LEGEA MORALA A NOULUI TESTAMENT

II. Legea morală a Noului Testament
1. Predica de pe Munte si tâlcuirea ei: Fericirile, raportul între Legea Veche si Noua Lege,
despre milostenie, despre rugăciune, despre post, despre judecata semenilor

Mântuitorul Hristos Îşi va începe activitatea de propovăduire cu Predica de pe munte şi darea Legii noi, [Mt 5, 3-12]; [Lc 6, 20-23] „căci n-am venit să stric legea, ci să împlinesc”[Mt 5, 17]; „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”[Ioan 3, 17], Ca Unul Care a făcut legea. Mântuitorul Însuşi a reinterpretat cele zece porunci în predica de pe Muntele Măslinilor, Fericirile fiind sinteza legii morale pozitive a celui de-al doilea Testament. De aici vedem că Mântuitorul nu a cerut desfiinţarea legii, ci interiorizarea ei. De aceea legea celui de-al doilea Testament nu este expusă, din punct de vedere formal, sub forma unor porunci exprese, sau a unui cod sistematic de morală, ci sub forma unor îndemnuri care respectă în mod deplin libertatea şi responsabilitatea fiecăruia. Sinteza acestor îndemnuri se află, aşa cum am mai spus, în cele nouă fericiri pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le asemăna cu Decalogul.
Sfântul Apostol spune în legătură cu aceasta “Dar acum, în afară de Lege, s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, fiind mărturisită de Lege şi de prooroci”[Rom 3, 21], adică Hristos venind a împlinit voia Tatălui, a adus dreptatea Sa pe pământ, dreptate mărturisită de lege şi prooroci „Numai în Domnul este dreptatea şi virtutea! Către Dânsul vor veni şi înfruntaţi vor fi cei ce sunt întărâtaţi împotriva Lui”[Is 45, 24].
Noua împăraţie mesianică se întemeiază pe principiul iubirii „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul . Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”[Ioan 13, 34]; „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”[Ioan 15, 13]; „Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.”[I Ioan 4, 21]; „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi”[I Ioan 3, 16], această iubire din care trebuie să se împărtăşească şi să radieze de aici înainte toate raporturile dintre oameni este o forţă creatoare de noi relaţii sociale şi prin ea se vor restabili în societate, înţelegerea, dragostea, pacea, dreptatea. „Iubirea îl face nemuritor pe cel pe care îl iubim; iubirea înseamnă dăruire de dumnezeire, de nemurire celui pe care îl iubim[...], deci înseamnă a-i dărui Adevărul dumnezeiesc veşnic, Dreptatea dumnezeiască, Iubirea dumnezeiască, Veşnicia dumnezeiască” .
„Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă”[I Ioan 3, 23], „pentru că Dumnezeu este Iubire - ο Θεος αγαπη εστίν ”[I Ioan 4, 8]. „E o prescurtare a Evangheliei mântuirii: credinţa în Hristos şi Iubirea lui Dumnezeu. Acestea două sunt, de fapt, o singură poruncă, fiindcă alcătuiesc un singur sentiment şi o singură stare: cine crede în Hristos crede pentru că-L iubeşte; prin credinţă sporeşte iubirea şi prin iubire credinţa, căci una sporeşte şi se împlineşte prin cealaltă; sunt «gemeni duhovniceşti»: iubirea sporeşte prin credinţă şi prin iubire credinţa” .
Sfântul Apostol Pavel asociază credinţa cu dreptatea. În acest sens întâlnim expresiile: «dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos – δικαιοσύνη τού θεου πίστεως Ιησου Χριστου»[Rom 3, 22]; «dreptatea este în credinţă - δικαιοσύνη την ὲχ πίστεως » [Flp 3, 9]; «dreptatea credinţei - δικαιοσύνη τες πίστεως » [Rom 4, 11].
Mântuitorul spune: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” [Mt 5, 6]; „S-a folosit de aceste cuvinte ca să căutăm dreptatea, nu de mântuială, ci cu toată dorinţa inimii noastre şi pentru că semnul caracteristic al lăcomiei este dorinţa — nu atât dorinţa de mâncăruri şi băuturi cât dorinţa de a stăpâni mai mult şi de-a avea mai multe bogăţii în jurul nostru —, de aceea Domnul a poruncit să mutăm dorinţa aceasta a noastră spre dreptate, pentru a, nu mai fi lacomi, şi celor ce flămânzesc şi însetează de dreptate Domnul le dă tot o răsplată materială spunând: „Că aceia se vor sătura”. Pentru că lumea socoteşte că lăcomia îmbogăţeşte pe mulţi, Hristos spune că lucrurile se petrec cu totul dimpotrivă, că dreptatea îmbogăţeşte pe om” .
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate”[Mt 5, 10], „Adică cei prigoniţi pentru virtute, pentru apărarea altora, pentru credinţă. De obicei prin ,,dreptate”se înţelege întotdeauna întreaga filozofie a sufletului” , „Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”[Mt 5, 1-48], „Dar care era prisosul? Să nu te mânii, să nu te uiţi cu gând de desfrânare la o femeie” .
«Aceste cuvinte - a zis Hegel -, fac parte din cele mai sublime din câte s-au rostit vreodată. Într-însele este religia în toată puritatea ei; ele au izvorât direct din credinţa într-un ideal social» .
Săracii “care au o viaţă contrară acestora sunt nişte ticăloşi; sunt lipsiţi şi de Dumnezeu şi de avere pământească; sunt oameni care n-au gustat dreptatea lui Dumnezeu” .
Prin fiinţa sa, orice om, de-a lungul întregii sale vieţi, nu face decât să caute fericirea. „Sfinţii şi asasinii, hoţii şi preafericiţii, păcătoşii şi virtuoşii – absolut toţi oamenii care au trăit, trăiesc şi vor trăi pe acest pământ – nu fac decât un singur lucru: îşi caută fericirea. Ceea ce îi deosebeşte pe oameni, e doar modul, locul şi mijloacele pe care le aleg pentru a deveni fericiţi” , iar Mântuitorul ştiind acest lucru, trasează drumul spre fericire, şi în acelaşi timp spre Împărăţia cerurilor. Fericirea se identifică, astfel, cu creşterea şi desăvârşirea omului în comuniunea sa cu Dumnezeu, cu sfinţenia, cu îndumnezeirea, căci a ne îndumnezei, nu înseamnă «a ne preface în ceva ce nu suntem, ci a ne înnoi în chip slăvit prin prefacerea în ceea ce am fost înainte» , căci starea dintru început a omului era fericirea şi raiul.
Mântuitorul propune fericirea adevărată, fericirea ce vine de la El, „fericirea este darul lui Dumnezeu” , în schimbul fericirii lumii acesteia în care „oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte însă sunt obligaţi s-o facă” , iar atunci „când eşti fericit, cugetă cum vei îndura cu vrednicie nefericirea” , căci „traista fericirii noastre pământeşti este totdeauna ruptă. Cu cât bagi mai multe lucruri în traistă, cu atât se varsă mai mult din ea” .


Fericirile: sinteza legii morale pozitive a celui de-al doilea Testament
Decalogul sau cele zece porunci au fost date pe Muntele Sinai tot de Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa şi în vederea Întrupării. După Întrupare, El a mărturisit că nu a venit să strice Legea şi Profeţii, ci să le împlinească (Mt. 5,17). De aceea Mântuitorul Însuşi a reinterpretat cele zece porunci în predica de pe Muntele Măslinilor (Mt. cap. 5) în rugăciunea sacerdotală şi în cuvântul rostit la Cina cea de Taină (Ioan 13 şi 17). Majoritatea comentatorilor consideră, totuşi, că cele nouă fericiri rostite în predica de pe munte constituie sinteza legii morale a celui de-al doilea Testament, deoarece ele cuprind, în enunţurile lor, virtuţile fundamentale ale vieţii creştine.
Analizând conceptul de lege şi atribuindu-i mai mult un sens juridic, unii moralişti, mai ales protestanţi, au contestat caracterul de lege al celui de-al doilea Testament. Ei consideră că în viaţa creştină suntem eliberaţi de jugul legii prin iubirea şi jertfa Mântuitorului şi de aceea trebuie să fim inspiraţi numai de această iubire. Pentru a-i aduce pe cei neconvertiţi la credinţa creştină trebuie să le fie vestită iubirea lui Hristos, nu legea de pe Muntele Sinai. Această părere a fost împărtăşită şi este împărtăşită de unii teologi de orientare pietistă, însă contextul Evangheliei, ca şi conţinutul întregii Sfintei Scripturi, nu confirmă ipoteza unei opoziţii totale între Lege şi Evanghelie, ci doar o distincţie clară, prin care se subliniază etapele necesare creşterii şi maturizării spirituale a conştiinţei umane, pentru a înţelege scopul ultim al Legii, care este Evanghelia. Aceasta însă nu este „fără de lege”, ci este o lege nouă, a duhului, a harului şi a libertăţii (Ioan 17, 11-23; Mt. 28, 19-20). În acest sens Mântuitorul Însuşi a fost profeţit de profetul Isaia ca un Legiuitor (38,20). El a recunoscut şi întărit în mod expres exigenţele esenţiale ale Decalogului, mai ales iubirea şi sfinţenia. De aici vedem că Mântuitorul nu a cerut desfiinţarea legii, ci interiorizarea ei. De aceea legea celui de-al doilea Testament nu este expusă, din punct de vedere formal, sub forma unor porunci exprese, sau a unui cod sistematic de morală, ci sub forma unor îndemnuri care respectă în mod deplin libertatea şi responsabilitatea fiecăruia. Sinteza acestor îndemnuri se află, aşa cum am mai spus, în cele nouă fericiri pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le asemăna cu Decalogul.

Interpretarea Fericirilor
Cele 9 fericiri sunt prezentate de Evanghelia după Matei, cap. V, 1-12. Din perspectiva limbii ebraice, cuvântul fericire (Asher) se identifică cu regăsirea dimensiunii ontologice a existenţei umane. Puterea iubirii este prezentă în acest cuvânt Asher prin litera Shin, aşa cum este prezentă şi în cuvântul Basar, „carnea” ontologică a Omului. Numai atunci când iubirea lui Dumnezeu este prezentă în Om, el este ajutat şi îndrumat să meargă spre fericire. Fericirea se identifică, astfel, cu creşterea şi desăvârşirea Omului în comuniunea sa cu Dumnezeu. Acest sens al noţiunii de fericire este anticipat deja în Psalmi: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; ci în legea Domnului e voia Lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa” (Ps. 1, 1-3).
Omul care respectă „legea Domnului”, vrea să spună psalmistul, este ca un „Pom” al cunoaşterii „binelui şi răului”, răsădit de Dumnezeu lângă „izvoarele” apelor originare peste care se revarsă harul Duhului Sfânt (Gen. 1,2). Pentru ca să trăiască în mod real această condiţie, Omul trebuie să treacă prin experienţa spirituală şi existenţială a celor nouă fericiri. Ele ar putea fi definite ca trepte ontologice spre Împărăţia lui Dumnezeu, iar predica de pe munte a Mântuitorului ar putea fi numită, în ansamblul ei, o cântare a treptelor spre iubirea lui Dumnezeu. Fiecare fericire nu este un dat ontologic, ci o etapă spirituală şi o stare de conştiinţă la care Omul poate să ajungă printr-un efort de voinţă, ajutat de harul lui Dumnezeu.

1) Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este Împărăţia cerurilor.
Aceasta este prima etapă sau prima treaptă în călătoria Omului spre iubirea lui Dumnezeu. Pentru a-i cunoaşte semnificaţia sa profundă, trebuie să precizăm semnificaţia cuvintelor cheie ce o compun: Sărăcia cu duhul şi Împărăţia cerurilor.
Sărăcia cu duhul se identifică, într-o anumită măsură, cu virtutea smereniei. Ea presupune o atenţie spirituală deosebită prin care centrul de referinţă al existenţei noastre se circumscrie comuniunii intime cu Dumnezeu. Omul cu adevărat smerit sau sărac cu duhul trăieşte sentimentul că tot ce are sau „posedă” în această lume este un dar al lui Dumnezeu. De aceea el nu se ataşează în mod definitiv de această lume şi de tot ce cuprinde ea; mai mult, el nu se ataşează definitiv nici de propriul său „avut” intelectual, spiritual sau moral. Omul sărac cu duhul este disponibil să renunţe la tot ce „are” pentru a păstra iubirea Creatorului. Evident că disponibilitatea de a renunţa la bunurile acestei lumi reprezintă o stare spirituală, aşa cum am afirmat mai sus, şi ea nu presupune o renunţare sau separare concretă de această lume, atâta timp cât încă ne este dată puterea de a trăi şi a lucra în ea. Mântuitorul însuşi, prin atitudinea sa, ne arată că toate bunurile acestei lumi pot fi, şi trebuie să fie, păstrate şi „multiplicate” prin efortul nostru creator, însă prezenţa lor nu trebuie să creeze o dependenţă afectivă absolută faţă de ele. Pentru a evita această dependenţă şi a deveni sărac cu duhul fiecare trebuie să ne confruntăm la un moment dat cu semnificaţia propriei noastre „avuţii”.
La prima impresie „avuţia” noastră, ce face parte din această lume, este destul de consistentă. Bunurile noastre materiale sau spirituale, prietenii, părinţii sau copiii noştri sunt realităţi care ne marchează existenţa într-un mod unic. Dar totuşi ce se întâmplă cu ansamblul trăirilor ce se nasc din relaţia cu ele. La un moment dat ne putem da seama că toate aceste trăiri se retrag în amintire, Toate aspiraţiile, toate emoţiile puternice, toate bucuriile sau suferinţele noastre devin amintiri, aşezate în adâncul conştiinţei. Şi pentru ca ele să nu fie orientate, în final, spre „moarte”, Mântuitorul ne invită, prin această primă fericire, să ne asumăm virtutea „sărăciei cu duhul”, adică să ne îmbogăţim în Dumnezeu. Cineva ar putea fi bogat sau sărac din punct de vedere economic. Din punct de vedere spiritual acest lucru este mai puţin important. Ceea ce contează este atitudinea lăuntrică faţă de bogăţie sau sărăcie. Această atitudine nu poate fi decât una chenotică, avându-şi izvorul în kenoza Fiului lui Dumnezeu, care, din iubire pentru Om, a devenit „sărac”. Asumându-şi această condiţie El a aşezat ca şi criteriu axiologic al fericirii umane ascultarea şi iubirea faţă de Tatăl, virtuţi care exprimă, în mod profund, sărăcia cu duhul. Sărăcia cu duhul îl îmbogăţeşte, de fapt, pe Om şi-l ajută să devină cu adevărat liber întrucât îl eliberează de ceea ce este trecător şi-l ajută să descopere ceea ce este netrecător în fiinţele şi lucrurile acestei lumi. Omul sărac cu duhul îşi descoperă, de asemenea, adevărata sa identitate şi vocaţie în mijlocul lumii. El îşi răstigneşte „eul” său psihologic şi, prin aceasta, el se apropie de Împărăţia lui Dumnezeu prezentă în El. Deci sărăcia cu duhul se identifică cu „lepădarea de sine” şi intrarea în comuniune cu Cel care a „sărăcit” pentru ca noi să ne „îmbogăţim” întru El. „Lepădarea de sine” nu este o lucrare uşoară. Ea se „consumă” într-un foc mistuitor al lăcrimării noastre fiinţiale şi, de aceea, a doua fericire rostită de Mântuitorul are în vedere această realitate.

2) Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Mt. 5,4).
Plânsul este, de cele mai multe ori, expresia suferinţei, însă el poate fi şi expresia bucuriei. Oamenii lăcrimează şi în momente de suferinţă, dar şi în momente de bucurie. Mântuitorul Iisus Hristos nu face, însă, niciodată elogiul suferinţei, pentru că aceasta nu are statut ontologic în existenţa umană. Suferinţa este un accident care trebuie asumat şi depăşit, cu speranţa în bucuria finală. De aceea textele biblice care vorbesc despre crearea omului şi despre viaţa sa ontologică nu folosesc cuvântul suferinţă. Cu toate acestea, pentru a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, Omul trebuie să treacă prin etape succesive, prin morţi şi învieri „ontologice”. Acestea ar fi fost oare dureroase? Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că nu ar fi fost dureroase, dar „plânsul” şi „lacrimile” ontologice l-ar fi însoţit totuşi pe om. În această a doua fericire Mântuitorul vorbeşte, cu siguranţă, despre aceste lacrimi ontologice, dar credem că ele implică şi lacrimile noastre psihologice şi lacrimile care ţâşnesc din privirea curată a sfinţilor, după ce au trecut prin experienţa profundă a pocăinţei. Ei cunosc lacrimile iubirii curate, dar şi lacrimile suferinţei care apar din cauza păcatului, separării şi morţii faţă de Dumnezeu. Cunoscând această situaţie existenţială a Omului individual sau a Omului colectiv, Mântuitorul promite celor care „plâng”, celor cutreieraţi de aceste lacrimi, mângâiere. Această mângâiere nu este o simplă consolare psihologică deoarece o lacrimă – Dem‘a (Dalet-Mem-‘Ayin) în ebraică este sângele (Dam) „ochiului” – litera ‘Aiyn. Lacrimile sunt o „hemoragie” purificatoare a privirii şi, ca atare, sunt izvoare ale cunoaşterii spirituale. Cel care experiază această cale de cunoaştere devine o fiinţă „blândă”, o fiinţă a cărei prezenţă pacifică pe cei care se află pe aceeaşi cale spre Împărăţia lui Dumnezeu. A treia fericire se referă tocmai la această calitate care nu se poate dobândi decât prin experienţa lacrimilor.

3) Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5,5).
La prima lectură suntem tentaţi să credem că este vorba de „pământul” exterior pe care noi îl locuim. În realitate este vorba de „pământul” lăuntric care, odată purificat prin lacrimi, devine capabil să participe la lumina harului lui Dumnezeu.
Blândeţea de care vorbeşte această fericire este un rod al lacrimilor purificatoare, dar şi al sărăciei cu duhul sau al smereniei de care vorbeşte prima fericire. Omul care ajunge la blândeţea ontologică moşteneşte pământul său lăuntric, deoarece trăieşte în smerenie cu duhul şi în orizontul darurilor lui Dumnezeu. El se află, astfel, pe calea cea strâmtă a Împărăţiei, întrucât a depăşit violenţa şi a dobândit blândeţea, virtutea fundamentală a celui sărac cu duhul şi a cărui fiinţă este cutreierată de lacrimile pocăinţei. Blândeţea, în acest caz, se identifică de fapt cu rigoarea spirituală şi cu setea de dreptate dumnezeiască la care se referă fericirea a 4-a.

4) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate că aceia se vor sătura (Mt. 5,6).
Dreptatea la care se referă această fericire este, desigur, dreptatea lui Dumnezeu ce reprezintă măsura oricărui lucru. Ea aşează limitele necesare oricărei creşteri spirituale. Pătrunderea în orizontul acestei dreptăţi presupune depăşirea conceptelor noastre limitate despre dreptate şi dobândirea „blândeţii” ontologice. Cei care însetează după această dreptate vor fi săturaţi pentru că ea este expresia legilor ontologice legate de Logosul şi Cuvântul lui Dumnezeu care le întemeiază. El a mărturisit că a venit în lume să aducă „Sabia” cu două tăişuri, unul al dreptăţii şi altul al bunătăţii şi milostivirii. Cei care însetează mereu de dreptatea lui Dumnezeu dobnândesc, prin aceasta, virtutea milosteniei.

5) Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui (Mt. 5,7).
Aceasta înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu nu este una juridică, ci o altă expresie a iubirii Sale şi ea se manifestă în mod esenţial prin puterea iertării. Din momentul căderii lui Adam, Dumnezeu îl iartă şi-i pregăteşte mântuirea. Evanghelia fiului risipitor este arhetipul iertării, adică al milostivirii lui Dumnezeu faţă de Om. Ea ne arată că orice om care-şi revine în sine şi se întoarce la devenirea sa ontologică experiază milostivirea lui Dumnezeu şi, întru ea, experiază propria sa înviere din moartea păcatului. Atunci el devine la rândul său milostiv. Omul care nu experiază milostivirea lui Dumnezeu faţă de el, rămâne prizonierul propriului său „eu”, care în relaţiile interumane este destul de vulnerabil. Omul cu adevărat milostiv este cel care nu reduce milostenia doar la dimensiunea sa afectivă, psihologică, ci o circumscrie în orizontul dreptăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Dreptatea fără milostivire conduce la împietrirea inimii, iar milostivirea fără dreptate riscă să fie nerodnică şi câteodată laşă, mai ales atunci când este ameninţată de frică. A fi milostiv faţă de altul înseamnă, aşadar, a-l ajuta să-şi ducă singur crucea existenţei sale. De aceea arhetipul milostivirii umane este Simon Cirineanul.
Milostivirea faţă de altul este virtutea care purifică inima de orice ură sau răutate şi o face transparentă pentru vederea lui Dumnezeu. De aceea următoarea fericire de care vorbeşte Mântuitorul este curăţia inimii.

6) Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5,8).
În limbajul biblic inima reprezintă centrul ontologic al Omului în care se sălăşluieşte harul Duhului Sfânt. Atunci când este „curată”, nu în sens biologic, ci în sens ontologic, înima „vede” pentru că a devenit „lumină”. Ea „vede” pentru că este „văzută” de Dumnezeu. Într-un sens simbolic, inima curată se identifică cu „Sinaiul” lăuntric al Omului în care „Evreii văd glasul lui Dumnezeu”, adică „văd” pe Dumnezeu-Cuvântul. Purificaţi prin experienţa pustiului, hrăniţi de Dumnezeu-Cuvântul cu mană şi adăpaţi cu apa ce a „ţâşnit” din Piatră, Evreii nu doar ascultă „Cuvântul” ci îl „văd” cu inima. Ea devine atunci „ochiul” fiinţei Omului, care îl „vede” pe Dumnezeu. Ajuns pe această treaptă spirituală, Omul devine făcător de pace şi fiu al lui Dumnezeu, după cum ne sugerează fericirea a şaptea.

7) Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt. 5,9).
Conform acestei fericiri, Omul făcător de pace nu este cel care aplanează conflictele exterioare, ci cel care a dobândit pacea inimii sale prin „vederea” lui Dumnezeu. Acest Om renunţă la propria sa „putere” pentru a se îmbrăca în Slava şi Puterea lui Dumnezeu, care este non-violentă şi făcătoare de pace. Există însă un text în Evanghelie care ne surprinde şi în mintea unora el crează confuzii. Este textul din Evanghelia după Matei, cap. 10, v. 34, în care Mântuitorul afirmă: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci Sabie”. Evident că Mântuitorul face aici o distincţie clară între pacea pe care noi încercăm să o instituim în lume, uneori prin metode agresive, şi pacea care coboară de sus prin El, care este „Sabie” (YHWH). Este Sabia Duhului care răneşte inima şi o face să suspine după dreptatea lui Dumnezeu. Însă cei care caută dreptatea lui Dumnezeu în această lume, evident că vor fi persecutaţi. Acestora Dumnezeu le promite Împărăţia Sa, aşa cum reiese din fericirea care urmează.

8) Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate căci a lor este Împărăţia cerurilor (Mt. 5,10).
Celor prigoniţi pentru dreptate le este permisă Împărăţia cerurilor, promisiune făcută şi celor săraci cu duhul. De aceea dreptatea la care se referă această fericire se distinge de dreptatea la care se referă a patra fericire. Unul din personajele cele mai misterioase ale Sfintei Scripturi este Melchiţedec „regele Dreptăţii” care a venit la Avraam, părintele întemeietor al lui Israel, şi i-a adus ca daruri pâine şi vin (Gen. 14, 18-20). Melchiţedec este , în acelaşi timp, „rege al păcii” (Shalom) şi aduce lui Avraam o cunună mai importantă decât cea a regalităţii şi anume cununa sacerdotală, prin care Avraam, ca icoană a omului drept, redescoperă dimensiunea ontologică a dreptăţii, care face din fiinţa sa o „casă a lui Dumnezeu”. Întrucât Dumnezeu îşi găseşte „casă” în sufletul Omului drept, îi promite acestuia Împărăţia, însă drumul spre ea nu este uşor. Pretutindeni apar obstacolele existenţiale, identificate aici cu prigoana, iar în următoarea fericire cu ocara şi batjocura ce pot veni fie din „lăuntru”, fie din „afară”. Fericirea aceasta se referă, după unele interpretări, mai mult la obstacolele lăuntrice, la demonii interiori, care se pun în mişcare atunci când Omul este pe calea Împărăţiei. El se distanţează atunci de colectivismul gregar în care domneşte individualismul şi se apropie de profunzimea ontologică a „persoanei” în comuniune cu Dumnezeu.
Următoarea fericire, şi ultima, ne arată că obstacolele lăuntrice, ce apar în calea Omului îmbunătăţit, sunt dublate de obstacolele exterioare.

9) Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5,11).
Observăm că în această fericire, Mântuitorul face referire la Sine şi atrage atenţia că toţi cei care-l vol mărturisi pe El în această lume ca Fiu al lui Dumnezeu vor fi persecutaţi, ignoraţi, marginalizaţi. Cu alte cuvinte, cine mărturiseşte că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, nu poate să evite experienţa Crucii. În această experienţă, însă, Hristos este însoţitorul tainic, este Mirele şi Stăpânul lăuntric a cărui prezenţă va uşura poverile existenţiale şi, în final, va transforma suferinţa în bucurie: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5,12).

