DUMNEZEU MANTUITORUL - IISUS HRISTOS

IV. DUMNEZEU MÂNTUITORUL.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”[Ioan 1, 1] , ne spune Evanghelistul. Vedem că Dumnezeu prin pronia Sa veghează asupra lumii de la facere până la a doua venire: „Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul ei pe de o parte prin raţiunile lucrurilor, care sunt chipuri create şi susţinute de raţiunile Lui eterne, pe de alta, prin persoanele umane care în raţionalitatea lor vie sunt chipurile ipostasului Lui Însuşi, create cu scopul ca să gândească raţiunile lucrurilor împreună cu Raţiunea divină personală într-un dialog cu Ea” .
„Fiul lui Dumnezeu Se umanizează fără a înceta să fie Dumnezeu, ci devenind ipostasul firii omeneşti. Prin aceasta El Îşi însuşeşte modurile noastre de gândire şi de sensibilitate, pentru a le transfigura, sau umaniza până la capăt, sau a le îndumnezei” .
Dogmatica creştină înfăţişează lucrarea mântuitoare şi dăruitoare de viaţă veşnică a Persoanei dumnezeieşti a lui Hristos devenit om, cum şi relaţia noastră liberă cu Ea, datorită căreia putem primi această viaţă fără de sfârşit. De această Persoană şi de relaţia cu Ea depinde mântuirea, sau scăparea omului din insuficienţa şi mortalitatea sa. Creştinismul nu ne lasă în cadrul puterilor noastre umane, limitate, şi nici nu ne vorbeşte de închipuite puteri impersonale, de care tot noi am dispune prin oarecare tehnici, ci de Persoana reală, mai presus de toate a lui Dumnezeu cel întrupat, ca izvor a toată viaţa, al vieţii desăvârşite şi eterne, dar Care totuşi ne-a făcut dovada existenţei şi interesului Ei faţă de noi prin legătura în care a intrat cu noi în istorie, ca să rămână în această legătură în vecii vecilor. De aceea în creştinism nu se poate vorbi propriu-zis de o „învăţătură mântuitoare” şi nu ne mântuim printr-o lege, nici măcar prin legea Vechiului Testament, ci prin Persoana lui Iisus Hristos. El este sfârşitul legii (Rom. 10, 4). De aceea El este şi se numeşte „Mântuitorul”. Nici un alt întemeietor de religie nu e şi nu se numeşte mântuitor, ci legiuitorul sau învăţătorul acelei religii.
Fără îndoială, Persoana lui Hristos e Mântuitorul întrucât e Fiul lui Dumnezeu. Căci numai în Dumnezeu e puterea mântuirii şi viaţa de veci. Şi numai întrucât e Fiul lui Dumnezeu se explică iubirea Lui faţă de oameni. Numai întrucât El lucrează asupra noastră din comuniunea iubitoare cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, ne aduce mântuirea în care este activă întreaga Sfântă Treime, cu iubirea Ei. Iar oamenii sunt mântuiţi nu ca nişte obiecte, ci prin acceptarea liberă a comuniunii cu Hristos şi, în Hristos, cu întreaga Sfântă Treime. Astfel, toată mântuirea are marca unor relaţii personale între Hristos şi, prin El, între Sfânta Treime şi oameni. Creştinismul este personalist; el înseamnă mântuirea persoanei umane prin Persoana supremă. El crede în valoarea netrecătoare a persoanei.
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească, pe care o umple de Dumnezeirea Lui şi o eliberează de afectele, pătimirile şi moartea, de pe urma păcatului strămoşesc.
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos mai poate fi privită însă şi în alte trei aspecte principale ale ei. Ea se împlineşte prin propria jertfă a trupului Său, prin învăţătura şi pilda de slujire dată oamenilor şi prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morţii prin Înviere şi asupra oamenilor prin poruncile şi prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii. Întrucât exercită aceste trei feluri de activităţi, ca laturi ale lucrării Sale mântuitoare, Iisus Hristos a fost considerat de la începutul Bisericii ca Arhiereu (Evr. 9, 11), ca Învăţător-Profet şi ca Stăpânitor, sau Domn, sau Împărat (Apoc. 12, 10; 11, 15; Mt. 28, 18 etc.). Aceste trei calităţi sunt atât slujiri,cât şi demnităţi ale Lui. Iar ele sunt de asemenea nedespărţite. El învaţă slujind, Se jertfeşte biruind urmările păcatului, stăpâneşte ca un Miel înjunghiat (Apoc. cap. 5). Ele nu pot fi despărţite în mod real, căci în fiecare sunt implicate şi celelalte două. Totuşi în fiecare din cele trei feluri de activităţi iese în relief mai mult una sau alta din cele trei slujiri, celelalte două fiind mai mult implicate în ea.
Numai prin cele trei activităţi şi calităţi - de Învăţător, de Arhiereu şi de Împărat - putea să mântuiască şi să desăvârşească pe oameni. Şi numai prin toate trei la un loc, exercitate într-un mod pur şi eminent, cum nu le pot exercita oamenii obişnuiţi. Căci oamenii trebuie să fie luminaţi ca să meargă şi cu voia lor pe calea care-i duce la Dumnezeu; trebuie să depăşească duşmănia dintre ei şi Dumnezeu printr-o renunţare la orgoliul lor şi la plăcerile egoiste, adică prin trăirea activă a unei stări de jertfire pe care n-o puteau avea decât din legătura directă cu o Persoană care a fost în stare să aducă o jertfă pură, capabilă, prin intensitatea ei, să sfărâme urmările păcatului; în sfârşit, trebuie să fie susţinuţi cu o putere mai presus de cea simplă, omenească, pe calea unei vieţi de jertfă ce li s-a făcut cunoscută prin învăţătura atotadevărată şi atotluminoasă.
Cele trei direcţii ale lucrării mântuitoare şi cele trei forme de slujire pentru efectuarea ei decurg în chip firesc din Persoana Fiului lui Dumnezeu care S-a întrupat, asumând rolul de Mântuitor al lumii.
1. Iisus, adevărul şi proorocia în Persoană.
Despre prezenţa şi lucrarea Cuvântului în Vechiul Testament ca pregătire a venirii Sale în trup, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „înainte de venirea văzută şi în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea spiritual la Patriarhi şi la Prooroci, preînchipuind tainele venirii Lui” sau „cuvintele Legii şi ale Proorocilor, fiind înaintemergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos” .
În slujirea de Învăţător-Prooroc Iisus Hristos e îndreptat în mod direct spre noi. Iisus Hristos este Învăţătorul şi Proorocul suprem prin Însăşi Persoana Sa. Iisus Hristos nu e un învăţător ca oricare alt om, ba nici chiar ca oricare alt întemeietor de religie. În acelaşi timp El depăşeşte orice prooroc dinainte de El, Înscriindu-Se pe un alt plan. Întrucât El este unic, învăţătura Lui este şi ea unică. Unică nu din acelaşi plan cu alte învăţături unice. El este identificat cu învăţătura Sa. Şi învăţătura Lui nu poate izvorî decât din El. El e Profet într-un sens unic şi suprem. Calitatea Sa de prooroc ţine de Persoana Sa, spre deosebire de sensul de prooroc din Vechiul Testament, unde această calitate e legată accidental de o persoană sau de alta. Iisus Hristos e Învăţătorul şi Proorocul prin Sine, nu printr-un dar venit din altă parte. Este Învăţătorul prin excelenţă (In. 13, 13) şi Proorocul prin excelenţă. El Însuşi a spus despre Sine: „Eu sunt lumina lumii” (In. 8, 12), sau: „Eu sunt adevărul” (In. 14, 6). El e Învăţătorul în sensul suprem prin Însăşi Persoana Sa, pentru că din Însăşi Persoana Sa decurge învăţătura Sa, care arată drumul adevărat al omului spre eternitatea desăvârşită a existenţei. El e ca atare „Învăţătorul” şi „învăţătura” în persoană, dacă este „lumina” în persoană. El e Cel ce propovăduieşte şi „Cel ce Se propovăduieşte” pe Sine. În El Se identifică Subiectul învăţăturii cu „obiectul” ei. El e chiar prin aceasta Proorocul eminent, pentru că învăţătura Lui arată adevăratul drum de desăvârşire al umanităţii. Iar în aceasta El nu face decât să Se tălmăcească pe Sine Însuşi, fiind şi drumul spre desăvârşire, şi desăvârşirea însăşi. Orice progres a făcut omenirea în direcţia adevăratei ei desăvârşiri spirituale, a adevăratei actualizări a umanului, l-a făcut pe drumul şi spre ţinta indicată de El. Învăţătura Lui e cu adevărat profetică, pentru că şi Persoana Lui este profetică, arătând în Sine omul la capătul său eshatologic. El e „Proorocul” şi „proorocia” ultimă în persoană. El nu prezintă o altă ţintă a drumului omenirii spre desăvârşire decât pe Sine. El e modelul ultim al omenirii şi în unire cu El îşi află ea desăvârşirea. El este prin Dumnezeirea Sa, dar şi prin umanitatea Sa îndumnezeită, „lungimea şi lărgimea” infinită, în care vor înainta cei ce cred în El, în vecii vecilor.
