cu bine
Mai tarziu gasi apoi
Mai tarziu gasi apoi
Un staul frumos de oi
La multi ani, multi ani cu bine
Cete de ingeri coboara
Cete de ingeri coboara
Staulul de-l inconjoara
La multi ani, multi ani cu bine
Ingerii cu flori in mana
Ingerii cu flori in mana
Impletesc mandra cununa
La multi ani, multi ani cu bine
Pe cununa-i scris frumos
Pe cununa-i scris frumos
Astazi s-a nascut Hristos
La multi ani, multi ani cu bine
T
rei Crai de la Rasarit

T
rei Crai de la Rasarit

Trei crai de la rasarit
Spre stea au calatorit
Si-au mers dupa cum citim
Pana la Ierusalim.
Acolo, cum au ajuns
Steaua-n nori li s-a ascuns
Si le-au fost a se plimba
Si prin oras a intreba:
`Unde s-a nascut` zicand
`Un crai mare de curand?
Iara Irod imparat,
Auzind s-a tulburat
Pe crai in graba a chemat
Si in taina, i-a intrebat
Ispitindu-i, vreun setos
Sa afle despre Hristos
Si cu grai adaugat
Foarte lor li s-aratat,
Zicand : - `Mergeti de aflati
Si vrand, ma instiintati,
Sa merg sa ma-nchin si eu,
Ca unuia Dumnezeu.
Craii daca au plecat,
Steaua iar s-a aratat.
Si-au mers, pana-a strabatut
Unde era pruncul nascut.
Si cu toti s-au bucurat,
Pe Hristos daca-au aflat.
Cu daruri s-au inchinat
Ca la un mare-mparat.
Si-napoi daca au purces,
Pe alta cale au mers.
Precum le-a fost lor si zis,
Ingerul, noaptea in vis.
Iara Irod imparat
Vazand ca s-a inselat
Foarte rau s-a necajit
Oaste mare a pornit,
Si in Vitleem a intrat
Multi coconi mici a taiat.
Pana la paisprezece mii,
Toti prunci, maruntei copii
De doi ani si mai in jos
Ca sa taie pe Hristos.
Muri in blestem de norod
Nefiind el bucuros
De nasterea lui Hristos.
S
teaua Sus Rasare

Steaua Sus Rasare

Steaua sus rasare
Ca o taina mare
Steaua Straluceste
Si lumii vesteste
Si lumii vesteste.
Ca astazi curata
Prea nevinovata
Fecioara Maria
Naste pe Mesia
Naste pe Mesia.
Magii cum zarira
Steaua si pornira
Mergand dupa raza
Pe Hristos sa-L vaza
Pe Hristos sa-L vaza.
Si daca pornira
Indata-L gasira
La dansulintrara
Si i se inchinara
Si i se inchinara.
Cu daruri gatite,
Lui Hristos menite,
Luand fiecare
Bucurie mare
Bucurie mare.
Care bucurie
Si aici sa fie,
De la tinerete
Pan' la batranete
Pan' la batranete.

CERCUL METODIC DE LA SCOALA ALEXANDRU CEL BUN

IN DATA DE 25 OCTOMBRIE 2010 A AVUT LOC LA SCOALA ALEXANDRU CEL BUN CERCUL METODIC DE RELIGIE LA CARE AU PARTICIPAT PROFESORII DE RELIGIE DE LA SCOLILE GENERALE DIN BACAU SI IMPREJURIMI. PROFESORUL DE RELIGIE A SUSTINUT ORA DESCHISA ORGANIZAND O SERBARE SCOLARA ALATURI DE CLASA A VI-A B DEDICATA SFANTULUI NICOLAE