Relaţia dintre Decalog şi Fericiri
Aşa cum am mai spus, Decalogul a fost un „pedagog spre Hristos” (Gal 3,24). El a avut drept scop pregătirea morală şi spirituală a umanităţii pentru primirea în sânul ei a Fiului lui Dumnezeu. Dar această pregătire nu s-a putut face fără consimţământul activ al poporului ales, fără răspunsul său pozitiv la chemarea lui Dumnezeu. Acest răspuns efectiv este definit în Levitic, a 3-a carte a Pentateuhului, ca „fidelitate faţă de Lege”. Această lege dată de Dumnezeu poporului ales are deci o semnificaţie mult mai profundă decât noţiunea de lege obişnuită, care condiţionează convieţuirea noastră socială şi politică. Legea în sens biblic, aşa cum am mai spus, este o manifestare a voinţei lui Dumnezeu, un dar al harului şi nu o legislaţie juridică cu o finalitate socială. Acest lucru se poate observa din cuvintele Mântuitorului rostite după cele nouă fericiri, în care este pusă în relaţie dialectică puterea constrângătoare a legii, cu puterea eliberatoare a harului şi a libertăţii credinţei. Evident că Mântuitorul nu a venit să strice Legea, prin care El S-a descoperit lui Moise şi poporului Israel, însă prezenţa Sa concretă oferă o nouă perspectivă de interpretare a Legii: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi» (…) Eu însă vă spun vouă: Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de pedeapsa sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Mt. 5, 21-22).
Observăm din acest text că Mântuitorul nu desfiinţează Legea, dar instituie un nou criteriu de interpretare a sa şi anume criteriul iubirii. De aceea Sfântul Pavel va spune că iubirea este „împlinirea Legii” (Rom. 13,10). De aceea Taina împărăţiei lui Dumnezeu nu este Legea, ci Iubirea revărsată în lume de Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt.
Deci Iubirea, care exprimă Taina Împărăţiei lui Dumnezeu, numită şi iubire evanghelică, nu se identifică cu un simplu sentiment uman, ci cu iubirea kenotică a lui Hristos faţă de Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, şi faţă de lume, pe de altă parte. Numai în acest caz, iubirea devine lege universală, aşa cun transpare din cuvintele Mântuitorului: „Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjitorul tău». Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni, şi trimite ploaie peste ceid repţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 43-45). Prin aceste cuvinte Mântuitorul atrage atenţia că nimeni nu poate ajunge la taina Împărăţiei lui Dumnezeu dacă nu face efortul de a depăşi natura sa individualistă, autoapărarea biologică şi psihologică a eului în faţa alterităţii lui Dumnezeu şi a semenilor.
Depăşirea egoismului, a egocentrismului şi autosuficienţei, susţinute uneori chiar de respectarea Legii, aşa cum vedem din atitudinea fariseilor, nu se poate realiza decât prin asumarea existenţială a virtuţilor prezente în cele nouă fericiri. Acestea, la rândul lor, nu pot fi asumate în mod individualist, ci în comunitate, fiind susţinute permanent de practica rugăciunii şi a postului, după cum reiese din cuvintele cu care Mântuitorul îşi încheie predica de pe munte.
Aşadar Legea Primului Testament, sintetizată în Decalog, a fost o chemare adresată poporului Israel pentru ca el să primească şi să poarte Numele lui Dumnezeu în istorie. În tradiţia semitică, aşa cum am mai amintit, numele reprezenta manifestarea unei alterităţi personale. Revelaţia numelui însemna o comuniune şi o relaţie cu persoana care-şi descoperă numele, o posibilitate de a face cunoştinţă cu fiinţa sa. De aceea Moise, acceptând misiunea încredinţată lui de Dumnezeu, i-a cerut Acestuia să-i descopere Numele (Exod 3,13). Pentru celelalte popoare acest nume rămâne ascuns. Chiar şi pentru Israel, Numele lui Dumnezeu nu era accesibil decât în limitele „legământului”, a relaţiei cu Dumnezeu. Acest legământ a fost concretizat în Lege.
Cel de-al doilea Testament afirmă însă că Hristos este sfârşitul Legii (Rom. 10,4; Gal. 2,16). De aceea tot Sfântul Apostol Pavel s-a opus celor care voiau să impună Legea mozaică păgânilor care îmbrăţişau credinţa creştină. De fapt acest lucru a fost consfinţit şi de sinodul apostolic de la Ierusalim (Fapte 15,10). Cu toate acestea noi nu putem să tragem concluzii pripite şi să afirmăm că întreaga Lege a Primului Testament a fost înlăturată din viaţa creştină. Textele invocate mai sus se referă de fapt la greutatea şi jugul Legii ceremoniale care prefigura jertfa lui Hristos, în Primul Testament. Dar această Lege nu mai este obligatorie în cel de-al doilea Testament pentru că Hristos este acum jertfă curată şi în acelaşi timp jertfitorul care se duce pe Sine ca jertfă Tatălui. De aceea Hristos nu desfiinţează Legea în totalitatea ei, ci o plineşte (Mt. 5,17). Nici Sfântul Apostol Pavel nu refuză Legea şi caracterul său pedagogic: „Desfiinţăm noi Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă întărim legea (Rom. 3,31).
Pentru Sfântul Apostol Pavel, Legea este un însoţitor al omului căzut în păcat. Ea aşează o limită între starea de cădere şi starea de comuniune cu Dumnezeu. Ea defineşte şi manifestă realitatea păcatului, eşecul omului incapabil de a trăi în comuniune cu Dumnezeu.
Existenţa Legii este deci expresia îndepărtării de Dumnezeu, dovadă că între om şi Dumnezeu există un „zid despărţitor”. Chiar dacă omul ar respecta întreaga Lege, zidul despărţitor nu se zdrobeşte, căci separarea, adică păcatul, nu constă doar în nerespectarea Legii, ci în îndepărtarea de Dumnezeu. Aşa încât dacă nerespectarea Legii nu epuizează realitatea păcatului, respectarea Legii nu înseamnă înlăturarea lui. În acest sens Sfântul Apostol Pavel afirmă că omul nu se poate justifica prin faptele Legii. Nu se poate deci îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu printr-o respectare formală a unor prescripţii legale.
Hristos este sfârşitul Legii (Rom. 10,4) şi în acelaşi timp eliberatorul celor de sub Lege (Rom. 8,2) pentru că el a înlăturat condiţia existenţei Legii, adică păcatul. El a distrus în trupul său divino-uman „zidul despărţitor” (Ef. 2,14), distanţa existenţială care separă omul de Dumnezeu. Dar Legea nu este anulată, ci împlinită în iubire. Legea continuă să descopere omului starea de păcat în care se află (Rom. 7, 7-8). „Eu nu am cunoscut păcatul decât prin lege… Căci fără lege păcatul este mort”. Totuşi acum, în starea de har, recunoaşterea păcatului nu mai este o dovadă a condamnării şi a morţii. Legea nu mai este un blestem, ci măsura însăşi a împărtăşirii noastre de iubirea lui Dumnezeu; Legea celui de-al doilea Testament descoperă iubirea „nebună” a lui Dumnezeu pentru om, care transfigurează încălcarea legii, făcând din ea o posibilitate de pocăinţă, de întoarcere la relaţia de iubire cu Dumnezeu, adică o posibilitate a vieţii veşnice. Mântuirea omului, participarea sa la viaţa veşnică, nu este deci un fapt juridic, legalist, ci o participare la iubirea lui Dumnezeu care dăruieşte viaţă. Problema pe care Sfântul Apostol Pavel a pus-o iudaizanţilor este o dilemă între conţinutul ontologic al mântuirii şi acceptarea sa juridică. Întrebarea fundamentală pentru el este: Cine dă viaţă celor morţi, cine transfigurează existenţa noastră trecătoare, făcând din ea un ipostas al vieţii veşnice: iubirea lui Dumnezeu sau Legea? Dacă este Legea, atunci „Hristos a murit în zadar” (Gal. 2,21). Dacă este iubirea Sa, atunci viaţa şi mântuirea sunt daruri ale libertăţii iubirii lui Hristos care ne eliberează de sub jugul Legii (Ef. 2, 5-10).
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dovedit că iubirea Sa este superioară Legii. „Noi avem Lege şi după legea noastră trebuie să moară”, au strigat iudeii lui Pilat. Prin aceste cuvinte, fără a cunoaşte semnificaţia lor reală, iudeii au surprins sensul profund al jertfei lui Hristos. Conform Legii omul este supus morţii, separării de viaţă: el trebuie să moară. Hristos s-a supus Legii şi morţii, dar prin aceasta el înserează Legea şi moartea într-o nouă ordine a existenţei: în iubirea care ipostaziază viaţa. Crucea lui Hristos este ultima consecinţă a Legii, a blestemului şi a morţii, dar în acelaşi timp este sfârşitul Legii şi depăşirea ei. De aceea pentru un creştin Legea este iubirea răstignită a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care aşteaptă în tăcere răspunsul omului.

LEGEA MORALA A VECHIULUI TESTAMENT

I. Legea morală a Vechiului Testament
1. Decalogul: structură si interpretare

Etimologic, conceptul de lege vine din limba latină de la substantivul lex, gis. După unii cercetători rădăcina acestui substantiv este verbul ligo, are, care înseamnă a lega, dar şi a obliga. Deşi etimologia nu este sigură, totuşi interpretarea sa este corectă, deoarece orice lege exprimă un anumit raport sau relaţie între două sau mai multe lucruri sau fiinţe. Cel puţin acesta este sensul general al conceptului de lege în domeniul ştiinţelor naturii.
Legea morală
Conceptul de lege morală, aşa cum am mai afirmat, este legat, în primul rând, de conceptul de ordine morală, fiind criteriul obiectiv al acesteia, dar şi de conştiinţa morală, care este criteriul subiectiv al ordinii morale. Legea morală „obligă” conştiinţa la săvârşirea binelui şi opreşte săvârşirea răului.
Evident că a „obliga” nu înseamnă a „constrânge” conştiinţa, în sensul legii juridice. Nu putem să „forţăm” pe cineva să săvârşească binele pentru că rădăcina şi izvorul său se află în „inimă” şi aceasta scapă oricărei constrângeri. Legea juridică se poate impune prin forţa constrângerii, însă împlinirea datoriei juridice rămâne imperfectă dacă nu este însufleţită de un sentiment moral corespunzător.
Spre exemplu legea juridică poate să constrângă pe cineva să-şi ajute material părinţii sau copiii, însă nu-l poate constrânge să aibă o atitudine filială sau paternă de respect şi preţuire. Legea, în sensul ei juridic, are ca scop, aşa cum am văzut, binele social, însă pentru realizarea lui este nevoie şi de apărarea binelui individual şi menţinerea unui comportament moral „exterior”, care să permită atingerea scopului său. De aceea legea juridică se interferează permanent cu legea morală, însă aceasta din urmă o depăşeşte pentru că are în vedere şi atitudinea „interioară” a Omului.
Mai mult, legea morală uneşte, într-un mod paradoxal, autoritatea cu libertatea; ea cere o ascultare fără condiţii, fără rezerve, dar, în acelaşi timp, cere ca această ascultare să fie liber consimţită.
Legea morală are un dublu caracter: este imanentă şi transcendentă în acelaşi timp. Ea este imanentă în sensul că este constitutivă fiinţei Omului, fiecare purtând-o înscrisă în sufletul său şi ca atare ea nu poate fi negată sau ignorată. Ea este transcendentă în sensul că este distinctă de conştiinţa noastră „poruncindu-i” acesteia cu o autoritate absolută.
Este în natura lucrurilor ca aceste două caracteristici ale legii, în aparenţă contradictorii, să fie unite în legea morală. Într-adevăr, ea „porunceşte” omului să fie bun. Aceasta înseamnă că Omul este creat sau orientat ontologic spre bine, iar săvârşirea binelui este în conformitate cu adevărata sa natură. De aici caracterul imanent al legii morale.
În luna a treia de la ieşirea fiilor lui Israel din pământul Egiptului , chiar în ziua de lună plină, au ajuns în pustia Sinai şi a pregătit Domnul pe Moise pentru primirea Legii, a Decalogului . Şi a rostit Domnul către Moise, Decalogul: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!”[Ieş 20, 2-17].
Tablele dumnezeieşti , „erau faptă şi dar al lui Dumnezeu, fără nici o împreună lucrare omenească în întocmirea lor. Fiecare din ele în parte era lucru al lui Dumnezeu, atât materia cât şi cele scrise pe ea” .
Acest legământ nu se realizează între două părţi egale; „Domnul dăruieşte legământul Său, iar poporul Israel îl primeşte necondiţionat. Este un gest de «condescendenţă din partea Domnului» , iar ca şi condiţii ale legământului de la Sinai, nu pot fi decât prevederi unilaterale, pe care poporul trebuie să le împlinească. Nu se pune problema ca Dumnezeu să nu respecte legământul. Doar Israel poate să-l ţină sau să-l încalce şi să-l părăsească. De aceea Israel nu poate să-i impună lui Dumnezeu nici un fel de condiţii. Dumnezeu singur se obligă să dăruiască bunăstare şi să făgăduiască statutul deosebit de care se va bucura Israel în faţa Sa” .
„Pentru unii Părinţi „tablele” simbolizează cerul şi pământul, sau reprezintă sufletul omenesc în care este înscrisă Legea naturală de către Dumnezeu, „Tablete de piatră” sunt în opoziţie cu Noul Testament al lui Iisus Hristos care e pecetluit în inimi de carne” .
“Perioada de peregrinare prin pustie este o adevărată „scoală a pustiei”, deoarece în această perioadă Dumnezeu îsi zămisleste un nou popor ales, un popor pe inima Lui. Această colecţie de cuvântări ar trebui să fie receptate ca fiind o „chateheza magna” deoarece se constituie în fundament doctrinar a ceea ce se va numi credinţa israelită, mai apoi iudaică si mult mai târziu mozaică” . Aşadar, „ceea ce face Moise în pustie este o adevărată pedagogie şi formare religioasă, teologică” .
Dumnezeu mai dă lui Moise şi alte legi care formează Cartea Legământului, cuprinzând o colecţie de norme: morale, religioase, juridice, sanitare. Condiţia Legământului era ascultarea. “Aceste porunci au fost apoi săpate pe ambele feţe ale unei tăblii de piatră - «Tablele Legii»[...] care au format baza Legii sau Dreptului Biblic, Constituţia Teocratică a lui Israel. Patru dintre ele au de-a face cu atitudinea omului faţă de Dumnezeu; celelalte şase cu atitudinea omului faţă de semenii săi” .