Prin aceasta e Prooroc nu numai prin cuvântul Lui, ci prin existenţa Lui dinainte de Înviere şi prin cea de după Înviere. În Hristos cel înviat avem continuu chipul real a ceea ce vom fi şi noi. Persoana Sa Însăşi e toată o proorocie realizată despre om, aşa cum e chemat să devină în actualizarea celor mai bune şi mai proprii potenţe ale Lui, dar numai în unire cu Dumnezeu.
Dar El este şi Învăţătorul prin Persoana Lui Însăşi, pentru că noi nu medităm la învăţătura pe care a dat-o ca la o învăţătură detaşată de El, pe care ne silim s-o împlinim singuri. În cazul acesta ea ar fi o altă „lege”. Noi învăţăm privind la Persoana Lui şi putem păşi pe urmele Lui stând în legătură cu El. „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihna sufletelor voastre” (Matei 14, 29). De fapt numai primind putere de la Persoana lui Iisus, cei ce cred în El nu se străduiesc fără rezultat, ci pot deveni şi ei blânzi şi smeriţi şi prin aceasta dobândesc odihna de patimile care-i chinuiesc şi-i frământă fără rost.
El e „Învăţătorul” şi „Proorocul” culminant prin Însăşi Persoana Lui, pentru că nu e numai om, ci şi Dumnezeu şi ca atare are în El şi iradiază din El nu numai învăţătura adevărată despre Dumnezeu, ci şi despre omul adevărat, aşa cum este el realizat în Hristos şi cum trebuie să ajungă şi ceilalţi. În sensul acesta învăţătura Lui este revelaţia culminantă despre Dumnezeu şi despre om, întrucât El Însuşi este ca persoană această revelaţie. În El se încheie toată revelaţia şi proorocia. El e suprema proorocie împlinită. Este revelaţia culminantă şi proorocia culminantă, pentru că cuprinde tot conţinutul despre Dumnezeu şi despre om, accesibil acestuia în viaţa pământească, pentru că-1 comunică direct Cel ce e Dumnezeu Însuşi şi omul deplin realizat.
b. Împlinirea Revelaţiei şi a Proorociei în Hristos. Prezentându-Se pe Sine ca Dumnezeu devenit om şi ca om care e în acelaşi timp în maximă apropiere de oameni, Hristos anunţă Împărăţia lui Dumnezeu pe cale să înceapă şi să se dezvolte în măsura în care oamenii cred în El şi intră şi înaintează în comuniune cu El. Împărăţia lui Dumnezeu este, din momentul apariţiei lui Hristos, „în mijlocul” oamenilor. Predicându-Se pe Sine, o predică pe ea şi predica Lui e revelaţia prezenţei acestei Împărăţii, fiind predica prin care Se revelează Persoana Sa. Pe de altă parte, Împărăţia aceasta va începe în deplinătatea ei odată cu învierea Sa. Deci El e şi din acest punct de vedere Proorocul revelaţiei depline şi al Împărăţiei realizate a lui Dumnezeu şi a umanităţii deplin îndumnezeite, din cadrul ei. Această împărăţie, ca şi Persoana lui Hristos, nu e o noutate relativă, care va putea fi urmată de altele, ci noutatea ultimă şi absolută, în care e dată plenitudinea şi infinitatea vieţii.
Predica lui Iisus este şi chemarea adresată oamenilor, ca să primească această Împărăţie ca unica şansă a vieţii lor adevărate, veşnice şi depline. „În această unică şi totuşi pentru noi exemplară relaţie a Sa cu Dumnezeu, Iisus cel dinainte de Paşti trăieşte în Persoana Sa sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi astfel cunoaşte sosirea aceasta indisolubil legată cu propovăduirea Sa proprie. Cu aceasta nu se neagă că, prin moartea şi învierea Sa, atât Împărăţia cât şi propovăduirea Sa obţin o ultimă radicalitate în ele înseşi şi pentru noi”.
Iisus a spus că legea arăta spre El: „Căci dacă aţi fi crezut lui Moise, M-aţi crede şi pe Mine. Căci el despre Mine a scris” (In. 5, 46). „Hristos a fost rânduit, spune acelaşi părinte, apostol şi arhiereu (Evr. 3, 1) şi ne-a eliberat de legea umbrită şi ne-a trecut la vorbirea clară a învăţăturii evanghelice.”
Dacă Moise n-a putut urca tot poporul în muntele cunoştinţei infinite şi directe a lui Dumnezeu, Hristos poate face aceasta. Pe Sinai, spune tot Sfântul Chiril din Alexandria, nu s-a putut urca poporul. „Era imposibil ca prin călăuzirea lui Moise, să se apropie de Dumnezeu. Nu se putea apropia prin tipuri şi prin umbră.” Căci acestea se intercalau între popor şi Dumnezeu. Dar când Dumnezeu a intrat în dialog direct cu oamenii, înlăturând tipurile intermediare, ei s-au aflat dintr-odată în faţa lui Dumnezeu. „Legea tindea spre frumuseţea adevărului”... „Iar adevărul este Hristos, prin Care am dobândit intrarea şi am ajuns aproape de Tatăl, urcându-ne ca la un munte, la cunoştinţa adevărului.”„Sfârşitul legii şi al proorocilor este Hristos” (Rom. 10, 4). Legea arăta spre taina lui Hristos, dar în ea nu era Hristos descoperit. „Iar prin munte se înţelege în acestea, cunoştinţa mai presus de fire şi mai presus de toate a tainei lui Hristos.” „Deci Moise îi aduce lângă munte, dar nu- i urcă în el. Cum am spus adineaori, desăvârşirea şi înălţimea în înţelepciune şi cunoştinţă o câştigăm prin Hristos, nu prin Moise. Ultimul e slujitor şi pedagog, primul, ca Domnul tuturor, S-a arătat ca dătătorul cunoştinţei desăvârşite.” Cine este lângă El simte prin cuvintele Lui omeneşti, prin privirile Lui şi prin toată înfăţişarea, comportarea şi faptele Lui, dumnezeirea nevăzută a subiectului Său. „Iată Domnul vine cu tărie şi braţul Lui cu stăpânire va paşte turma Lui şi cu braţul Lui va aduna mieii” (Is. 40, 10).
c. Puterea Duhului Sfânt în învăţătura lui Hristos. În cuvintele şi faptele oricărui om se sesizează nu numai conţinutul definit al unor înţelesuri, ci şi subiectul lor indefinibil, din care ele pornesc. Acesta e „duhul” specific al subiectului, care învăluie şi e prezent în toate cuvintele lui. Aşa şi pe Hristos Îl experiem ca subiect dumnezeiesc prin Duhul Său cel Sfânt, Care ni Se comunică prin toate cuvintele şi actele şi înfăţişările Sale. Acest Duh ne uneşte cu subiectul tainic şi indefinibil al lui Hristos prin toate cuvintele şi actele Lui. De aceea cuvintele Lui au în ele duh şi viaţă. „Cuvintele pe care vi le-am vorbit sunt duh şi viaţă”(In. 6, 63). Sau: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68). Ele ne unesc prin Duhul Lui, cu El însuşi. „Adevăratul mijlocitor este Hristos, cu Care ne-am unit prin relaţie, dacă e adevărat că S-a coborât în cele ale noastre şi S-a făcut om, ca să ne facă pe noi părtaşi ai firii Sale dumnezeieşti, uniţi cu Dumnezeu prin împărtăşirea şi harul Sfântului Duh.”