SFÂNTA PARASCHEVA DE LA IAŞI

SFÂNTA PARASCHEVA DE LA IAŞI
a. Viaţa
Sfanta maica noastră Parascheva, numită „cea Nouă", de la Iaşi, „a Moldovei luminătoare" şi lauda întregii Ortodoxii, s-a născut în satul Epivat din Tracia răsăriteană, nu departe de Constantinopol, pe la începutul secolului al Xl-lea, din părinţi binecredincioşi şi de bun neam.
Cei doi copii, Eftimie şi Parascheva, au primit în familie o aleasă creştere şi educaţie religioasă. Astfel, Eftimie, fratele mai mare al cuvioasei, a intrat înaintea ei în nevoinţa monahală. Apoi, pentru sfinţenia vieţii lui, ajunge episcop al Matidiei şi păstoreşte bine Biserica lui Hristos până la sfârşitul vieţii. La fel şi Sfanta Parascheva, iubind mai mult decât orice pe Hristos, la vârsta de aproape 15 ani, a intrat într-o mănăstire de fecioare din oraşul Ieraclia Pontului. După cinci ani se închină la Mormântul Domnului şi se nevoieşte mai mulţi ani într-o mică mănăstire de călugăriţe pustnice de pe Valea Iordanului.
La vârsta de 25 de ani, luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a reîntors în patrie şi s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. Pe la jumătatea secolului XI, anul 1050, la vârsta de 27 de ani, Sfanta Parascheva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ şi s-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire şi închinare. Aici au stat sfintele ei moaşte aproape 175 de ani.
În anul 1223, ţarul româno-bulgar Ioan Asan al II-lea (1218-1241) a strămutat moaştele Cuvioasei Sfanta Parascheva la Târnovo, capitala Bulgariei, fiind depuse în catedrala cu hramul „Adormirea Maicii Domnului". Mai târziu, fericitul patriarh Eftimie al Bulgariei scrie „Viaţa Cuvioasei Parascheva" şi o trece în sinaxarul Bisericii cu zi de prăznuire la 14 octombrie. Din a doua jumătate a secolului XIV, cultul Sfintei Parascheva trece şi la nordul Dunării, în cele trei ţări române.
La Târnovo au stat moaştele celei numita Sfanta Parascheva 160 de ani. În anul 1393, căzând Bulgaria sub ocupaţia turcilor, sfintele ei moaşte au fost dăruite pentru puţin timp lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti. După trei ani, turcii le-au dat cneghinei Anghelina a Serbiei, care le strămută la Belgrad, unde rămân 125 de ani.
În anul 1521, turcii ocupă şi Serbia şi iau din nou ostatice moaştele binefacatoarei noastre, Sfanta Parascheva, pe care le duc în palatul sultanului din Constantinopol. Apoi, sfintele ei moaşte sunt răscumpărate de la turci de către Patriarhia Ecumenică cu 12.000 de ducaţi de aur şi rămân în Catedrala patriarhală din Fanar timp de 120 de ani. În anul 1641, însă, ajungând Patriarhia de Constantinopol datoare la Poarta otomană cu sume mari de bani, ce reprezentau birul anual impus asupra Bisericii, patriarhul Partenie a dăruit moaştele Cuvioasei Sfanta Parascheva, drept recunoştinţă, domnului Moldovei, Vasile Lupu, care a achitat turcilor toate datoriile patriarhilor de Constantinopol şi Ierusalim pe mai mulţi ani.
În anul 1641, la 13 iunie, moaştele Preacuvioasei maicii noastre Sfanta Parascheva au ajuns în Iaşi şi au fost aşezate cu multă cinste în frumoasa biserică atunci zidită, a Mănăstirii Sfinţilor Trei Ierarhi. Aici au stat până la 26 decembrie, 1888, când au fost scăpate prin minune de un incendiu. Apoi au fost transferate în noua Catedrală mitropolitană din Iaşi unde se află şi astăzi.
Sfanta Parascheva de la Iaşi se prăznuieşte la 14 octombrie, când se face mare pelerinaj din toată ţara.