Decalogul: sinteză a legii morale pozitive a Primului Testament

Decalogul sau cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai, reprezintă chintesenţa legii morale pozitive a Primului Testament, însă, în acelaşi timp, el formează cu legea morală naturală un întreg inseparabil. De aceea el a avut o dimensiune universală şi a constituit cel mai important cod moral al lumii antice. De asemenea el a avut o dimensiune profetică, pregătind conştiinţa poporului ales pentru întruparea Mântuitorului. Unii moralişti neteologi, cum ar fi Kant şi unii dintre discipolii săi, au considerat că Decalogul a fost o lege morală imperfectă deoarece s-a ocupat numai de actele externe ale omului. Obiecţia este totuşi neîntemeiată deoarece porunca a 10-a, spre exemplu, nu interzice doar săvârşirea unor fapte externe, ci şi gândurile şi pornirile interne pătimaşe, care pot da naştere la fapte imorale.
Pentru a înţelege şi interpreta corect Decalogul trebuie să-l privim în lumina Noului Testament pentru că, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, el a fost „pedagog spre Hristos” (Gal. 3, 24). Evreii numeau Decalogul „cuvintele legământului” (Ieşirea 34,28) pe care Dumnezeu le-a rostit pe Muntele Sinai şi le-a scris pe două table de piatră (Ieşirea 31,18). Întrucât nu există o numerotare iniţială a Decalogului, modul în care a fost numerotat de-a lungul timpului a fost diferit. În iudaismul tardiv, spre exemplu, prima poruncă era: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei” (Ieşirea 20,2). Totuşi aceste cuvinte nu constituie o poruncă, ci sunt ca un preambul al Decalogului. Modul indicativ în care sunt rostite ne arată că indicativul mântuirii precede imperativul poruncilor. Cu alte cuvinte imperativul poruncilor este o consecinţă a indicativului mântuirii şi nu un imperativ moral în sine. De aceea el solicită un răspuns, o atitudine de recunoştinţă a poporului eliberat din sclavie.
Biserica romano-catolică şi bisericile luterane împart Decalogul urmând pe Fericitul Augustin. Din această perspectivă prima tablă a legii cuprinde trei porunci şi a doua şapte. Fericitul Augustin a adoptat această împărţire pentru a valoriza simbolic numerele 3, 7 şi 10. El făcea, de asemenea, distincţie între poruncile care priveau datoriile faţă de Dumnezeu (primele trei) şi datoriile faţă de aproapele (ultimele şapte). Întrucât prima parte cuprindea şi porunca respectării zilei de odihnă, pentru a nu depăşi numărul trei, Fericitul Augustin a luat împreună porunca a I-a şi a II-a. Apoi, pentru a rămâne şapte porunci pe tabla a doua, a împărţit ultima poruncă în două părţi, prima referindu-se la soţia aproapelui şi a doua la casa şi bunurile sale.
Biserica ortodoxă şi bisericile reformate au adoptat o altă împărţire, prezentă în operele lui Filon din Alexandria şi Origen, şi care împarte Decalogul în porunci care privesc datoriile faţă de Dumnezeu (primele patru, incluzând porunca de a respecta ziua de odihnă) şi datoriile faţă de aproapele (utimile şase porunci). În teologia protestantă mai întâlnim o împărţire simetrică a Decalogului în care cinci porunci au în vedere pietatea sau evlavia şi cinci au în vedere practica dreptăţii.
Interpretările recente ale Decalogului au pus accent pe structura sa textuală. Conform acestor interpretări etica Decalogului constă în mod fundamental în respectarea alterităţii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Două pericole ameninţă existenţa acestui respect: idolatria (sclavia faţă de falşii zei, faţă de zeii imaginari) şi pofta nemăsurată după bunurile altuia (sclavia faţă de propria dorinţă). Prima şi ultima poruncă se referă la aceste două pericole. În spaţiul dintre ele se află poruncile prin care omul învaţă să fie recunoscător, în virtutea faptului că viaţa este un dar şi ea trebuie celebrată (porunca a IV-a) printr-un ritual liturgic al timpului şi în virtutea faptului că fiecare om este înscris într-o filiaţie a legământului care dă sens devenirii sale (porunca a V-a). Eliberat astfel de grija de a se autoîntemeia ca fiinţă, omul poate asculta chemarea celorlalte porunci (2 şi 3, 6 şi 9) care definesc conţinutul respectului faţă de Dumnezeu şi de semeni.
Deci putem spune că cele două coordonate esenţiale ale Decalogului sunt respectul şi recunoştinţa datorate lui Dumnezeu şi, în Dumnezeu, tuturor semenilor.

Porunca a I-a: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieşirea 20,3).
Porunca aceasta proclamă unitatea şi unicitatea credinţei poporului Israel într-un singur Dumnezeu, „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob”. El este adevăratul Dumnezeu care l-a scos din sclavie şi i-a redat libertatea şi de aceea Israel nu se cuvine să aibă alţi Dumnezeii prin imitaţia celorlalte popoare politeiste.
Unitatea şi unicitatea credinţei în Iahve (Cel care este) a păstrat de-a lungul timpului şi, în special, până la Întruparea Mântuitorului unitatea, unicitatea şi identitatea poporului Israel. Odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, această poruncă nu şi-a pierdut valabilitatea, dar s-a extins la întreaga umanitate şi s-a desăvârşit prin Revelaţia deplină a lui Dumnezeu prin Fiul Său. Mântuitorul a reafirmat unitatea şi unicitatea dumnezeirii, dar, în acelaşi timp, ne-a descoperit şi alteritatea şi comuniunea dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. De aceea împărtăşirea credinţei în adevăratul şi unicul Dumnezeu, care, în acelaşi timp, este şi comuniune, presupune ca exigenţă morală şi spirituală recunoaşterea unităţii şi comuniunii întru acelaşi ideal a întregii umanităţi.

Porunca a II-a: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul Tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele (Ieşirea 20, 4-6).
Această poruncă are în vedere modul în care noi trebuie să-l cinstim pe Dumnezeu şi să ni-l „reprezentăm” în relaţia Sa cu creaţia. Cu alte cuvinte, porunca interzice orice formă de idolatrie din conştiinţa religioasă. În contextul istoric respectiv, forma idolatrie cea mai răspândită era reprezentarea „materialistă” a lui Dumnezeu şi identificarea Sa cu persoanele sau lucrurile acestei lumi. Cei care au avut o atitudine deosebit de fermă împotriva acestei forme de idolatrie au fost profeţii. Isaia, spre exemplu, în capitolul 46 al cărţii sale, scria: „Idolii cad, se prăbuşesc laolaltă, nu pot să izbăvească pe cei care îi poartă; ei înşişi sunt duşi în robie (…) Ei scot aurul din pungile lor şi argintul în cântar îl cântătesc; plătesc un argintar ca să le facă un chip cu Dumnezeu, apoi se închină lui şi îl cinstesc (…) El nu răspunde celui care strigă către el şi din primejdii nu-i scapă” (Isaia 46, 2, 6-8).
În contextul Noului Testament această poruncă, asemenea primei porunci, nu şi-a pierdut valabilitatea, însă a dobândit noi semnificaţii prin faptul că Logosul sau Fiul lui Dumnezeu, care a dat lui Moise cele 10 porunci, înainte de întrupare, prin actul întrupării a devenit Fiul Omului şi ca atare „faţa” sa umană poate fi acum reprezentată iconografic, fără ca icoana să devină un idol. Icoana devine un loc al prezenţei harului lui Dumnezeu, un centru de iradiere spirituală absolut necesar pentru viaţa morală şi spirituală a creştinului. Faptul că icoana nu este un idol, iar cinstirea ei nu este idolatrie se poate constata chiar din textele Vechiului Testament care pregăteau venirea Mântuitorului şi actele Sale mântuitoare. Spre exemplu, în aceeaşi carte Ieşirea, în capitolul 25, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise: „Să faci doi heruvimi de aur (…) Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului (chivotului Legii) (…) Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie” (Ieşirea 25, 18-22).
Comentatorii spun că acest text este unul profetic şi mesianic întrucât anticipează mormântul gol al Mântuitorului din dimineaţa învierii, când Maria Magdalena a văzut „doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus” (Ioan 20,12).
Am spus mai sus, că această poruncă interzice orice formă de idolatrie, adică orice substituire a prezenţei lui Dumnezeu cel adevărat cu falsa prezenţă a unui idol. În epoca modernă există forme de idolatrie mult mai subtile, de care uneori nici nu suntem conştienţi pentru că fac parte din viaţa noastră de zi cu zi: pornografia şi pansexualismul, stimulate prin mass-media, dorinţa de putere, lăcomia, desfrânarea, dorinţa de parvenire etc. Toate acestea iau locul prezenţei lui Dumnezeu în sufletele multora dintre noi. Dumnezeu este exilat astfel din viaţa noastră concretă şi căutat doar în momentele dificile, când toate certitudinile noastre se clatină sub povara suferinţei sau a experienţelor limită, cum ar fi perspectiva implacabilă a morţii.
Pentru a preîntâmpina această situaţie disperată, porunca precizează că Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu „zelos” sau după unele traduceri „gelos”. În sensul limbii ebraice, a fi gelos înseamnă a pretinde o atenţie şi o cinstire exclusivă din partea celui pe care cineva îl iubeşte. Lui Dumnezeu i se cuvine, deci, o iubire exclusivă, nu pentru că este „egoist” şi „posesiv”, ci pentru că prin această iubire omul devine cu adevărat om. Pedeapsa de care vorbeşte în continuare porunca nu este altceva decât o altă formă de manifestare a iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Ea este expresia dreptăţii care trebuie să restaureze adevărata slujire şi cinstire ce se cuvine lui Dumnezeu. De aceea are un carcater temporar, „până la al treilea sau al patrulea neam”. Nelimitată, însă, este milostivirea lui Dumnezeu, care se revarsă „până la miilea neam”.
Trebuie să înţelegem corect această pedeapsă colectivă de care vorbeşte porunca. Ea presupune şi o responsabilitate colectivă care nu exclude, însă, responsabilitatea personală. Acest lucru l-a subliniat, în mod deosebit, profetul Iezechiel în capitolul 18 al cărţii sale: „Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa. Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiurile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face ceea ce e bun şi drept el va trăi şi nu va muri” (Iez. 18, 20-21).
Aceste cuvinte exprimă clar ideea că fiecare este răspunzător de păcatele sale, însă această răspundere este de ordin moral. Păcatele au însă consecinţe nu doar pe planul vieţii morale, ci chiar şi pe planul vieţii fizice şi despre aceste consecinţe vorbeşte tot profetul Iezechiel în acelaşi capitol: „Părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se sterpezesc dinţii” (v. 2). Deci fiecare generaţie moşteneşte de la generaţia anterioară anumite tare ereditare, înclinaţii şi tendinţe spre rău, ca urmări ale păcatelor. Aceste urmări pot fi estompate, conform cuvintelor aceluiaşi profet „dacă cel rău se întoarce de la răutatea lui”, adică dacă fiecare generaţie nu mai repetă păcatele generaţiilor anterioare.