În Hristos s-a umplut de viaţa dumnezeiască sau de adevăr şi natura omenească asumată de El şi, prin împărtăşirea de ea, se va umple de viaţă şi de adevăr orice om care crede. Puterea care însoţeşte chiar cuvântul lui Hristos, în care e prezent Hristos Însuşi, e Duhul. Cuvântul lui Dumnezeu e lumina, dar din el iradiază Duhul. Învăţătura lui Hristos e una din formele prin care se comunică şi celorlalţi oameni Persoana lui Hristos prin natura Sa umană, în vederea mântuirii lor. În felul acesta cuvintele şi faptele lui Hristos sunt necesare pentru a cunoaşte Persoana Lui, ca Dumnezeu, şi ca om deplin realizat. Căci Persoana nu se poate cunoaşte altfel şi nu se poate actualiza în efectele ei asupra altora şi nici chiar în ea însăşi, în latura ei omenească decât prin cuvinte şi fapte. Căci, cum am văzut, prin cuvintele Persoanei iradiază, sau luminează Duhul Persoanei. Iar „prin Duhul, (Hristos, n.n.)-luminează pe tot omul” (II Cor. 4, 6). Fiul are pe Duhul ca pe o rază a firii Sale; El extinde „strălucirea Duhului”. Duhul e mintea lui Hristos. „Căci fiind mintea lui Hristos, spune ucenicilor toate din Hristos, nu cele ale Sale, aflate într-o voinţă şi lucrare a Sa.” Deci Duhul ca o astfel de strălucire întinsă din Fiul, e în acelaşi timp „lucrare (sau energie) fiinţială ipostaziată”. Aşa cum Fiul este Cuvântul ipostatic, din Care izvorăsc toate cuvintele, fără ca aceasta să priveze pe Tatăl şi pe Duhul de calitatea de sursă a cuvintelor, la fel Duhul este energia ipostaziată aflătoare în Fiul, din Care izvorăsc toate energiile sau lucrările. Prin energiile aduse în noi de Duhul lui Hristos, de care sunt pline cuvintele Lui, noi suntem făcuţi tot mai mult după chipul lui Hristos. „Primind în noi chipul Cuvântului, adică pe Duhul Sfânt şi de-viaţă-făcător, Care Se sălăşluieşte astfel în noi, suntem reconfiguraţi conform Cuvântului cel viu al lui Dumnezeu, urcând iarăşi la nestricăciune şi înnoindu-ne pentru viaţa de veci.” Desigur, Duhul Sfânt ni se dă mai deplin din trupul înviat al lui Hristos, deci prin Taine, în care Persoana lui Hristos suflă mai deplin prin Duhul lucrarea dumnezeiască, decât numai prin cuvinte.
Propriu-zis toată învăţătura ce ne-o dă are ca scop să ne facă să răspundem la chemarea lui Dumnezeu. Astfel, chiar prin învăţătura Sa, El nu ne foloseşte numai nouă, ci şi slăveşte pe Dumnezeu. Sau ne foloseşte nouă întrucât ne face să slăvim pe Dumnezeu. Direcţia către Dumnezeu e implicată şi în învăţătura Sa adresată nouă. El a slăvit pe Dumnezeu, pentru că le-a dat lor cuvintele pe care Tatăl I le-a dat (In. 17, 8, 14) şi pentru că a făcut cunoscut oamenilor numele Tatălui şi a făcut ca şi ei să păzească cuvintele Lui (In. 17, 6).
Dar Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat ni Se comunică nu numai prin cuvinte propriu-zis, ci şi prin fapte de iubire, de jertfă şi de putere, care sunt şi ele cuvinte.

2. Iisus Hristos, Arhiereul şi Jertfa supremă.
Slujirea de Arhiereu prin care Se aduce ca jertfă pe Sine Însuşi e îndreptată în mod direct spre Tatăl. Totuşi implică în ea şi o direcţie îndreptată spre oameni, întrucât vrea să încadreze şi pe oameni în ea, deci cuprinde în ea şi o direcţie îndreptată spre aceştia. Iar întrucât în acest scop Hristos aduce ca jertfă firea umană asumată de El, slujirea aceasta are şi o direcţie şi un efect îndreptat spre aceasta. Aceste trei direcţii sunt atât de implicate una în cealaltă, încât e cu neputinţă să fie separate; ba chiar nici măcar nu se poate cugeta una fără alta. În Sfânta Scriptură şi în gândirea Sfinţilor Părinţi sunt afirmate toate aceste trei direcţii, în slujirea arhierească a lui Hristos. În Epistola către Evrei se spune: „Într-adevăr, orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfă pentru păcate” (Evr. 5, 1).
Nicolae Cabasila zice: „Hristos S-a făcut dreptate de la Dumnezeu şi răscumpărare; şi desfiinţează duşmănia în trupul Său şi împacă pe Dumnezeu cu noi.”Totuşi, pe drept cuvânt, un teolog grec zice: „Dar Dumnezeu nu urăşte pe copilul Lui nici când acesta se află în stare de păcat, ci e scârbit numai de starea de păcat a omului, în care se îmbracă şi se urâţeşte din pricina aceasta.”133 Din starea aceasta de duşmănie, neplăcută lui Dumnezeu, omul nu poate ieşi decât prin jertfă: o jertfă pe care n-o poate aduce el, ci numai Hristos. Prin jertfa adusă Tatălui, Hristos restaurează şi îndumnezeieşte şi firea omenească. Într-un cuvânt, jertfa serveşte restabilirii comuniunii între Dumnezeu şi om. Comuniunea restabilită înseamnă însă atât firea omenească restabilită din egoismul ei, cât şi iubirea lui Dumnezeu manifestându-se neîmpiedicată în voinţa ei de a împodobi pe om cu darurile ei, neîmpiedicată de egoismul duşmănos al omului. Jertfa omului e necesară pentru restabilirea comuniunii, atât pentru Dumnezeu cât şi pentru omul însuşi.
Dar prin jertfa aceasta adusă lui Dumnezeu, Hristos în acelaşi timp Se desăvârşeşte ca om. Iar prin aceasta sfinţeşte, sau desăvârşeşte şi pe ceilalţi. Conţinutul morţii lui Hristos ca jertfă îndreptată spre Dumnezeu şi cu mare efect pentru umanitatea Sa este o totală predare a lui Hristos, ca om, Tatălui.
Primind să Se facă om, Fiul lui Dumnezeu a primit să Se facă Arhiereul suprem al nostru şi jertfa supremă pentru noi, adică a primit să ofere trupul Său întru totul lui Dumnezeu şi prin aceasta să-1 învie pentru a-1 dărui ca un aluat al învierii nouă oamenilor prin unirea noastră cu El. El nu e Arhiereu în calitate de Dumnezeu. Căci Arhiereul slujeşte lui Dumnezeu. Dar nu e Arhiereul suprem decât pentru că e şi Dumnezeu, pentru că poate fi astfel Mijlocitorul deplin eficient între oameni şi Dumnezeu, pentru că face pe Dumnezeu pricinuitor al învierii din moartea cea acceptată ca jertfă. Iar putinţa dăruirii Sale depline ca om lui Dumnezeu e implicată în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, Care Se află din veci într-o ascultare filială faţă de Tatăl.
Arhieria şi jertfa lui Hristos, ca mijloc de restabilire a comuniunii între Dumnezeu şi oameni. În opera Închinare în Duh şi Adevăr, Sfântul Chiril dezvoltă ideea că noi nu putem intra la Tatăl decât ca jertfă curată. Dar noi înşine nu ne putem transpune în această stare de jertfă curată. De aceea a acceptat Hristos starea de jertfă curată, pentru ca intrând la Tatăl în această stare să ne introducă şi pe noi adunaţi în Sine, sălăşluit El Însuşi în noi.