b. Sfanta Parascheva - Fapte şi cuvinte de învăţătură
Trei au fost marile virtuţi care au împodobit sufletul şi viaţa Preacuvioasei Maicii noastre Sfanta Parascheva de la Iaşi. Îngereasca feciorie, milostenia, adică lepădarea de cele pământeşti, şi dumnezeiasca rugăciune, maica tuturor faptelor bune. Pe aceste trei virtuţi le-a iubit fericita din copilărie şi prin acestea, în chip deosebit, s-a dezbrăcat de orice cuget pământesc, a biruit pe diavoli şi s-a numărat în ceata Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu.
Fiind odraslă de bun neam şi având sădită în inima ei frica de Dumnezeu, Sfanta Parascheva a început urcuşul cel duhovnicesc pe scara virtuţilor către Hristos, Mirele ei, mai întâi prin sfânta rugăciune, care este începutul tuturor bunătăţilor. Din pruncie, cuvioasa mergea la biserica satului Epivat, fiind nelipsită de la sfintele slujbe. Dar şi în casa părinţilor ei se ruga mult ziua şi noaptea, imitând pe sfinţii îngeri.
Dar, întrucât rugăciunea fără iubire de aproapele nu poate ajunge la Dumnezeu, care este iubire, sfanta Parascheva a adăugat la rugăciunile ei încă două fapte bune: postul şi milostenia. Căci postul dă aripi rugăciunii şi o înalţă la cer, iar milostenia, fiica cea dintâi a iubirii, duce rugăciunea înaintea tronului Preasfintei Treimi. Astfel, mireasa lui Hristos nu gusta nimic până seara, în zilele de post, iar în sărbători, când se întorcea de la biserică, îşi schimba de multe ori hainele ei bune şi de preţ, date de părinţi, cu hainele rele şi rupte ale copiilor săraci, care cereau milostenie la uşa bisericii. Pentru aceasta, cuvioasa primea multe mustrări şi bătăi de la mama ei, când o vedea îmbrăcată în haine urâte şi sărace.
- Spune, Parascheva, cui ai dat hainele tale cele scumpe şi frumoase cu care te-am îmbrăcat? o întreba mama ei supărată.
- Le-am dăruit lui Hristos prin mâinile copiilor săraci ! răspundea fericita, cu chip luminat.
Odată, ascultând slujba în biserică, a auzit citindu-se acest cuvânt din Sfânta Evanghelie: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, sâ-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Deci, rănindu-se la suflet ca de o săgeată de acest cuvânt al lui Hristos, îndată a părăsit grijile vieţii pământeşti şi, plecând pe ascuns din casa părintească la vârsta de numai 15 ani, a intrat în sfânta nevoinţă a vieţii călugăreşti. După ce mai întâi s-a închinat în biserica Vlahernei (a vlahilor), precum şi la toate mănăstirile şi sfintele moaşte din Constantinopol, s-a tăinuit apoi ca o străină într-o mănăstire de fecioare din Ieraclia Pontului.
Cinci ani s-a nevoit aici sfanta Parascheva, desăvârşindu-se în toate faptele bune şi mai ales în neîncetata rugăciune cu multe lacrimi, cu posturi aspre şi privegheri de noapte. Aici a străbătut ea calea cea grea a despătimirii şi a început urcuşul duhovnicesc al desăvârşirii, unindu-se tainic cu Mirele Hristos prin umbrirea Duhului Sfânt. Toate surorile din mănăstire se uimeau de viaţa şi înţelepciunea ei şi lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Slavă Ţie, Doamne, că Ţi-ai făcut vas ales şi sfânt pe Sfanta Parascheva şi Te preamăreşti între cei blânzi şi smeriţi cu inima!"
Curăţindu-se pe sine de cele pământeşti, Sfanta Parascheva s-a dus la Ierusalim şi, după ce se închină şi îmbrăţişează Sfântul Mormânt cu multe lacrimi, se retrage pe Valea Iordanului la o mică mănăstire de fecioare. Aici s-a nevoit cu şi mai aspre osteneli aproape zece ani, biruind pe diavoli şi rugându-se pentru lume. Faptele ei cele bune cu care biruia pe cel nevăzut şi se unea negrăit cu Hristos erau: desăvârşita curăţie a minţii şi a inimii de gânduri şi imaginaţii pătimaşe, neîncetata rugăciune cu lacrimi de bucurie, postul şi privegherea de toată noaptea şi neadormita dorire a Mirelui preaiubit. Toate acestea au încununat pe Sfanta Parascheva cu cununa desăvârşirii în Hristos, încât strălucea ca o făclie aprinsă în mijlocul celorlalte călugăriţe nevoitoare.
Ajungând cuvioasa la vârsta de 25 de ani, într-o noapte, pe când se ruga, un înger al Domnului i-a spus:
- Lasă pustia şi lăcaşul acesta şi te întoarce la Epivat, în patria ta, că acolo se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit!
Deci, sărutând Sfanta Parascheva pe toate surorile din acea mănăstire, s-a închinat la Mormântul Domnului din Ierusalim şi, luând o corabie, a ajuns la Constantinopol. Aici iarăşi s-a închinat cu lacrimi în biserica Maicii Domnului din Vlaherne, zicând:
„Preasfântă Stăpână, nu am altă nădejde şi acoperământ pe pământ decât pe tine. Tu să-mi fii îndreptătoare şi folositoare spre Hristos. Cât m-am nevoit în pustie, pe tine te-am avut ajutor şi mângâiere, iar acum, dacă m-am întors în lume, te rog îndreptează-mă până la sfârşitul vieţii mele, că nu am altă nădejde după Dumnezeu!"
Ostenindu-se Sfanta Parascheva încă doi ani deplini lângă biserica satului Epivat, în ascunse nevoinţe duhovniceşti şi simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a îngenuncheat înaintea icoanei Mântuitorului şi cu lacrimi a rostit această sfântă rugăciune:
„Doamne, Iisuse Hristoase, caută din sfânt lăcaşul Tău şi nu mă părăsi, nici nu mă lăsa, că pentru numele Tău cel sfânt am lăsat toate şi după Tine am călătorit în toată viaţa mea. Şi, acum, îndură-Te, Doamne, şi spune îngerului Tău cel blând să ia cu pace sufletul meu!"