Porunca a III-a: „Să nu iei numele Domnului, Dumnezeului tău în deşert, că Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui” (Ieşirea 20,7).
Porunca aceasta subliniază faptul că Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu personal şi nu o „putere” impersonală. De aceea El are un nume şi acest nume este „Sfânt”. În contextul ebraic invocarea numelui înseamnă invocarea prezenţei persoanei ce îl poartă. De aceea invocarea numelui lui Dumnezeu trebuie făcută cu toată cinstirea cuvenită. Comentatorii acestei porunci, în marea lor majoritate, consideră că ea se referă la invocarea numelui lui Dumnezeu în situaţii speciale, cum ar fi votul sau jurământul. Cu alte cuvinte un vot nerespectat sau un jurământ fals sunt acte foarte grave prin care se ia în „deşert” numele lui Dumnezeu. Evident că această poruncă se poate extinde la orice atitudine sau orice cuvânt care face abstracţie de sentimentul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră concretă.

Porunca a IV-a: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate trebuinţele tale. Iar ziua a 7-a este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul şi toate cele ce sunt într-însele. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a 7-a şi a sfinţit-o” (Ieşirea 20, 8-11).
Porunca aceasta are în vedere modul în care omul trebuie să folosească timpul pentru împlinirea vocaţiei sale. Timpul, în Sfânta Scriptură, nu este doar o categorie filosofică, ci o realitate ce ţine de existenţa creată şi de comuniunea sa cu Dumnezeu. De aceea timpul are şi o dimensiune liturgică. În contextul acestei porunci ea se exprimă prin cuvintele: „adu-ţi aminte”.
Dintre toate fiinţele sensibile, doar omul este cel care îşi aduce aminte şi este invitat să-şi aducă aminte de „ziua odihnei Domnului”. În această zi lucrarea sa umană trebuie să înceteze dar nu pentru a „trândăvi” ci pentru a se „odihni” în Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu, în ziua a şaptea a genezei, s-a odihnit în sufletul omului şi a „binecuvântat” şi a „sfinţit” ziua a 7-a, adică a unit întreaga creaţie cu Sine.
Trebuie să precizăm în acest context şi faptul că porunca cinstirii zilei de odihnă, care ne aminteşte de întâia creaţie a lumii şi de finalitatea ei, nu intră în contradicţie şi nu exclude cinstirea de către noi creştinii a duminicii, ca „zi a Domnului”, care s-a „odihnit” în mormânt în a 7-a zi şi a înviat în „prima” zi a săptămânii. Învierea este, în viziunea teologiei patristice, a 2-a creaţie a lumii, adică restaurarea ei în comuniune cu Dumnezeu. De aceea creştinul nu-şi încheie, ci îşi începe săptămâna cu liturghia euharistică, din ziua de Duminică, pentru ca toate celelalte zile ale lucrării sale să fie „binecuvântate” şi „sfinţite”.

Porunca a V-a: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul ţi-l va da ţie” (Ieşirea 20,12).
Porunca aceasta este prima din cele care sunt aşezate pe a doua tablă a legii şi ea se referă la prima din datoriile noastre faţă de semeni. Primii „semeni” cu care intrăm în relaţii în această lume sunt, desigur, părinţii şi lor le datorăm cinstire, iubire, ascultare şi recunoştinţă. Aceste virtuţi trebuie să fie cultivate în sufletul fiecăruia încă din copilărie pentru ca mai târziu ele să se răsfrângă asupra tuturor relaţiilor interumane. Porunca aceasta are în vedere nu doar cinstirea părinţilor care ne-au dat viaţă, ci şi cea a părinţilor de ordin spiritual, care ne ajută să devenim cu adevărat oameni. Părinţi de ordin spiritual sunt naşii faţă de finii lor, profesorii faţă de elevi şi studenţi, duhovnicii faţă de fii duhovniceşti. Lor li se cuvine cinstire, dar şi ei trebuie să fie vrednici de aceasta. Acest aspect este prezent în mod împlinit în contextul poruncii şi el presupune o mare responsabilitate din partea părinţilor, care trebuie să înţeleagă corect paternitatea şi maternitatea umană. Acestea sunt realităţi participative la paternitatea lui Dumnezeu-Tatăl, care se manifestă prin iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu-Fiul în Duhul Sfânt. Numai în măsura în care rămân realităţi participative, ele nu se transformă într-un paternalism şi maternalism asupritor şi, ca atare, se bucură de o cinstire liber consimţită. În momentul în care paternitatea şi maternitatea umană rămân realităţi autonome, separate de paternitatea lui Dumnezeu, ele pot devia de la adevărata lor vocaţie şi pot trezi atitudini ostile, aşa cum se întâmplă de multe ori în epoca noastră modernă. De aceea, această poruncă este foarte actuală, într-un context în care auzim diverse voci care spun că societatea modernă este o societate fără părinţi.

Porunca a VI-a: „Să nu ucizi” (Ieşirea 20,13).
Viaţa este cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu, izvorul şi temeiul tuturor celorlalte bunuri existenţiale. De aceea porunca aceasta interzice uciderea, adică ridicarea vieţii aproapelui, dar şi curmarea vieţii proprii, adică sinuciderea. Dacă viaţa umană se circumscrie unei iconomii a darurilor lui Dumnezeu, atunci cine respectă darul, adică viaţa, respectă şi cinsteşte pe Dumnezeu, Dăruitorul vieţii. De aceea Sfânta Scriptură consideră uciderea păcat strigător la cer (Gen. IV,10).
Într-un sens mai larg, această poruncă are în vedere nu doar uciderea fizică, ci şi uciderea spirituală, de care vorbeşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în prima sa epistolă: „cel ce urăşte pe fratele său este ucigător de oameni” (I Ioan 3,15). Mântuitorul Însuşi vorbeşte de acest sens spiritual al poruncii în predica de pe munte: „Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Mt. 5,22). În acest text Mântuitorul ne atrage atenţia asupra cauzei uciderii care este în lăuntrul şi nu în afara noastră. De aceea, în versetul următor El insistă asupra responsabilităţii personale, în cazul unui conflict cu semenii: „Dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul tău acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino şi adu-ţi darul” (Mt. 5, 23-24).
Deci cauza încălcării acestei porunci este, în primul rând, de ordin spiritual şi se identifică cu pierderea lipsei de respect pentru viaţă ca dar a lui Dumnezeu şi cu lipsa de respect faţă de semeni, care poartă chipul lui Dumnezeu.
În contextul actual, porunca aceasta se extinde şi asupra unor forme de ucidere sau sinucidere foarte subtile, care ţin, spre exemplu, de consumul de droguri şi de alcool, de intervenţii genetice asupra regnului vegetal şi animal, care atentează la sănătatea oamenilor, la tehnicile de clonare şi modificări genetice a embrionului uman, la mesajele sublimale manipulative etc. Demascarea acestor forme subtile prin care se „ucide” viaţa fizică sau spirituală a multor oameni constituie un mod corect de a respecta această poruncă şi de a contribui la transfigurarea vieţii noastre prezente în lumina vieţii eterne în Împărătia lui Dumnezeu, care este „pace şi bucurie” în Duhul Sfânt „Dătătorul de viaţă”.

Porunca a VII-a: „Să nu fii desfrânat” (Ieşirea 20,14).
În general, atunci când se vorbeşte de această poruncă ea este legată în primul rând de desfrânarea trupului şi de adulter. Sfântul Apostol Pavel, în epistola a I-a către Corinteni, precizează faptul că „orice alt păcat, pe care îl face omul, este un păcat săvârşit afară de trup, dar cine face desfrânare păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Cor. 6,18). Urmările acestui păcat sunt deosebit de grave şi de aceea este considerat, în morala creştină, un păcat de moarte.
În predica de pe munte Mântuitorul ne atrage atenţia că această poruncă nu trebuie redusă doar la desfrânarea trupului. Desfrânarea minţii este un păcat la fel de grav şi aceasta determină, de fapt, desfrânarea trupului. „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea, în inima lui” (Mt. 5, 27-28).
Deci porunca acesta, din perspectiva Noului Testament, are în vedere, în primul rând, disciplinarea minţii şi a inimii, a gândurilor şi dorinţelor, a reprezentărilor noastre despre trup şi valoarea lui spirituală. Evident că în contextul actual această disciplină spirituală este greu de realizat datorită bombardamentului informaţional şi publicitar care promovează tot felul de imagini pornografice, care încurajează erotismul exagerat şi nevrozează, mai ales, pe tinerii necăsătoriţi. În aceste condiţii se impune o responsabilitate mai mare din partea părinţilor şi educatorilor creştini pentru a forma o atitudine corectă şi responsabilă a tinerilor faţă de viaţa de familie şi faţă de propriul lor trup.

Porunca a VIII-a: „Să nu furi” (Ieşirea 20,15).
Porunca aceasta interzice însuşirea în mod nedrept a bunurilor care aparţin altora. Dumnezeu recunoaşte dreptul la proprietate fiecărui om care a dobândit bunuri materiale pe o cale cinstită şi prin muncă statornică. Acest drept trebuie recunoscut şi respectat şi de noi oamenii. Educaţia în spiritul acestui drept este absolut necesară pentru toţi membrii unei comunităţi şi cu atât mai mult pentru orice comunitate creştină. De aceea Sfântul Apostol Pavel îndemna pe efeseni astfel: „Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie” (Ef. 4,28). Observăm că Sfântul Pavel aşează aici în contrast furtul cu munca. Un om nu trebuie să fure, ci să muncească şi din munca lui cinstită să facă milostenie. Aceasta înseamnă că milostenia făcută din bunurile furate nu are valoare morală şi ca atare nu trebuie acceptată.
Furtul pe care-l interzice această poruncă nu trebuie însă limitat la bunurile materiale, ci el trebuie extins şi la valorile spirituale cum ar fi: timpul, reputaţia, libertatea, proprietatea intelectuală etc. De asemenea, furtul nu este doar individual, ci şi colectiv: un grup sau o comunitate de interese poate deposeda pe alt grup sau comunitate, un popor poate deposeda uneori, prin furt, alte popoare. În contextul actual al globalizării informaţionale şi economice, porunca „să nu furi” şi garantarea juridică a proprietăţii devin imperative din ce în ce mai stringente, însă respectarea lor va fi din ce în ce mai dificilă datorită procesului de secularizare care face ca oamenii să trăiască şi să acţioneze „ca şi cum Dumnezeu nu ar exista”.

Porunca a IX-a: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieşirea 20,16).
Minciuna sub toate formele ei, de la minciuna cu premeditare şi până la minciuna diplomatică, o întâlnim în orice clasă socială. Dacă prima este condamnată, cea din urmă este, de cele mai multe ori, justificată şi considerată un mijloc necesar pentru a aplana sau a depăşi anumite situaţii neplăcute. O minciună, însă, sub orice formă ar fi ea, este o tăgăduire a adevărului, o prezentare a lucrurilor altfel de cum sunt ele în realitate. De aceea porunca enunţată mai sus interzice minciuna ca act ce se opune adevărului şi, mai ales, mărturia mincinoasă împotriva aproapelui. Nu minciuna, ci adevărul trebuie să fie izvorul şi temeiul oricărui efort uman demn de respect. Cel care iubeşte adevărul va demasca şi va evita orice minciună care lezează demnitatea aproapelui. Aceasta trebuie să fie recunoscută şi apărată ca şi propria noastră demnitate, mai ales atunci când este pusă sub semnul întrebării, datorită unor mărturii mincinoase.

Porunca a X-a: „Să nu doreşti casa aproapelui tău, să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui, şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău” (Ieşirea 20,17).
Porunca aceasta, ca şi porunca a 8-a, se referă la atitudinea noastră faţă de aproapele şi tot ceea ce constituie „casa” şi universul său existenţial. Însă, spre deosebire de toate celelalte nouă porunci şi ca o sinteză a lor, această ultimă poruncă sancţionează poftele şi dorinţele noastre păcătoase care afectează profund armonia şi comuniunea interumană. În epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte un lucru semnificativ: „eu n-am cunoscut păcatul decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti” (Rom. 7,7). Deci Sfântul Pavel aşează pofta la rădăcina păcatului. Pofta nu se identifică cu furtul. Ea este o realitate lăuntrică ce pune stăpânire asupra minţii şi a inimii şi determină, apoi, toate acţiunile exterioare. De aceea porunca aceasta ne descoperă dimensiunea spirituală a întregii Legi a Vechiului Testament, dimensiune pe care au ignorat-o fariseii, au afirmat-o profeţii şi a desăvârşit-o Mântuitorul Iisus Hristos.
În Evanghelia după Matei citim următoarele cuvinte: „Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care întinează pe om” (Mt. 15, 19-20). De aceea, în relaţiile interumane Mântuitorul accentuează în mod deosebit sinceritatea, onestitatea şi curăţia inimii. Păstrarea unei inimi curate este, însă, destul de greu de realizat şi ea presupune discernământ spiritual şi uneori chiar distanţarea de cei care nu se străduie să trăiască după rânduiala lui Dumnezeu. Acest lucru îl spunea Sfântul Apostol Pavel ucenicului său Timotei: „În zilele din urmă…, vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te de aceştia” (II Tim. 2-5).