Ca om aduce trupul Său jertfă, dar ca Dumnezeu îl aşază de-a dreapta Tatălui. Prin aceasta trupul jertfit e preamărit şi poate iradia din el puterea îndumnezeietoare peste toţi. aici ne întâlnim cu un nou paradox. Trupul lui Hristos e jertfă în veci, infuzându-ne şi nouă duhul de jertfă, dar în acelaşi timp e locul în care e sălăşluită toată slava şi puterea dumnezeiască destinată nouă. E trupul în actualitatea permanentă a stării de jertfă, dar şi de acţiune îndumnezeitoare, sau dincolo de contradicţia aparentă dintre aceste stări. Numai aşa ne dă şi nouă puterea de jertfă, dar chiar prin aceasta, o putere adevărată.
În faptul că Hristos e sfinţit ca preot de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, se arată nu numai iniţiativa Fiului în a Se aduce jertfă lui Dumnezeu pentru oameni (deci în cele trei direcţii), ci şi iniţiativa lui Dumnezeu-Tatăl. Iniţiativa Fiului e mai degrabă un răspuns al Lui la iniţiativa Tatălui, simultan cu ea, constituind împreună-împlinirea, „sfatul cel veşnic” al Tatălui şi al Fiului, în Duhul Sfânt. În baza acestei iniţiative, Tatăl trimite pe Fiul Său în lume pentru a Se aduce jertfă ca om. „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca oricine crede în Dânsul să nu piară, ci să aibă viaţă de veci”(In. 3, 16). Aceasta dă oricărei preoţii umane un temei în iniţiativa lui Dumnezeu. Acesta e sensul sfinţirii preotului.
c. Moartea lui Hristos ca jertfă sfinţită şi simţitoare şi ca mijloc de biruire a morţii. Hristos învinge în Sine moartea, pentru că în El comuniunea omului cu Dumnezeu este realizată în mod culminant prin moarte. El a voit să învingă moartea suportând-o, nu evitând-o, ca să Se dăruiască şi El şi fiecare total lui Dumnezeu, şi astfel comuniunea deplină cu Dumnezeu să fie şi rezultatul unui efort al omului de renunţare totală la sine, de venire în întâmpinarea voinţei de comuniune a lui Dumnezeu.
Numai aflându-Se în calitate de Jertfă curată la Tatăl, sau la viaţa eternă ne poate imprima şi nouă starea de jertfă curată din puterea jertfei şi ne poate introduce şi pe noi la Tatăl Lui. „El a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evr. 9, 12). Dacă a intrat la Dumnezeu cel veşnic, adică în planul existenţei netrecătoare cu sângele Său, înseamnă că S-a înveşnicit acolo cu sângele Său preacurat, datorită jertfei prin care S-a curăţit. El e în stare de jertfă. Dar, în acelaşi timp, e în starea în care a trecut dincolo de orice moarte, şi în care se topeşte orice moarte a noastră, a celor ce „murim după asemănarea morţii Lui”.
Între moarte şi înviere este astfel o continuitate. Intrând cu jertfa Sa în Sfânta Sfintelor de sus, rămâne acolo în veci, făcându-ne şi nouă parte de slava Lui (Evr. 1, 3; 10, 12). Moartea trece în înviere şi pe de o parte rămâne în ea, pe de alta e depăşită în veci pentru Hristos ca om şi pentru noi, întrucât, unindu-ne cu El, murim spiritual omului vechi al păcatului, împreună cu El.
Numai devenind şi noi jertfe sfinte intrăm la Tatăl, adică în comuniunea cu El. Dar numai în Hristos putem noi intra în această comuniune cu Tatăl. În aceasta se arată extinderea jertfei sfinţite a lui Hristos în noi, pentru a ne face şi pe noi, nu fără colaborarea noastră, jertfe sfinţite şi, întrucât Hristos ca jertfă e totodată şi preot, preoţi în
strânsă unire cu El.
3. Iisus Hristos ca Împărat.
Demnitatea aceasta nu e numai cea pe care o are El ca Dumnezeu de la crearea lumii şi pe care a exercitat-o şi în timpul vieţii Sale în trup, ci e demnitatea împărătească pe care a primit-o şi ca om. Domnul Însuşi recunoaşte în faţa lui Pilat că e împărat (In. 18, 37; Mt. 27, 11; Mc. 15, 2; Lc. 23, 3). Propriu-zis, ea nu e despărţită de slujirea de Învăţător şi de cea de Arhiereu. Jugul Lui era un jug uşor. Puterea Lui s-a exercitat şi în suportarea durerii şi în înfrângerea duhurilor rele care-L ispiteau prin afectele de plăcere şi durere. Ea s-a exercitat chiar şi în primirea morţii, şi de aceea e un fel de continuitate între Jertfă şi Înviere.
Dar la puterea împărătească deplină e ridicat Hristos prin învierea Lui, ca ea să se manifeste şi în înălţarea, în şederea de-a dreapta Tatălui, în conducerea operei de mântuire, învenirea întru slavă şi la judecata de obşte. După înviere Iisus spune: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este peste tot numele” (Fil. 2, 9). Dar şi slava la care e ridicat nu o ţine numai pentru El, ci o răspândeşte peste noi, căci pentru noi a primit-o. Puterea ce o dă celorlalţi constă în primul rând în a învinge păcatul, aşa cum şi puterea Lui pe pământ a constat în primul rând în a ţine în frâu afectele ireproşabile, ca să nu devină păcate, fapt pe care l-a făcut şi prin primirea morţii.
Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Hristos a îndumnezeit trupul încă în cursul vieţii pământeşti, umplându-1 de putere şi prin eforturile Lui de a Se menţine curat. În timpul morţii trupul nu s-a putut goli de această îndumnezeire. E o învăţătură a Bisericii că dumnezeirea nu s-a despărţit nici în timpul morţii, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui. Învierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită şi de această unire a umanităţii Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc care purta şi natura omenească.
El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reţinut în iad, ci scapă de el, şi prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad şi sufletele celor ce au crezut mai înainte în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenţia venirii Lui în trup.
Despre domnia obţinută de Hristos şi peste sufletele credincioase din iad, spune Sfântul Chiril din Alexandria: „Pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, pentru ca să stăpânească şi peste morţi.”Dar Hristos eliberează sufletele de acolo, pentru că din sufletul Lui iradiază puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Său, a predării lui totale, lui Dumnezeu. Puterea Lui manifestată acolo nu e dezlegată de jertfa Lui, deci nici de trupul Lui, deşi nu coboară acolo ca să sufere chinurile fără speranţă ale iadului pentru acele suflete, căci în acest caz nu le-ar putea mântui.
Puterea din trupul înviat al Domnului continuă să li se comunice atât ucenicilor cât şi tuturor celor ce cred în El şi după înălţarea lui Hristos la cer. Li se comunică la început prin coborârea Duhului Sfânt şi apoi în Tainele Bisericii. „El v-a făcut vii împreună cu Sine,” spune Sfântul Apostol Pavel (Col. 2, 12). „Hristos este viaţa voastră” (Col. 3, 4). „Să umblaţi întru El, înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Însul... Iar întru El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Col. 2, 6, 7, 9).
Potrivit Noului Testament, Hristos ridică umanitatea Sa la deplinătatea puterii prin care lucrează asupra noastră, prin cele patru momente succesive: coborârea la iad, Învierea cutrupul, Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui. Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui reprezintă deplina pnevmatizare şi îndumnezeire a trupului Său omenesc, deplina umplere a lui de infinitatea dumnezeiască, deplina ridicare a lui la starea de mediu transparent neîmpiedicat al iubirii infinite a lui Dumnezeu în lucrarea ei îndreptată spre noi. Fără îndoială aceasta nu înseamnă şi topirea trupului lui Hristos în infinitatea dumnezeiască.

SFANTA TREIME

III. DOGMA SFINTEI TREIMI.

„Sfânta Treime [...] este o iubire fără început şi urmăreşte o extindere a iubirii”, asupra întregii creaţii şi cu siguranţă asupra omului, fiinţa raţională şi liberă iar „iubirea nu satură pe nimeni, niciodată. Deci poate fi fără de sfârşit; şi de aceea poate fi şi fără de început” iar „noi suntem pe drum spre iubirea desăvârşită de Dumnezeu şi de semeni”, la care „vom ajunge în viaţa viitoare, dacă ne vom strădui în viaţa de aici” .