În timp ce se ruga, Sfanta Parascheva şi-a dat sfântul ei suflet în mâinile Domnului, iar mult ostenitul ei trup a fost înmormântat de creştini într-un mormânt nou, aproape de ţărmul mării.
După mulţi ani, moaştele Cuvioasei noastre, Sfanta Parascheva au fost descoperite cu voia lui Dumnezeu întregi în mormânt şi scoase la lumină spre mângâierea credincioşilor într-un chip ca acesta. Murind, un corăbier a fost aruncat pe mal de valurile mării. Atunci, un creştin milostiv cu numele Gheorghe, împreună cu alţii, au săpat un mormânt aproape şi au dat de trupul neputred şi plin de mireasmă al Sfintei Parascheva. Dar, neştiind cine este, a îngropat alături trupul rău mirositor al corăbierului. Noaptea, însă, a văzut în vis o împărăteasă şezând pe scaun luminat, înconjurată de îngeri. Unul dintre ei îi zise:
- Gheorghe, pentru ce n-aţi luat în seamă trupul Sfintei Parascheva şi l-aţi uitat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a voit s-o preamărească pe pământ?
Apoi şi acea împărăteasă sfântă i-a zis:
- Degrabă să luaţi trupul meu din mormânt şi să-l puneţi la loc de cinste, în biserica satului meu, Epivat!
Auzind clericii despre această minune, îndată au mers la mormântul Cuvioasei Parascheva cu lumânări şi tămâie şi au dus sfintele ei moaşte în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivat, unde au stat 175 de ani şi au făcut nenumărate minuni şi vindecări de boli.
Răspândindu-se în toate ţările din jur vestea despre viaţa şi minunile Cuvioasei Parascheva de la Epivat, în anul 1235, sfintele ei moaşte au fost strămutate la Târnovo, capitala Imperiului Româno-Bulgar, unde, de asemenea, au făcut multe minuni. După 160 de ani au fost strămutate la Belgrad, iar după încă 125 de ani le-au luat turcii în robie şi le-au vândut din nou Patriarhiei de Constantinopol, fiind cinstite cu multă evlavie de credincioşi.
În anul 1639, domnul Moldovei, Vasile Lupu, terminând de construit frumoasa biserică a Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi, căuta să-şi înzestreze ctitoria şi capitala ţării cu moaştele unor sfinţi făcători de minuni. Deci, rugându-se lui Dumnezeu, a auzit de moaştele renumite ale Cuvioasei Macii noastre, Sfanta Parascheva. Şi cum milostivul domn moldovean plătise turcilor o mare parte din datoriile Patriarhiei, în vara anului 1641, patriarhul Partenie i-a dăruit drept recunoştinţă cel mai de preţ odor pe care îl avea - moaştele Cuvioasei Parascheva. Până la Galaţi au fost aduse cu corabia, iar de aici au fost însoţite până la Iaşi de numeroşi clerici, monahi şi credincioşi cu făclii aprinse în mâini. Aproape de Iaşi le-au întâmpinat Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam cu tot clerul şi divanul ţării şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, la 13 iunie, 1641, în sunetul clopotelor şi în armonia frumoaselor cântări duhovniceşti.
Nenumărate sunt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut credincioşilor, care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Preacuvioasei maicii noastre, Sfanta Parascheva de la Iaşi, de-a lungul a 350 de ani de când ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar câteva dintre ele.
Cea mai mare minune a Cuvioasei Maicii noastre, Sfanta Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare în toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor care îi cereau ajutor cu credinţă şi evlavie.
O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie, anul 1888, în paraclisul Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. Căci, aprinzându-se de la un sfeşnic catafalcul cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jăratic, au rămas întregi şi nevătămate, spre întărirea credincioşilor şi uimirea celor îndoielnici.
Spre sfârşitul secolului XIX, soţia preotului Gheorghe Lateş, din comuna Rădăşeni-Suceava, suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergând la Sfanta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele sfintei şi-i cerea ajutor. Apoi i s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i se arătă aievea Sfanta Parascheva, în haine albe strălucitoare şi îi spuse:
- Nu mai plânge, că de acum te faci sănătoasă!
A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.
În anul 1950, o tânără din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Atunci, bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfanta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfântul Maslu, tânăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.
O femeie dintr-un sat aproape de Iaşi era greu bolnavă de stomac. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întâi la Sfanta Parascheva, cerându-i cu credinţă şi cu lacrimi ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii:
- Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!
În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna:
- Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Maicii noastre, Sfanta Parascheva!
- Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este câte un sfânt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!
După o oră, femeia şi-a trimis copila în oraş să cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată la spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfanta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile, copila s-a întors sănătoasă acasă.