FAMILIA CRESTINA ASTAZI

FAMILIA AZI PROBLEME PASTORALE ŞI SOCIALE
În zilele de 25-27 septembrie 2001, a avut loc la Bucureşti, la iniţiativa Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Romano Catolice din România, congresul internaţional cu tema foarte sugestivă Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin 1. Congresul, care a fost o întâlnire foarte reuşită, a adunat în jurul său personalităţi dintre cele mai de valoare din lumea ierarhilor, teologilor, preoţilor şi specialiştilor, aparţinători celor două Biserici creştine, Ortodoxă şi Romano Catolică, din ţară şi din străinătate, miniştri din guvernul ţării, senatori şi reprezentanţi ai organismelor europene. Participarea unor asemenea personalităţi a fost determinată şi de importanţa temei, căci, într-adevăr, familia, de care depinde implicit şi viaţa, două realităţi care se intercondiţionează, ocupă un loc tot mai important în preocupările tuturor factorilor responsabili de viitorul omenirii.
Aşa cum sublinia Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, în mesajul adresat la deschiderea lucrărilor, "Familia a ocupat neîncetat un loc central în învăţătura noastră creştină despre viaţă, fiind înţeleasă drept cea mai însemnată alcătuire socială de care depind dezvoltarea, stabilitatea şi, mai ales, existenţa întregii omeniri " 2. Dar, dacă familia a avut întotdeauna acest rol fundamental în viaţa omenirii şi în societate în general, drept celula de bază a acesteia şi mediu în care s-au format adevăratele caractere şi personalităţi, care au marcat dezvoltarea ştiinţei, artei, culturii şi civilizaţiei, astăzi ea este confruntată cu noi realităţi şi situaţii, care, pe de o parte, duc la şubrezirea sau destrămarea ei, iar pe de altă parte, ridică semne de întrebare şi îngrijorare pentru factorii responsabili de bunul mers al familiei, încercând să găsească şi soluţii pentru păstrarea ei în făgaşul tradiţiilor sănătoase, pentru a fi salvată de la ameninţarea cu dispariţia şi pentru a-şi îndeplini în continuare rolul major pe care l-a avut în viaţa societăţii şi a omenirii.
Aşa se explică de ce astăzi lumea este preocupată de soarta familiei, de ameninţările care o pândesc din toate părţile şi de soluţiile salvatoare pentru a păstra acest sanctuar al vieţii şi sfinţeniei cu scopul pentru care a fost creată de Însuşi Dumnezeu. Este firesc, deci, ca şi Biserica să fie preocupată de familie, ca izvor al vieţii şi cadru de educaţie şi de formare a viitorilor membri ai Bisericii şi ai societăţii.
De aceea, în cele ce urmează ne vom referi la problemele care se pun astăzi în legătură cu familia, pericole care o ameninţă în societatea şi în lumea contemporană, în plin proces de secularizare şi de îndepărtare de Dumnezeu şi de valorile creştine, şi de datoriile pastorale ale preoţimii legate de familie.
1. Învăţătura creştină despre familie
Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este aşezământul divin, creat de Însuşi Dumnezeu în rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc şi pentru cultivarea şi dezvoltarea darurilor cu care fiecare soţ este înzestrat, în atmosfera de comuniune şi de dragoste, luminaţi şi călăuziţi de harul Duhului Sfânt, care binecuvântează şi sfinţeşte legătura dintre bărbat şi femeie. Familia se bazează pe dorinţa lui Dumnezeu de a-l crea pe om bărbat şi femeie, deci pereche, pentru a se completa sau întregi reciproc. Conform referatului biblic din cartea Facerii, după ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, şi-a dat seama că "nu este bine să fie omul singur pe pământ" (Facere 2, 18) şi a creat-o pe Eva, pe care văzându-o Adam a zis: "Iată acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, căci din bărbatul ei este luată. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Facere 2, 23-24). Cuvintele acestea ne arată indisolubilitatea familiei, căci trupul devenit unic, nu poate fi împărţit, decât prin tăiere, iar această unitate o creează puterea harului Duhului Sfânt care se dă prin Sfânta Taină a Cununiei. De aceea, Mântuitorul, referindu-se atât la momentul creaţiei, cât şi la puterea Duhului Sfânt, a spus: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Matei 19, 4-6), iar Sfântul Apostol Pavel ridică legătura dintre bărbat şi femeie la înălţimea legăturii dintre Hristos şi Biserică, socotind-o pe drept "taină mare" (Efeseni 5, 23-32).
Cea de-a doua intenţie cu care Dumnezeu a creat familia este cea a procreării sau înmulţirii neamului omenesc, aşa cum arată cuvântul Scripturii: "Şi a făcut Dumnezeu pe om bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi" (Facere 1, 28). În porunca lui Dumnezeu este cuprins tot rostul sau scopul familiei, adică naşterea de prunci. De aceea, familia a fost socotită mereu sanctuar şi leagăn al vieţii 3.
Cu aceste două scopuri, pentru care a fost creată, familia şi-a avut rolul ei bine definit în societate, stând la baza acesteia şi oferind, de-a lungul istoriei, roadele sale binefăcătoare prin creşterea şi educarea mai ales a membrilor societăţii. De aceea, a existat pretutindeni şi întotdeauna, un cult al familiei, ca loc de sfinţenie a legăturii dintre cei doi soţi, izvor de viaţă pentru pruncii care se nasc, din dragostea împărtăşită reciproc de cei doi soţi, şi mai ales şcoala şi pepiniera de educaţie şi virtuţi. Atâta timp cât familia s-a bazat pe aceste principii sănătoase, adică dragoste reciprocă, sfinţenia vieţii soţilor, credincioşia, indisolubilitatea, ajutorul dezinteresat şi responsabilitatea faţă de societate, prin educarea corectă a copiilor, ea a jucat un rol fundamental în societate şi în viaţa omenirii. Când aceste principii au început să nu mai fie respectate, schimbâdu-se, în decursul istoriei, concepţia despre familie, ea a încetat să mai fie izvor de viaţă, sanctuar de sfinţenie şi mediu de educaţie pentru viitoarele vlăstare ale societăţii, iar rolul ei s-a diminuat tot mai mult. Acest lucru a adus după sine şi decăderea morală a membrilor înşişi ai familiei, dar şi pe cea a societăţii. Nu vom face aici o istorie exemplificată a acestui fenomen, pentru că roadele sau consecinţele s-au cules de-a lungul timpului, ci ne vom referi la situaţia de azi a familiei, în societatea românească şi în lume, de unde vom vedea că ea s-a înstrăinat mult de scopul pentru care a fost întemeiată, fiind ameninţată de pericolele tot mai mari care aduc după sine slăbirea şi dezintegrarea ei în societatea contemporană.
2. Cauzele şi pericolele care duc la slăbirea şi dezintegrarea familiei
Dacă urmărim istoria vieţii de familie, de-a lungul timpului, ne putem da seama că au existat întotdeauna pericole care să ameninţe această celulă de bază a societăţii, dar acestea erau puţine şi nu se manifestau la scară mare în relaţiile dintre soţi sau în raporturile sociale.
Cazurile în care familiile se destrămau erau tot mai rare. Principala cauză de divorţ, îngăduită şi de Biserică, era infidelitatea conjugală sau adulterul, care aducea după sine moartea morală a familiei. Adulterul a fost condamnat chiar de Mântuitorul Însuşi şi a constituit un motiv canonic de divorţ: "Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter" (Matei 5, 32) 4. Cu vremea însă, cauzele care au dus la slăbirea şi destrămarea vieţii de familie s-au înmulţit şi au devenit o realitate în viaţa multor persoane. Acestea au împiedicat pe de o parte închegarea unor familii adevărate, pe de altă parte au slăbit viaţa de familie sau pur şi simplu au distrus-o, încât astăzi aceste cauze şi pericole pentru familie şi pentru viabilitatea ei sunt tot mai numeroase, fiind întâlnite la un număr tot mai mare de persoane. Dacă la început divorţul era îngăduit doar pentru adulter sau alte motive asimilate cu moartea, atât morală: alienaţia incurabilă, crima, avortul, atentatul la viaţa soţului, osânda gravă din partea duhovnicului, care se dădea pentru păcate foarte grele, adică adulterul, boală venerică, silirea la acte imorale, refuzul vieţuirii conjugale şi părăsirea domiciliului, religioasă: apostazia, erezia, ţinerea la botez a propriului copil, fizică parţială: impotenţă, boală incurabilă şi contagioasă, sau civilă: declararea unui soţ dispărut, anularea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, călugărirea sau alegerea de episcop, motive îngăduite şi de Biserică 5, cu vremea acestea s-au înmulţit şi diversificat, contribuind tot mai mult la slăbirea şi distrugerea familiei. Vom aminti câteva dintre acestea, subliniind de la început că marea majoritate a lor au la bază lipsa credinţei în Dumnezeu şi ignoranţa sau nerespectarea legilor morale. Ele sunt proprii unei lumi lipsite de instrucţia şi educaţia religioasă unei societăţi în plin proces de secularizare 6.
Cel dintâi motiv este individualismul, egoismul sau iubirea de sine exagerată care ne face să uităm de semenul nostru şi să punem în centru preocupărilor grija şi interesul pentru propria persoană. Această stare potrivnică poruncii de bază a Evangheliei, care este iubirea aproapelui, determină pe membrii familiei să uite de obligaţiile faţă de cei apropiaţi, soţi şi copii, şi să caute în viaţa de familie numai plăcerea erotică. De aici atitudinea de neacceptat a soţilor de dezinteres faţă de scopul principal al căsătoriei şi al familiei care este naşterea de prunci, creşterea şi educarea lor şi formarea pentru viaţă. Această atitudine este determinată în viaţa multora de modul în care au înţeles viaţa sau relaţia dintre bărbat şi femeie înainte de căsătorie. În această privinţă, un pericol foarte mare este începerea vieţii sexuale de timpuriu, imediat ce tinerii intră în pubertate, încurajarea şi îndemnul, de multe ori din partea medicilor sau a altor factori răspunzători de educaţie, de a urma această cale, pe care o socotesc normală şi firească şi care aduce după sine îmbătrânirea precoce, blazarea şi epuizarea timpurie a puterilor fizice şi sufleteşti, dezinteresul pentru viaţă şi fuga de obligaţiile familiale. Nu a trecut de mult vremea când fete din liceu gravide erau încurajate în modul lor greşit de vieţuire, sau când tinere studente sau eleve declarau că este o ruşine ca o fată să se căsătorească fecioară. La aceasta s-a adăugat tragedia legalizării avortului, care determină pe atâţia tineri să vadă în relaţia dintre bărbat şi femeie numai plăcerea erotică şi deloc obligaţiile care decurg dintr-o legătură de familie, de la care nu mai aşteaptă nimic frumos, iar când aceasta are loc, uşurinţa cu care abandonează copii sau îi ucid, mai ales când cuplurile nu sunt cununate civil şi cu atât mai mult religios, lipsa de interes faţă de educaţia copiilor, atitudinea de violenţă a părinţilor faţă de copii şi invers, aspect care capătă proporţii îngrijorătoare în societatea românească, scăderea numărului copiilor sau a natalităţii în general, prin folosirea contraceptivelor şi în chip special prin numărul imens de mare al întreruperilor de sarcini care a devenit un adevărat măcel al pruncilor nevinovaţi şi o plagă a vremii noastre, ca lepra în antichitate şi ciuma în evul mediu 7. Ce pată pentru ţara noastră că ocupă locul de frunte în lume în privinţa numărului crimelor săvârşite prin avort!
A doua cauză a destrămării familiei şi a slăbirii coeziunii ei interioare o constituie modelele noi de familie, care nu sunt altceva decât forme denaturate ale modului de convieţuire firească dintre bărbat şi femeie. Aceste aşa zise familii încearcă să ofere un model alternativ faţă de ceea ce înseamnă familia serioasă şi adevărată, dar nu sunt decât schimonosiri ale acesteia. Ele nu au la bază legătura firească dintre bărbat şi femeie şi mai ales scopul pentru care a fost creată familia. Prima formă denaturată a familiei este traiul în concubinaj, convieţuirea fără căsătoria religioasă, care înseamnă trăirea în fărădelege. Ea nu urmăreşte decât plăcerea trupească şi lipsa de responsabilitate care decurge din căsătoria legală. Ea are la bază instinctul erotic, este o căsătorie de probă care se poate destrăma oricând fără nici un fel de obligaţii reciproce, care nu urmăreşte aducerea pe lume a copiilor, ci doar satisfacerea plăcerii trupeşti şi care reprezintă un pericol pentru adevărata viaţă de familie. Ea este tot mai curentă în mediul urban. Consensul doar între cei doi angajaţi într-o asemenea relaţie, fără nici un aspect legal sau religios este o acceptare a vieţii păcătoase de către amândoi partenerii. Din acestea decurg familiile monoparentale, în care unul din parteneri, în urma naşterii unui copil, acceptă să-l crească, fără nici un fel de obligaţie faţă de celălalt partener, de care se desparte cu uşurinţă, lipsind pe copilul născut din vieţuirea păcătoasă, de dragostea ambilor părinţi, sau familii provenite din divorţ, în care copilul rămâne numai cu un părinte. În această privinţă, trebuie să remarcăm că, dacă odinioară divorţul era acceptat mai greu, acum el se pronunţă cu prea multă uşurinţă şi totală iresponsabilitate, nemaiîncercându-se împăcarea soţilor. Divorţul a devenit un lucru mai mult decât firesc în viaţa societăţii, ceea ce denota o concepţie total greşită despre căsătorie şi familie, care pot fi desfăcute oricând şi din orice capriciu.