Părintele Stăniloae numeşte Sfânta Treime: “structura supremei iubiri” , “taina perfectei unităţi a Persoanelor distincte” , pentru că “un dumnezeu monopersonal nu ar avea în sine iubirea sau comuniunea eternă, în care să voiască să ne introducă şi pe noi” .
“Unul-Născut este etern şi dinainte de veci, având ca text spusa: «La început era Cuvântul», Fiul, fiind de o fiinţă cu Tatăl, este în ipostas propriu la fel ca Tatăl, având ca text spusa: «Şi Cuvântul era la Dumnezeu» Fiul e Dumnezeu după fiinţă şi în nici un fel nu este fie mai mic, fie neasemenea cu Tatăl, având ca text spusa: «Şi Dumnezeu era Cuvântul». Către cei ce îndrăznesc să spună că altul este Cuvântul interior şi natural în Dumnezeu-Tatăl, şi altul Fiul despre Care vorbesc Sfintele Scripturi. Această rea învăţătură este a lui Eunomie. Împotriva acestora are ca text spusa: «Acesta era la început la Dumnezeu». Fiul este după fire Creator împreună cu Tatăl, ca Cel ce este din fiinţa Lui, şi nu e înţeles ca slujitor. Are ca text spusa: “Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut.” Fiul este Viaţa prin fire şi de aceea nu e făcut, ci e din fiinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, având ca text spusa: “...ceea ce s-a făcut. Întru El era viaţa” .
Noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor şi nemuritor, veşnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătăţii şi al dreptăţii, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaşte cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voinţă. Căci poate pe toate câte le voieşte. Creează toate făpturile, văzute şi nevăzute, le ţine [i le conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpâneste pe toate le conduce şi împărăteşte peste ele în o împărăţie fără de sfârsit şI nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple şi nu este cuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ţine şi îl domină. Străbate toate fiinţele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice fiinţă, pentru că este suprafiinţială, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârşire. Ea delimitează toate începătoriile şi toate cetele şi stă mai presus de orice începătorie şi ceată, este mai presus de fiinţă, de via]ă, de cuvânt, de idee. Este însăşi lumina, însăşi bunătatea, însăşi viaţa, însăşi fiinţa, pentru că nu are existenţa sau ceva din cele ce sunt de la altcineva. El este izvorul existenţei pentru cele care există, al vieţii pentru cei vii, al raţiunii pentru cei care participă la raţiune şi pentru toţi cauza bunătăţilor. Cunoaşte toate înainte de facerea lor .
Credem într-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturora; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat şi nenăscut; este făcătorul tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi purcedătorul prea Sfântului Duh. Credem şi într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Când spunem că Fiul este mai înainte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, „strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui”, înţelepciunea şi puterea cea vie, Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanţială, desăvârşită şi vie a nevăzutului Dumnezeu, nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din el din veşnicie şi fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată.
După cum focul există deodată cu lumina din el şi nu este mai întâi focul şi pe urmă lumina, ci deodată; şi după cum lumina se naşte totdeauna din foc şi este totdeauna în el fără să se despartă deloc de el, tot astfel şi Fiul se naşte din Tatăl, fără să se despartă deloc de El, ci este pururea cu El. Dar cu toate că lumina se naşte în chip nedespărţit din foc şi rămâne totdeauna cu el, totuşi nu are o ipostasă proprie deosebită de ipostasa focului, deoarece lumina este o calitate naturală a focului. Fiul, Unul-Născut al lui Dumnezeu, însă, deşi este născut din Tatăl în chip nedespărţit şi neîndepărtat şi rămâne pururea cu El, totuşi are o ipostasă proprie deosebită de ipostasa Tatălui.
De asemenea, credem şi în unul Sfântul Duh, Domnul şi făcătorul de viaţă, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este şi se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit, dcsăvârşit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpâneşte întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeieşte, dar nu se îndumnezeieşte; desăvârseşte, dar nu se desăvârseşte; împărtăşeşte dar nu se împărtăşeşte; sfinţeşte, dar nu se sfinţeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui şi Fiului; purces din Tatăl şi dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El însuşi, dă fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine. Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul afară de nenaştere şi naştere. Tatăl este necauzat şi nenăscut, căci nu este din cineva: El îşi are existenţa de la El însuşi şi nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul şi cauza modului de existenţă a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naştere. Duhul Sfînt şi El este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere. Noi cunoaştem că există deosebire între naştere şi purcedere, dar care este felul deosebirii nu ştim deloc. Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane.
Ele nu se deosebesc prin fiinţă, ci se deosebesc fără despărţire prin caracteristica propriei ipostase.
Cu privire la Sfânta Treime ceea ce o uneşte şi o face una este examinat real din pricina coeternităţii şi din pricina identităţii fiinţei, activităţii şi voinţei, din pricina acordului felului de a gândi şi din pricina identităţii stăpânirii, puterii şi bunătăţii. Nu am spus asemănare, ci identitate şi unitate de mişcare, căci este vorba de o singură fiinţă, o singură bunătate, o singură putere, o singură voinţă, o singură activitate, o singură stăpânire, una şi aceeaşi, nu trei asemenea unele cu altele, ci una şi aceeaşi mişcare a celor trei ipostase.
Fiul este voinţa, înţelepciunea şi puterea Tatălui. Nu trebuie să vorbim cu privire la Dumnezeu despre calitate, ca să nu spunem că El este compus din fiinţă şi calitate. Fiul este din Tatăl şi toate câte le are, de la El le are, pentru aceea nici nu poate să facă nimic de la El însuşi, căci nu are o energie deosebită de a Tatălui. Fiul este icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului, prin care Hristos, locuind în om, dă acestuia asemănarea cu Dumnezeu. Duhul cel Sfânt este Dumnezeu; El stă la mijloc între cel nenăscut şi cel născut, şi este unit de Tatăl prin Fiul. Se numeşte Duh al lui Dumnezeu, Duh al lui Hristos, minte a lui Hristos, Duh al Domnului, însu şi Domn, Duh al adopţiei, al adevărului, al libertăţii, al înţelepciunii — căci este făcătorul tuturor acestora. Prin fiinţa lui umple toate, ţine toate, umple lumea cu fiinţa Lui şi este necuprins de lume din pricina puterii Lui. Dumnezeu este o fiinţă veşnică şi neschimbătoare, creatoarea existenţelor şi este adorată cu gând cucernic.


SFÂNTA TREIME
95. Pentru ce numim, în articolul I din Simbolul Credinţei, pe Dumnezeu, „Tatăl”?
Dumnezeu este unul după fiinţa Lui. Descoperirea dumnezeiască ne învaţă însă că acest Dumnezeu, unul după fiinţă, este în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Aceste trei personae sau ipostasuri dumnezeieşti alcătuiesc Sf. Treime, taina de nepătruns de mintea omenească şi împărtăşită nouă prin Descoperirea dumnezeiască. Cuvântul „Tatăl” din Simbolul Credinţei ne arată prima persoană a Sf. Treimi. El arată însă şi legătura fiască pe care noi, credincioşii, o avem cu El, căci El este „Tatăl nostru”, aşa cum spunem la începutul Rugăciunii Domneşti.
96. Se vorbeşte în Sf. Scriptură despre aceste trei persoane sau ipostasuri ale singurului Dumnezeu?
În Sf. Scriptură se vorbeşte în multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii. Amintim numai câteva: În Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatăl Se adresează celorlalte persoane ale Sf. Treimi: „Să facem om după chipul Noastru şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). În vedenia lui Isaia, îngerii „strigau unul către altul şi ziceau: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui” (Isaia 6, 3). În Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au arătat toate cele trei persoane ale Sf. Treimi: Tatăl, aratând lumii pe Fiul şi binecuvântându-L, Fiul primind botezul de la Ioan, iar Sf. Duh coborând asupra Fiului, în chip de porumbel (Matei 3, 16-19 ; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 32; 15, 26). Trimitând pe Sf. Apostoli la propovăduire, Mântuitorul le spune: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh” (Matei 28,19).