Un inginer bolnav de plămâni a fost internat în spital la Iaşi pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate fiului ei. Timp de două săptămâni doctorii au amânat operaţia. Apoi, s-a observat că afecţiunea pulmonară s-a vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului:
- Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. întoarceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!
Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci, mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Cuvioasei, Sfanta Parascheva. Pe când se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat:
- Mamă, mamă! Aici este Doamne-Doamne?
Mulţumind din inimă pentru ajutor la Sfanta Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.
În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfanta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine înapoi. Ajungând soţul acasă, după o oră bate cineva în uşă. Era soţia! Avea chipul palid şi îngândurat.
- Unde ai fost, femeie? Ce ţi s-a întâmplat? a întrebat-o soţul.
- Diavolul mi-a dat în gând să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului, aproape de gara Nicolina. Dar la orele 8 seara, pe când venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, vine la mine, mă apucă repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda iadului! După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă.
- Femeie, în seara aceasta la ora 8, fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam la Sfanta Parascheva pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfânta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească.
De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.
Pe timpul celor două războaie mondiale, oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Maicii noastre, Sfanta Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci, de 350 de ani, cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvântat. Bătrânii spun că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente.
Aşa ştie să ajute Sfanta Parascheva patria ei adoptivă, pentru credinţa fiilor ei!
În timpul marii secete din vara anului 1947, când mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşii le aşteptau şi le întâmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mâini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pământul. Drept mulţumire, credincioşii se rugau şi înălţau câte o troiţă cu aducerea moaştelor Maicii noastre, Sfanta Parascheva în satele lor.
Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Cuvioasei maicii noastre, Sfanta Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene, racla cuvioasei este albă de cărţi, de caiete de şcoală şi pomelnice. Putem spune că moaştele cele mai iubite de credincioşi din ţara noastră şi din afară sunt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită „cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare".
Mărturisesc părinţii bătrâni, care au fost martori oculari, despre o minune petrecută la racla sfintei, la 14 octombrie, 1952. De hram, pe când oamenii aşteptau la rând să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit să se închine şi două creştine bătrâne din Focşani. Văzând lume multă, au zis preotului de gardă, Arhimandritul Cleopa Ilie:
- Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Sfanta Parascheva, fără să mai stăm la rând, că suntem bolnave, şi să-i punem sub cap această pernă, pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat.
- Dumnezeu să vă binecuvinteze, a zis Părintele Cleopa. Mergeţi şi vă închinaţi!
În clipa aceea, preoţii şi credincioşii au văzut un lucru cu totul sfânt şi minunat. Sfanta Parascheva şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfanta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătâi ca mai înainte. Iată cât de mult iubeşte Sfanta Parascheva pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă!
Sfanta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decât toţi ceilalţi sfinţi locali care au moaşte în România. În fiecare zi, la Catedrala mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă până seara târziu, se face un mic pelerinaj local continuu, cu credincioşi de toate vârstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată „Ziua Sfintei Vineri", adică a Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducând flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla cuvioasei pentru a dobândi ajutor, sănătate şi binecuvântare.
Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de 14 octombrie, ziua Maicii noastre Sfanta Parascheva, când are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinătorii de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. Această zi este considerată un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează până la 3 zile. Încă din ajun se scot în faţa catedralei moaştele Cuvioasei Sfintei Parascheva şi, timp de două zile şi două nopţi, credincioşii stau la rând pentru închinare.
În seara zilei de 14 octombrie, praznicul cuvioasei se încheie cu o procesiune în jurul catedralei, având în frunte pe mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumânări în mâini, poartă racla cu moaştele Cuvioasei Sfanta Parascheva, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cântări bisericeşti.
După aceea, se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cântă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mângâierea Duhului Sfânt în inimă.