La acestea adăugăm formele total denaturate de relaţie nefirească dintre persoane de acelaşi sex, bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie, prin practicarea păcatelor împotriva firii, a homosexualităţii, lesbianismului, care atacă direct scopul principal al căsătoriei şi familiei, care este naşterea de prunci. Acestea nu sunt decât forme bolnăvicioase ale instinctului de procreare, pe care Biserica nu le acceptă niciodată. Ceea ce este şi mai grav, îl constituie faptul că în aceste forme de vieţuire, copiii care se nasc în familiile adevărate şi normale, fiind înfiaţi de asemenea cupluri cu viaţă nefirească, devin obiectul plăcerii lor şi al deformării instinctului procreării, aşa cum şi colectivismul sexual transformă omul în sclavul plăcerilor dereglate de păcat, ca şi întreaga gamă a perversiunilor sexuale care coboară pe om sub demnitatea sa. Tot aici am putea să mai adăugăm implantarea ovulului uman prin fecundări artificiale care reprezintă tot o formă denaturată a vieţii de familie şi un pericol la adresa fiinţei umane şi a vieţii în general. Un pericol real îl prezintă şi globalizarea, care atentează tot mai mult la identitatea familiei şi popoarelor, care apreciază raportul dintre indivizi şi popoare doar prin prisma economică şi financiară. Demonul patimii trupeşti şi al iubirii de avuţie pune în felul acesta tot mai mult stăpânire pe oameni, îndepărtându-i de la idealul sublim al vieţuirii şi al întregirii reciproce în cadrul familiei. Nu mai puţin important este în procesul de slăbire şi de destrămare a vieţii de familie şi curentul sau mişcarea feministă care urmăreşte tot mai mult emanciparea femeii, nu atât de sub stăpânirea bărbatului, cât mai ales de sub obligaţiile pe care în mod firesc le are în cadrul vieţii de familie: naşterea de prunci, grija şi dragostea faţă de ei şi de soţ. Feminismul nu este altceva decât denaturarea menirii cu care femeia a fost creată de Dumnezeu, aceea de a fi soţie şi mamă. Toate aceste forme denaturate ale vieţii de familie şi devieri de la o adevărată vieţuire a celor doi parteneri, pe care Dumnezeu i-a creat unul pentru altul, constituie grave pericole care sapă la temelia vieţii sănătoase de familie, distrugându-o şi diminuându-i importanţa. Ele constituie adevărate pericole sociale care nu duc decât la destrămarea modului firesc de vieţuire a oamenilor.
În sfârşit, merită să amintim aici şi a treia categorie de motive care contribuie la destrămarea familiei şi la slăbirea ei. Între acestea, aşa-zisul conflict între generaţii, care are la bază falsa idee despre raporturile corecte dintre membrii familiei şi mai ales proasta sau greşita educaţie care se face tinerilor, dar şi libertatea exagerată care li se acordă şi care se transformă în libertinaj. Tinerii care nu mai ascultă de părinţi şi încearcă să iasă de sub autoritatea acestora, nu sunt decât victimele unei false concepţii de viaţă, deoarece nici diferenţa de vârstă, nici tehnicizarea sau mijloacele moderne ale civilizaţiei nu ne îndreptăţesc să dispreţuim experienţa de viaţă a părinţilor şi mai ales dorinţa sinceră de a asigura viitorul fericit al copiilor lor. Nu există părinţi care să nu dorească binele propriului său copil. Cu toate acestea, există atâţia tineri care, asemenea fiului risipitor din Evanghelie, se îndepărtează de casa părintească, de părinţi şi de modul lor de viaţă şi, de cele mai multe ori, cad pradă unei vieţuiri nedemne şi păcătoase, care nu înseamnă deloc modernitate sau generaţie nouă, ci cultivarea unui mod nesănătos de viaţă, care nu le ajută cu nimic la formarea personalităţii lor.
Un pericol extrem de mare pentru viaţa de familie îl constituie influenţa mas- mediei asupra acesteia. Prin mijloacele de informare, dar mai ales prin televiziune şi publicaţii, reviste şi ziare, se atentează la viaţa de familie prin publicitatea care se face pornografiei, violenţei, păcatelor împotriva firii, sexualităţii în general, ceea ce determina mai ales tinerii să nu se mai gândească la adevărata şi frumoasă viaţă de familie, pe care să o dorească, ci mai ales la satisfacerea exagerată şi nefirească a instinctului sexual. Televizorul a ajuns să fie numit "o cetate a Sodomei" pentru impactul negativ pe care îl are asupra tinerilor în general 8. Nu există nici o emisiune în care să se vorbească despre familie, principiile sănătoase pentru întemeierea ei, obligaţiile soţilor între ei şi faţă de copii, dragostea care trebuie să unească pe cei doi soţi, sinceritatea, credincioşia, sfinţenia vieţii familiale, naşterea de prunci, creşterea şi educaţia lor, pe când filmele şi reclamele pornografice abundă pe fiecare post.
Nu mai puţin dăunătoare pentru viaţa de familie sunt şi căsătoriile mixte 9, adică cele care se încheie între creştinii ortodocşi cu parteneri aparţinând altor confesiuni, catolică, protestantă sau cultelor neoprotestante sau chiar necreştini: mahomedani, evrei, budişti, hinduişti, brahmani şi alţii. În condiţiile în care se desfăşoară viaţa în ţara noastră, când capătă tot mai multă realitate economiă de piaţă şi pătrunderea elementului străin, mai ales în domeniul vieţii comerciale, se constată şi o creştere a numărului căsătoriilor mixte, încheiate între români, mai ales femei, şi străini de toate naţionalităţile şi de toate religiile sau confesiunile ori cultele creştine. Neavând aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri şi tradiţii culturale şi de familie, în mod firesc, aceste cupluri îşi împropriază un mod deosebit de viaţă, care diferă de cel obişnuit sau tradiţional, cu efecte negative asupra celor doi parteneri. Cei mai mulţi din partenerii acestor căsătorii trăiesc necununaţi, iar copiii rămân de foarte multe ori nebotezaţi. Oricum, latura religioasă este cea afectată poate cel mai mult. La aceasta trebuie să adăugăm că legalizarea şi încurajarea prostituţiei prezintă unul dintre cele mai grave atentate la viaţa de familie 10.
3. Îndatoririle pastorale ale preoţimii faţă de familie
Cunoscând toate aceste cauze şi pericole care pândesc viaţa de familie şi ameninţă trăinicia şi integritatea ei, este firesc să ne întrebăm ce trebuie să facă slujitorii Bisericii faţă de aceste stări de lucruri negative existente.
Aşa cum remarcam mai înainte, toate aceste situaţii provin din lipsa instrucţiei şi educaţiei religioase. Ateismul materialist pe de o parte, iar pe de alta secularizarea, care se întinde tot mai mult, au adus în sufletele oamenilor acest gol spiritual, care îi determină să devină robi plăcerilor erotice şi să nu urmărească în viaţă decât progresul sau propăşirea materială, uitând de Dumnezeu şi de semeni. De aceea, sarcina principală a slujitorilor Bisericii este intensificarea catehizării, pentru a "creştina" din nou pe oameni, scoţând în evidenţă valorile morale şi spirituale ale creştinismului şi rolul lor în dezvoltarea şi afirmarea insului şi a societăţii. Privitor la familie şi viaţă, trebuie să se cultive o concepţie sănătoasă despre ceea ce înseamnă ele pentru binele fiecăruia şi al societăţii. Trebuie accentuată şi cultivată învăţătura că familia îşi are fundamentul ei natural şi supranatural în Taina Sfintei Treimi. După cum persoanele Sfintei Treimi nu pot fi concepute fără iubire, la fel relaţia dintre bărbat şi femeie nu poate fi imaginată fără acest liant atât de necesar convieţuirii dintre cei doi parteneri. Familia nu se poate concepe, întemeia, dura şi afirma sau împlini decât dacă are la temelie iubirea între soţi şi între aceştia şi copii. Familia creştină adevărată are la bază dragostea jertfelnică şi frica de Dumnezeu. "Supuneţi-vă unul altuia întru frica lui Hristos" şi " aşa să-şi iubească bărbatul femeia sa ca pe sine însuşi, iar femeia să-l respecte pe bărbat" ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 21 si 23). Adevărata familie creştină este aceea în care soţii se iubesc cu adevărat, îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de societate, prin muncă şi comportare exemplară, se preocupă de naşterea, creşterea şi educarea copiilor, iar aceştia, la rândul lor, sunt supuşi şi ascultători de părinţi. Altfel, ea nu mai este familie, ci o parodie, un contract, o convenţie, un mod de viaţă artificial, consensual şi fără roade.
Locul în care ia naştere familia creştină nu poate fi altul decât Biserica, prin lucrarea binefăcătoare a Duhului Sfânt. Prin Taina Sfintei Cununii, cei doi soţi devin un singur trup, o unitate de gândire şi simţire, se transformă spiritual, asemenea apei în vin la nunta din Cana Galieleii, înlăturând din viaţa lor egoismul şi individualismul şi trăind în comuniune sfântă, în dragoste jertfelnică şi dăruire reciprocă. De aceea, orice formă de convieţuire dintre doi parteneri, în afară de cea binecuvântată de Biserică nu se poate îngădui sau accepta, fiind o sfidare a credinţei şi a moralei creştine. În această privinţă preoţii trebuie să fie neîndurători cu formele parazitare ale vieţii de familie: concubinajul, desfrâul, adulterul, incestul, homosexualitatea, lesbianismul, perversiunile sexuale, prostituţia, înfierându-le în predică, iar în scaunul de spovendanie fiind mult mai exigenţi cu cei care practică asemenea păcate. Totdeauna să se scoată în evidenţă frumuseţea, necesitatea şi folosul vieţii normale de familie.
Pentru cultivarea unei concepţii sănătoase despre familie şi rostul ei, ca şi despre obligaţiile care revin celor doi viitori soţi, se impune o catehizare sistematică a tinerilor care se căsătoresc, ca şi obligativitatea ca aceştia să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de Taina Cununiei. Un cuvânt de învăţătură se impune totdeauna la săvârşirea Tainei Cununiei, în care să se explice simbolismul lucrărilor sfinte din slujba acesteia, ca şi conştientizarea tinerilor pentru răspunderile care le revin în calitate de soţi şi mai târziu de părinţi. Slujba Cununiei să nu fie doar o ceremonie la care să se observe dacă mirii se calcă pe picioare sau nu, dacă miresele trebuie să se întâlnească sau nu, dacă preotul "păcăleşte" pe miri cu pişcotul şi altele, care denaturează şi minimalizează însemnătatea Tainei, ci o lucrare solemnă şi plină de demnitate, în care să se simtă prezenţa Duhului Sfânt.
Se va scoate mereu în evidenţă că scopul căsătoriei este naşterea de prunci, avertizând pe tinerii miri cât de păgubitoare sunt toate practicile împotriva venirii pe lume a copiilor. Familia nu este doar o modalitate de satisfacere a plăcerilor erotice, ci leagănul şi sanctuarul vieţii, în care trebuie să se conceapă şi să se nască viaţa. Se va insista mereu asupra faptului că Biserica este împotriva planning-ului familial şi al metodelor şi mijloacelor contraceptive, care sunt duşmanii vieţii. Cu atât mai gravă este săvârşirea întreruperilor de sarcini, a avorturilor, care sunt crime ce nu pot fi răscumpărate niciodată, însemnând şi lipsirea pruncilor avortaţi de posibilitatea botezării şi a intrării în Împărăţia lui Dumnezeu 11.
Preotul trebuie să conştientizeze pe tineri că toate păcatele care ameninţă viaţa de familie trebuie evitate, deoarece ele sapă la temelia unităţii create de Dumnezeu prin Taina Cununiei, iar legătura dintre cei doi este concepută ca indestructibilă şi pentru toată viaţa.
De asemenea, este bine şi folositor ca slujba logodnei să nu se administreze separat şi cu mult timp înaintea Cununiei, deoarece mulţi tineri înţeleg că prin aceasta ei pot începe viaţa intimă, o bună parte dintre ei nemaivenind să primească şi să binecuvânteze viaţa de familie prin Taina Nunţii sau mulţi se despart după o vreme de împreună vieţuire de după logodnă. Or, este bine ştiut că logodna este numai o promisiune sau o făgăduinţă pe care şi-o fac tinerii de a întemeia o familie. Este un fel de arvună sau amanet pentru marea lucrare pe care urmează să o opereze Taina Cununiei asupra celor doi parteneri de căsătorie. Ea nu dă dreptul la consumarea căsătoriei sau a actului intim, care, în această situaţie, înseamnă tot desfrânare. Logodna nu este decât o ierurgie sau binecuvântare în vederea încheierii căsătoriei.