97. Sf. Tradiţie mărturiseşte existenţe Sf. Treimi?
Tradiţia primelor trei veacuri mărturiseşte fără şovăială credinţa în existenţa Sf. Treimi. Au mărturisit cu căldură despre Sf. Treime: Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie, Sf. Policarp, Aristide, Sf. Iustin, Atenagora, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novatian. Sf. Părinţi ai veacurilor IV şi V s-au întemeiat neîntrerupt pe această tradiţie, în toiul luptelor lor contra arianismului. Se pot cita în această privinţă mai ales Sf. Atanasie, Sf. Epifanie, Sf. Ilarie şi Fer. Augustin. «În unitatea firii sunt trei persoane» zice Tertulian. «O singură Dumnezeire şi un singur Dumnezeu în trei ipostasuri», declară Sf. Atanasie.
98. Cele trei persoane sau trei ipostasuri pot fi înţelese ca trei dumnezei?
Cele trei persoane dumnezeieşti nu se înteleg ca persoanele omeneşti, ci în felul în care ne arată Mântuitorul în Evanghelia după Ioan când zice: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30). «Legătura Tatălui cu Fiul şi a Fiului cu Mângâietorul (Sf. Duh) uneşte pe cei trei unul cu altul. Aceştia trei sunt una, nu unul, după cuvântul: „Eu şi Tatăl Meu una suntem”, una după unitatea fiinţei, nu după unitatea numărului. Cele trei ipostasuri, zice Sf. Grigorie Teologul, sunt o singură Dumnezeire şi «o singură Fire în trei proprietăţi, înţelegătoare, desăvârşite, existând prin ele însele, deosebite în număr, dar nu deosebite în Dumnezeire». Acelaşi Sfânt Părinte explică felul unirii ipostasurilor astfel: «Se deosebesc fără să se împartă, ca să zic aşa, şi se unesc deosebit. Unul în trei este Dumnezeirea şi trei fac una». Nu sunt, deci, trei dumnezei.
99. Care e legătura ipostasurilor între ele?
Deşi mare taina, lucrul acesta a fost lămurit pe larg de Sf. Părinţi. Sf. Chiril al Alexandriei ne spune că Firea dumnezeiască, simplă şi necompusă, e lărgită de însuşirile ipostasurilor şi de deosebirile de persoană şi de nume. În fiecare persoană se înţelege întreaga Fire împreună cu însuşirea ei, adică cu ipostasul. Rămâne fiecare ceea ce este, având în sine şi pe celelalte, prin unirea firească cu ele. Tatăl este în Fiul şi în Sf. Duh. De semenea şi Fiul şi Sf. Duh Se află în Tatăl, iar Tatăl, în ceilalţi doi.
100. Cele trei ipostasuri voiesc şi lucrează separat sau la un loc?
Sf. Ioan Damaschin spune că fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc şi nu lucrează aparte, separat şi deosebit, ci împreună. Sf. Treime e o singură fire, o singură voinţă, o singură lucrare, o singură putere, o singură autoritate, pentru că e o singură Dumnezeire.
101. Ce au împreună şi ce au deosebit persoanele Sf. Treimi?
Tatăl, Fiul şi Sf. Duh au împreună însuşirea de a fi nefăcuţi şi Dumnezeirea. Fiul şi Sf. Duh au împreună însuşirea că sunt din Tatăl. Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, Sf. Duh este purces.
102. Prin ce Se deosebeşte mai de aproape Tatăl?
Tatăl este nenăscut. El nu primeşte existenţa de la nimeni, nu are cauză. El e izvorul celorlalte două persoane. Dumnezeu e Tată din veci. El nu este însă Tată în felul omenesc. El n-a început să fie Tată în timp, după împlinirea vârstei, odată cu apariţia puterii de a naşte, asemenea oamenilor şi celorlalte vieţuitoare. Dumnezeu e Tată deodată cu veşnicia. El e, deci, totdeauna Tată.
103. Prin ce Se deosebeşte mai de aproape Fiul?
Fiul este născut, este Unul-Născut, fiind împreună veşnic cu Tatăl şi deofiinţă cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului şi de totdeauna. El nu Şi-a început cândva existenţa, ci de când e Tatăl e şi Fiul. Şi când gândim la Tatăl, gândim şi la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e născut din Tatăl, dar nu printr-o naştere omenească, nici constrânsă, ci printr-una voită şi firească. E o naştere necuprinsă de mintea omenească. Fiul şi Tatăl sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca veşnicie, ca voinţă, ca lucrare, ca bunătate etc., dar Se deosebesc ca ipostasuri: unul e născut, pe când celălalt e nenăscut; în această privinţă, Tatăl este izvorul şi cauza Fiului. Fiul Se deosebeşte, apoi, şi de Tatăl şi de Sf. Duh, prin aceea că El Şi-a luat asupra-Şi lucrarea mântuirii. Numele propriu al Fiului este «Cuvântul». El Se numeşte şi «Înţelepciunea lui Dumnezeu. El e Cuvântul, Strălucirea şi Chipul Tatălui».
104. Prin ce Se deosebeşte mai de aproape Duhul Sfânt?
Duhul Sfânt purcede din Tatăl, cum spune Însuşi Mântuitorul: „Iar când va veni
Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă, de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Însuşirea Lui personală este de a fi purces din Tatăl de a Se face cunoscut după Fiul şi împreună cu Acesta103. El e sfinţenia însăşi şi prin aceasta izvorul Sf. Har, Care desăvârşeşte opera Mântuitorului, după înălţarea Sa la cer: „Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi pe voi la tot adevărul... Acela Pe Mine Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi va vesti vouă” (Ioan 16, 13-14)

DUMNEZEU CREATORUL

II. DUMNEZEU CREATORUL

După învăţătura creştină, Dumnezeu, ca fiinţă atotputernică, a creat lumea în mod absolut liber şi, totodată, i-a dat un scop hotărât, potrivit perfecţiunii Sale divine. Acest scop al lumii, fixat de Dumnezeu din veşnicie, nu este în afara voinţei şi a perfecţiunii sale divine. Astfel, Cel Veşnic, ca fiinţă atotputernică, nu poate fi conceput ca lucrând în dependenţă de ceva, care sub raport ontologic ar exprima o imperfecţiune a fiinţei sale, „Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci. Amin!”[Rom 11, 36].
“Dumnezeu a zidit şi lumea nevăzută, şi pe cea văzută; deci El a făcut şi sufletul, şi trupul. Dacă lumea văzută este aşa de frumoasă, cu cât mai mult nu va fi cea nevăzută? Iar dacă aceea este mai frumoasă şi mai bună decât aceasta, cu cât nu le va întrece pe amândouă Dumnezeu, care le-a făcut pe ele?” .
“La originea creaţiei nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine superioară tuturor celor pe care noi putem să ni le imaginăm: ordinea supremă care reglează constantele fizice (h,c,g), condiţiile iniţiale, comportamentul atomilor şi viaţa stelelor.(…) ordinea se află acolo, eternă şi necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra universului, dar prezentă în fiecare particulă. Sub faţa vizibilă a realului, există deci ceea ce grecii numeau “logos”, un element inteligent, raţional, care reglează, dirijează şi însufleţeşte lumea şi care face ca această lume să nu fie haos, ci ceva ordonat” .
Lumea “oglinda bunătăţii, a inteligenţei, a înţelepciunii şi a puterii lui Dumnezeu” , „operă de artă, pusă înaintea tuturor spre a fi privită şi contemplată şi ca să facă cunoscută înţelepciunea Creatorului ei” , este opera Sfintei Treimi : “Treimea, care nu are în Sine nimic străin sau provenit din afară, nu din făpturi e compusă, ci este în întregime creatoare şi ziditoare” .
Dumnezeu le-a adus pe toate la existenta din non-existenta- me ontos , din nimic – “ex nihilo”. Dumnezeu este ţinta- telos spre care tind toate- ta panta, El Însuşi netinzând spre nimic- oudenos , “pentru că Dumnezeu nu Se mişcă, neavând ceva mai înalt spre Care să Se mişte, întrucât e plinătatea tuturor. Numai ceea ce işi primeşte existenţa din nimic se află în mişcare, până ajunge la binele deplin, adică la Dumnezeu. Mişcarea se explică prin dorinţa de a ajunge la acel bine suprem. Când ele ajung la acel bine suprem, mişcarea lor încetează pentru că dorinţa lor s-a satisfăcut întru totul” .
Existenţa şi scopul realizabil al creaturilor sunt în mâna lui Dumnezeu, ambele fiind lucrarea atotputerniciei şi atotînţelepciunii divine. De aici rezultă că, deosebit de planul creaţiei lumii, în Dumnezeu există şi un plan al mersului lumii, un plan după care din eternitate Dumnezeu rânduieşte şi conduce întreaga creaţie spre scopul ei ultim. Acest plan, din veşnicie a lui Dumnezeu, ca normă pentru întreaga creatură, poartă numele de lege veşnică. El nu poate fi cunoscut de fiinţele create, deoarece este voinţa veşnică a lui Dumnezeu de a cârmui lumea şi a fost ales de El în mod liber.
Legea veşnică, la rândul ei, ca normă şi izvor a tot ce există, este subordonată din veşnicie voinţei divine şi înţelepciunii sale suverane. „Prin legea veşnică se fixează, aşadar, principiile generale după care trebuie să se conducă toate acţiunile lumii create” .
Dumnezeu a creat lumea, omul din iubire, din bunătate, cu scopul de a se împărtăşi toată natura de iubirea Sa, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Astfel Dumnezeu Cuvântul, Înţelepciunea, Puterea a fost Creatorul naturii umane, nu împins din necesitate la crearea omului, ci în virtutea iubirii Sale pentru această fiinţă a cărei existenţă a produs-o ” , „Fiecare om e un cuvânt gânditor şi în dialog cu Cuvântul personal dumnezeiesc şi cu celelalte cuvinte personale umane” , care “a fost creat spre Hristos, «ca spre un dreptar (canon) şi normă..., ca să-L poată primi pe Dumnezeu»” .
„Aşadar Tu, Doamne, le-ai creat, Tu Care eşti frumos, căci ele sunt frumoase, Care eşti bun, căci ele sunt bune, care exişti, căci ele există. Dar nu sunt atât de frumoase, nici atât de bune, nici nu sunt aşa cum eşti Tu, Făcătorul lor, cu care comparate nu sunt nici frumoase, nici bune, nici nu există. Ştim acestea şi mulţumim Ţie, ştim că cunoştinţa noastră comparată cu cunoaşterea Ta este nepricepere”

DESPRE DUMNEZEU TATĂL
105. De ce în articolul I din Simbolul Credinţei, numim pe Dumnezeu: Tatăl,
Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor?
Pentru că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi tot ce există, cum ne spune Sf. Scriptură: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1, 1). Psalmistul Îl laudă pentru puterea atotţiitoare: „Că în mâna Lui sunt marginile pământului se înălţimile munţilor ale Lui sunt. Că a Lui este marea şi El a făcut-o şi uscatul mâinile Lui l-au zidit” (Ps. 94, 4- 5). Dumnezeu a făcut totul din nimic. La creaţiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre părtaşia Cuvântului la facerea lumii, ne mărturiseşte Sf. Apostol Pavel, zicând: „Ca în El (Fiul) au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute” (Col. 1, 16). Despre părtaşia Duhului mărturisesc cuvintele Sf. Scripturi: „Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 2). Dumnezeu a făcut lumea în timp, după o anumită ordine, cu scopul de a fi fericită şi de a slăvi pe Dumnezeu.
106. Ce se înţelege prin cuvintele „nevăzutelor”?
Prin aceste cuvinte se înţelege lumea nevăzută, adică îngerii, cum ne explica Sf. Apostol
Pavel care, după citatul de mai sus, din Epistola către Coloseni, adaugă: „Fie scaunele, fie domneile, fie începătoriile, fie stăpânirile: toate prin El şi pentru El s-au făcut” (Col. 1, 16). Aceste nume arată cetele de îngeri, după cum vom vedea mai departe.
107. Care a fost făcută mai întâi: lumea văzută sau lumea nevăzută?
Atât Sf. Scriptură cât şi Sf. Tradiţie ne învaţă că lumea nevăzută, lumea îngerilor, a fost facută mai întâi. Domnul însuşi spune lui Iov: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei” (Iov 38, 7). Îngerii au fost făcuţi cei dintâi, zice Păstorul lui Herma. Prin cuvântul „cerul”, din primul verset al cărţii Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, se înţelege lumea nevăzută a cerului, adică îngerii.
108. Cum şi de ce a făcut Dumnezeu pe îngeri?
Dumnezeu a făcut pe îngeri din nimic. I-a fost de ajuns să voiască, pentru a-i aduce la lumina. El i-a făcut din bunătatea Sa.
109. Ce sunt îngerii?
Îngerii sunt duhuri, adică fiinţe spirituale fără trup, înzestrate cu minte, voinţă şi putere, cum spune Sf. Scriptură: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc” (Ps. 103, 4) şi cum adevereşte Sf. Tradiţie. Făpturile înzestrate cu minte sau raţiune se impart în îngeri şi oameni. Făpturile raţionale netrupeşti sunt îngerii. Ei sunt firi înţelegătoare; pentru că sunt fără de trup, au fost rânduiţi să locuiască sus, în locuri uşoare, şi să aibă o fire uşoară şi repede.
110. Ce însuşiri au îngerii?
Îngerii sunt nemateriali, fiindcă sunt netrupeşti. De aceea, deşi îngerii pot vorbi între ei, n-au nevoie nici de limbă, nici de urechi ci-şi arată gândurile şi hotărârile fără cuvânt material. Când Sf. Apostol Pavel ne vorbeşte despre limba îngerilor (I Cor. 13,1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arată chipul de convorbire între îngeri. Tot aşa, când vorbeşte de „genunchiul celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesupt” (Filip. 2, 10), el nu atribuie îngerilor genunchi şi oase, ci arată închinarea datorată lui Dumnezeu, după felul nostru omenesc. Spre deosebire de noi, oamenii, îngerii sunt fiinţe spirituale personale, netrupeşti şi nemateriale.
Îngerii sunt liberi, dispunând în libertate de voia şi hotărârile lor, aşa cum ne dovedeşte căderea lui Lucifer. Îngerii sunt inteligenţi, în continuă mişcare şi ştiutori. Deşi îngerii au cunoaştere mai înaltă decât a noastra, ei nu ştiu cele ce sunt în inimă şi nici cele viitoare. Aceasta arată ca ei sunt mărginiţi. «Cine a început să existe, zice Teodoret al Cirului, acela are o existenţă mărginită.». Că e aşa ne-o spune şi cuvântul Mântuitorului că fiecare om e sub paza sau sub grija unui înger (Matei 18, 10). De aceea, îngerii ocupă loc, se fac văzuţi şi se arată celor vrednici ci înfăţişare omenească (Fac. 18, 2). Fiind mărginiţi, îngerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenţi acolo unde sunt trimişi. Când sunt încer, nu sunt pe pământ; când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, nu sunt în cer. Deşi mărginiţi, ei nu sunt împiedicaţi de ziduri, de uşi, de încuietori, de peceţi. Acelora cărora Dumnezeu voieşte ca ei să li se arate, îngerii nu li se înfăţişeză cum sunt, ci cu o formă schimbată, ca să poată fi văzuţi. Îngerii nu sunt sfinţenia însăşi. Ei au sfinţenia de la Duhul Sfânt. Sfinţenia fiind din afără fiinţei lor, le aduce desăvârşirea prin împărtăşirea cu Duhul Sfânt. Ei îşi păstrează vrednicia prin stăruinţa în bine, având libera voie în alegere şi necăzând niciodată din cinstea de a şedea alături de Cel Bun111. Puterile cereşti nu sunt sfânte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfânt. Ele au de la Duhul Sfânt o măsură de sfinţenie pe potriva lor. Ele capătă nemurirea prin har şi părţicipă la luminare şi la har potrivit cu vrednicia şi cu rangul lor”. Îngerii n-au fost creaţi copii, care apoi, desăvârşindu-se prin exerciţiu continuu, au ajuns demni de primirea Duhului Sfânt. Ei au avut de la început, de la facere, în însuşi actul facerii lor, sfinţenia pusă în fiinţa lor. Ei doresc şi caută binele. După măsura dragostei lor faţă de Dumnezeu, ei primesc măsura sfinţeniei. Între ei şi Duhul Sfânt e această deosebire că, pe când Duhul Sfânt are sfinţenia prin însăşi firea Sa îngerii au sfinţenia prin împărtăşire Mulţi îngeri câştigând fericirea veşnică, au fost întăriţi în bine. Ei au fost ridicaţi la o treaptă mai presus de firea lor, şi, dacă nu mai pot greşi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.