Tot în legătură cu aceasta, preoţii trebuie să educe şi să sfătuiască pe tineri să nu trăiască în concubinaj înainte de căsătorie, iar dacă fac aceasta să se spovedească neapărat înainte de săvârşirea Tainei Cununiei. Obiceiul de a cere să li se citească celor doi tineri care au trăit în concubinaj o "dezlegare" înainte de oficierea Cununiei, nu trebuie încurajat, deoarece el nu are nici un temei. Nu există o rugăciune sau molitvă de dezlegare a tinerilor sau partenerilor care au trăit în concubinaj pentru a putea primi Taina Nuntii, ci singura dezlegare se dă numai prin Taina Spovedaniei.
În privinţa căsătoriilor mixte, este bine ca preoţii să insiste ca acestea să nu aibă loc, iar atunci când ele sunt inevitabile, mai ales că sunt încurajate de legislaţia civilă, cununia religioasă să nu se facă decât după convertirea părţii necreştine sau neortodoxe sau, în cazuri de excepţie, când partenerul neortodox nu doreşte să părăsească confesiunea sa, să aibă dispensa chiriarhului 12. Mai departe însă, preotul este obligat să asigure asistenţa religioasă părţii ortodoxe, veghind ca aceasta să păstreze rânduielile bisericeşti, practicile de cult şi tradiţiile proprii Ortodoxiei. Preotul trebuie să cultive grija pentru respectarea credinţei celuilalt soţ, toleranţa şi dragostea, ca bază a familiei. De asemenea, să ia seamă că libertatea fiecărui soţ de a merge la biserică sau locaşul de cult al confesiunii respective, de a-şi respecta sărbătorile şi de a-şi îndeplini îndatoririle faţă de suflet să fie neîngrădită. În toate aceste situaţii, va cultiva toleranţa şi iubirea creştină 13.
Pentru întărirea acţiunilor de redresare a vieţii familiale adevărate, slujitorii Bisericii trebuie să coopereze cu toţi factorii responsabili de dezvoltarea şi întărirea familiei. Unul din fenomenele pe care trebuie să-l urmărească slujitorii bisericeşti în parohiile lor este cel al "copiilor străzii", pentru care trebuie să depună eforturi să stopeze acest mod parazitar de a înţelege viaţa, încercând să-i atragă pe aceşti copii certaţi cu buna conduită şi să-i călăuzească pe un drum normal la vieţuire, fie oferindu-le ajutoare, fie creându-le posibilităţi pentru studiu, şcolarizare de calitate, ajutor medical. Acelaşi lucru îl poate realiza preotul în parohie pentru persoane în vârstă, bătrâni, bolnavi şi neajutoraţi, cu ajutorul comitetului parohial 14.
Iată doar câte activităţi şi iniţiative pe care le pot desfăşura slujitorii Bisericii pentru a întări, a dezvolta şi a sprijini modul de viaţă normal şi firesc din familie, şi pentru a face din ea mediu de cultivare a virtuţilor creştine şi de promovare a vieţii sociale: Societatea contemporană are nevoie de o renaştere spirituală şi morală a familiei şi aceasta nu poate porni decât de la Biserică, ea fundamentându-şi învăţăturile şi modul de viaţă pe poruncile evanghelice. De familie depinde viitorul unei naţiuni, iar de felul în care ne trăim viaţa aici, pe pământ, depinde şi mântuirea noastră. Iată de ce trebuie ca una din laturile esenţiale ale activităţii preotului în parohie să fie grija pentru starea familiei şi străduinţa pentru redresarea ei materială, morală şi spirituală.
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula,
"Glasul Bisericii" nr. 9-12/2001, pag. 119-130.
FAMILIA CREŞTINĂ - SPERANŢA ROMÂNIEI
1. Criza familiei în Europa
Totdeauna au existat crize în familie. Astăzi însă familia naturală, tradiţională se află în criză, în mutaţie spre un viitor confuz şi incert, în toată Europa, astfel încât criza familiei este percepută ca simptom al crizei civilizaţiei occidentale, o criză a societăţii contemporane însăşi 1. “Criza familiei devine mai devreme sau mai târziu şi o criză a Statului” – remarcă în 1998 preşedinta Senatului Poloniei 2.
Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor (în Uniunea Europeană: 5 căsătorii la 1000 persoane) şi creşte numărul divorţurilor, mai ales în Europa Occidentală. Copii mai puţini, iar bătrâni mai mulţi: un continent care îmbătrâneşte şi care nu prezintă semne majore de dinamism demografic – aceasta este imaginea actuală a Europei 3.
Cauzele sunt multiple şi complexe: mutaţii de ordin cultural, tehnic, ideologico-pragmatice accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieţii şi intensifică în mod alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă şi nihilistă 4. Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se refugieze în practică drogului, violenţei, în sectarism şi suicid 5.
La criza aceasta de ordin spiritual din Europa Occidentală se mai adaugă în Europa Centrală şi Orientală, în fostele ţări cu regim comunist, şi alţi factori negativi care lovesc în familie: sărăcia, şomajul, sectele prozelitiste, violenţa, nesiguranţa zilei de mâine, emigraţia spre ţări mai bogate.
În România, criza familiei se manifestă şi în abandonul copiilor şi în abandonul părinţilor, în numărul mare de avorturi şi chiar o creştere a numărului divorţurilor, creşterea violenţei în familie şi creşterea delicvenţei juvenile.
Cauzele economice şi mutaţiile specifice perioadei de tranziţie spre capitalism explică doar în parte acest fenomen. Nu trebuie uitat că în parte criza spirituală a familiei în România se datorează şi secularizării impuse de regimul comunist prin faptul că educaţia copiilor şi tinerilor, adulţii de azi, a fost un monopol al Statului, iar părinţii n-au avut posibilitatea să educe suficient copiii şi tinerii în credinţa creştină, ateismul fiind ideologia oficială în toate instituţiile de învăţământ, iar dimensiunea creştină a familiei s-a menţinut mai mult în virtutea tradiţiei liturgice şi sacramentale decât în virtutea educaţiei sistematice creştine sau a unei pastorale elaborate.
2. Speranţe pentru depăşirea crizei
a. Binecuvântare lui Dumnezeu asupra familiei.
Criza familiei de azi nu poate totuşi fi mai puternică decât binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul care a zis: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!” (Facere 1, 28). În ciuda multor păcate şi primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuşi familia a fost instituţia cea mai stabilă în istorie. În acest sens, “deja în antichitate, cum arăta Aristotel, ea (familia) era recunoscută ca fiind instituţia socială primară şi fundamentală, anterioară şi superioară Statului, (Etica Nic. VII, 12, 18), contribuind în mod eficace la bunătatea societăţii însăşi”6 .
În plus binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta de la Cana, când a transformat apa în vin, la solicitarea Maicii Domnului – icoana Bisericii rugătoare – de a ajuta o familie nouă în nevoie, constituie pentru noi o puternică bază a speranţei creştine. Hristos care a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea. Noi însă trebuie să-L rugăm, să-i spunem Lui ce lipseşte cu adevărat familiei astăzi şi să spunem familiei creştine în criză că de fapt criza ei cea mai profundă este insuficienta ei deschidere spre ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului în organizarea însăşi a vieţii conjugale. Cu alte cuvinte, este vorba despre insuficienta cultivare a sfinţeniei sau sacramentalităţii familiei. Minunea din Cana Galileiii ne descoperă fericirea ca dar al lui Dumnezeu care produce comuniune şi bucurie în societate, nu ca drept ce trebuie cucerit în spirit individualist – egoist.
b. O altă sursă de speranţă este efortul Bisericilor de a apăra familia naturală, tradiţională, universală, şi de a rezista în faţa unor “modele” noi de familie, în care relaţia normală bărbat-femeie este considerată ca ceva depăşit.
În acest sens, criza familiei în Occident a suscitat în diferite Biserici, mai ales în Biserica Romano-Catolică o intensă reflecţie teologică şi o activitate pastorală intensă privind familia. Cu toate acestea, se recunoaşte că mai sunt multe de făcut7 .
O cooperare ecumenică în faţa problemelor cu care se confruntă familia creştină în România s-a manifestat şi în Conferinţele Bisericilor din România organizate cu sprijinul organizaţiei World Vision la Bucureşti în octombrie 1998 şi iunie 2000 şi la Iaşi, în noiembrie 2000. Nu trebuie uitate nici eforturile naţionale şi internaţionale făcute în România în favoarea copiilor şi a familiei din 1990 încoace.
Congresul internaţional ecumenic dedicat familiei, organizat acum la Bucureşti de către Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică din România, sub patronajul Preşedintelui României şi cu sprijinul Consiliului Pontifical pentru Familie, întăreşte şi mai mult convingerea că o cooperare ecumenică intensă în acest domeniu poate fi benefică şi devine sursa de speranţă. Este nevoie aici de mai multe programe şi proiecte de cooperare ecumenică pe termen lung.
De asemenea, este din ce în ce mai necesar un răspuns creştin comun la probleme noi ca: eutanasia, transplantul de organe, ingineria genetică (implantul de celule embrionare, fecundarea in vitro, procrearea prin disociere parentală, maternitatea de împrumut, clonarea), avortul, unirile libere ca alternativă la familia tradiţională, căsătoriile între persoane de acelaşi gen, etc. Reflecţia teologică, ştiinţifică şi etică a unor Biserici poate ajuta şi alte Biserici în formarea unei atitudini comune în societatea secularizată de azi.
c. Cooperarea Stat-Biserică (Biserici) este o altă sursă majoră de speranţă.
Deja reintroducerea religiei în şcoală, integrarea învăţământului teologic, liceal şi universitar în reţeaua de stat, specializarea în teologie-asistenţă socială, prezenţa preoţilor de caritate în diferite instituţii ale Statului, armată, spitale, penitenciare – reprezintă un potenţial important pentru o cooperare fructuoasă în rezolvarea multor probleme de ordin spiritual, moral, pastoral şi social cu care se confruntă familia azi.
Desigur este necesară consultarea şi cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul legislaţiei privind familia, în domeniul educaţiei copiilor şi tinerilor, în domeniul asistenţei sociale privind copiii şi părinţii cu copii mulţi sau cu probleme majore de ordin social. Este nevoie de programe şi proiecte de cooperare a Bisericii cu diferite instituţii de resort ale Statului atât pe plan local, regional, cât şi naţional.
În interiorul Bisericii noastre, pentru ca speranţa să devină un dar cultivat şi roditor, sunt necesare, la nivel de parohie şi eparhie, programe de cateheză şi asistenţă pastorală a copiilor şi familiilor în criză, cicluri de cateheze pentru pregătirea tinerilor pentru căsătorie, cateheze pastorale pentru tinerii căsătoriţi şi pentru părinţii lor, astfel încât pregătirea pentru căsătorie să nu se reducă doar la frumosul ceremonial al cununiei. Este necesar un program de cateheză pastorală pentru naşi pentru a-i implica în susţinerea continuă a familiilor pe care le cunună. Prin toate aceste programe trebuie afirmată şi cultivată sfinţenia căsătoriei, organizată solidaritatea în familie şi între familii, afirmată demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu ce trebuie cultivate.
Trebuie înţeleasă şi mai profund şi cultivată şi mai mult legătura sfântă care există între taina familiei şi taina Bisericii, între taina copilului şi taina persoanei, de vreme ce, pentru a fi Om adevărat, Dumnezeu-Fiul S-a născut din femeie şi a intrat în istorie ca şi copil. Toţi termenii de bază în Biserică sunt împrumutaţi din familie: părinte spiritual, mamă sau maică spirituală, frate şi sohttp://www.blogger.com/img/blank.gifră spirituală, fiu şi fiică spirituală, chiar şi în domeniul vieţii monahale. De aceea, fără taina familiei nu poate fi înţeleasă nici taina Bisericii, şi fără taina Bisericii nu poate fi înţeleasă nici taina familiei. Cununia este binecuvântată de Biserică în calitatea ei de icoană a iubirii dintre Hristos şi Biserică, dintre Dumnezeu şi umanitate. De aceea, taina Familiei poartă în ea taina mântuirii şi a vieţii veşnice (“Extra familiam nulla bumanitas”). Niciodată familia nu poate fi redusă la aspectul ei biologic, juridic, psihologic, sociologic sau cultural, ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcede, pentru că are vocaţia de a fi în lume icoana iubirii divine veşnice.
Mitropolitul Daniel Ciobotea,
Iaşi, România.