111. De ce se numesc îngeri şi care e numărul lor?
Cuvântul înger, care vine din limba latină, iar în aceasta din limba greacă, înseamnă vestitor. Îngerii au, printre altele, să vestească oamenilor voia lui Dumnezeu, aşa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria că va naşte pe Mântuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul Zaharia că elşi soţia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1, 11-20).
Numărul îngerilor e foarte mare. Sf. Părinţi numără nouă cete îngereşti. Dionisie Pseudo-Areopagitul le împarte în trei triade, sau trei serii de câte trei. Prima triadă e veşnic în jurul lui Dumnezeu, în unire nemijlocită cu Acesta, şi e formată din Serafimii cei cu câte şase aripi din Heruvimii cei cu ochi mulţi şi din Tronurile prea sfânte. A doua triadă e alcătuită din Domnii, Puteri şi Stăpâniri. A treia triadă e formată din Începătorii, Arhangheli şi Îngeri”.
112. Ce chemare au îngerii?
Am văzut că ei sunt vestitorii voii sau hotărârilor lui Dumnezeu. Unu dintre ei, ca firi curate, neînclinate spre rău, sau greu de mişcat la aşa ceva, se mişcă continuu în cor, în jurul Cauzei prime. Ei cântă laudele măririi dumnezeieşti, privesc veşnic slava cea veşnică, nu numai ca să se slăvească Dumnezeu, ci pentru ca şi ei, îngerii; să primească binefaceri de la Dumnezeu.
Îngerii slujesc lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Lucrul îngeresc acesta este: să facă totul pentru mântuirea fraţilor, zice Sf. Ioan Gură de Aur. După ce am căzut în păcat, Dumnezeu nu ne lasă fără sprijinul Său. El ne trimite câte un înger ca să ajute vieţii noastre. Îngerii sunt puternici şi gata să împlinească voinţa dumnezeiască. Ei se află, prin iuţeala firii lor, îndată acolo unde le porunceşte voinţa lui Dumnezeu. Îngerii sunt păzitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub pază sau sub grija unui înger. Mântuitorul însuşi ne asigură de aceasta când zice: „Căutaţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici; că zic vouă: că îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18,10). Fiecare om îşi are îngerul său păzitor care este al dreptăţii. Dar duhul cel rău, care este al nedreptăţii nu-i dă pace şi caută tot timpul să-1 ispitească. Deosebim aceasta după gândurile bune sau rele din inima noastră. Unii îngeri, ca Arhanghelii, apară popoarele, cum au arătat Moise şi Daniil (Deut. 32, 8; Daniil 10, 5).
113. Ce sunt duhurile rele sau diavolii?
Sunt acei îngeri care, în frunte cu capetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt comuniunea cu Dumnezeu, devenind duhuri rele, căzând deci din starea în care au fost creaţi. Aceştia ispitesc pe oameni şi le insuflă gânduri rele. Ei pot rătăci mintea oamenilor, ducându-i la călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau satana poate chiar ucide oameni, după cuvântul Mântuitorului: „Acela ucigător de oameni a fost din început şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciună, dintru ale sale graieşte, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Iar Sf. Petru îndeamnă pe credincioşi astfel: „Fiti treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul ca un leu, răcnind, umblă căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Când Dumnezeu ne trimite îngerul Său păzitor, satana trimite şi el îngerul său rău, ca să distrugă viaţa noastră. Omul se afla între doi, care urmăresc scopuri opuse şi se străduiesc să învingă unul împotriva celuilalt. Dar diavolul nu poate sili pe om la păcat, ci numai îl ispiteşte.
Diavolul nu poate să facă rău nici omului, nici altei făpturi dacă nu are învoirea de la Dumnezeu. Se cunoaşte cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) şi al dracilor care se rugau de Mântuitorul zicând: „Dacă ne scoţi afară, trite-ne în turmă de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei ieşind, s-au dus în turma de porci” (Matei 8, 31, 32).
115. Ce se înţelege prin cuvintele „văzutelor tuturor”?
Sf. Scriptură ne spune că la început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul (Fac. 1, 1). Am văzut mai înainte că „cerul” din aceste cuvinte înseamnă lumea nevăzută a îngerilor. Pământul înseamna lumea văzută. Această lume văzută, adică pământul cu toate ale lui, era la început nevăzut şi netocmit, adică fără formă (Fac. 1, 2).
Creând lumea, Dumnezeu a urmat o anumită ordine a făpturilor, ca să îngăduie acestora să se sprijine unele pe altele, în înţelesul că cele ce urmau nu puteau să apară fără cele dinainte. Aşa, Dumnezeu a făcut în ziua întu lumina, fără de care nu e cu putinţă nici o lucrare şi nici o creştere. În ziua a doua a făcut tăria, sau cerul văzut; în a treia, adunarea apelor, uscatal şi toate ierburile şi plantele; în ziua a patra, luminătorii cerului, soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea, peştii şi păsările; în ziua a şasea, animalele cu câte patru picioare, târâtoarele, tot felul de animale şi la urmă pe om (Fac. 1, 3-26). În ziua a şaptea Dumnezeu Sa odihnit de lucrarile Sale. Ordinea aceasta în care diferite feluri de viaţă şi de făpturi apar într-o înlănţuire firească şi necesară, începând cu lumina şi terminând cu omul, arată adânca înţelepciune a Ziditorului. Sf. Părinţi spun că omul a fost făcut în urma celorlalte lucruri pentru că se cuvenea să fie pregătită împărăţia şi apoi să vină împăratul ei - omul. Omul nu putea să apară decât atunci când toate cele trebuitoare vieţii lui erău create. El nu putea veni în lume înainte de apariţia vieţii. Plantele şi toate celelalte animale trebuiau să apară înaintea lui.

3.„Omul – chipul nemuritor al Sfintei Treimi.”

Sfântul Irineu spunea: «Hristos cel istoric a fost prototipul pe care l-a avut Dumnezeu în minte când a creat pe primul om. Hristos era omul deplin şi desăvârşit, Care avea să Se arate pe pământ, iar Făcătorul a văzut de mai înainte şi a creat pe Adam potrivit cu acest prototip viitor. Prin urmare Adam a fost creat după modelul Cuvântului, Care avea să asume în timp, ca Hristos, firea omenească şi să Se arate om desăvârşit pe pământ» .
D. Stăniloae spune: „Nouă ni se potriveşte mai bine să ni se spună că suntem „după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu,” decât „chipul şi asemănarea Lui”. Fiul este chipul şi asemănarea Tatălui, iar noi, „după chipul şi asemănarea” Acestuia, prin unirea noastră cu El. Dacă Fiul n-ar fi chipul sau pecetea Tatălui, prin unitatea Lui de fiinţă cu Tatăl, nici noi n-am putea fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În limba română termenul chip având sens mai larg, ni se poate spune şi nouă că suntem chip al lui Dumnezeu. Dar nu în sensul că purtăm pe Tatăl ca pecete în noi, cum îl poartă Fiul. Numai întrucât avem unirea cu Fiul suntem şi noi după chipul lui Dumnezeu. Căci şi Fiul este Dumnezeu. Omul e chip al lui Dumnezeu, pe de o parte, în sensul că e „după chipul,” Care e Fiul, pe de alta, în sensul diferit în care e Fiul. Omului spunându-i-se chip, se precizează că e totuşi creatură, deci nu din fiinţa Tatălui, pe când Fiul Unul-Născut e chiar prin aceasta chip necreat, de o fiinţă cu Tatăl” .
„Dumnezeu creează pe om cu mâinile Sale proprii din natura văzută şi nevăzută , după chipul şi asemănarea Sa. A făcut corpul din pământ, iar suflet raţional şi gânditor îi dădu prin insuflarea Sa proprie. Aceasta numim „chip dumnezeiesc”, căci cuvintele „după chipul” indică raţiunea şi liberul arbitru, iar cuvintele „după asemănare” arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil” .
Virgil Gheorghiu spunea că „cel mai bun chip al lui Dumnezeu e întotdeauna omul” şi deasemenea „chipul omenesc este veşnic şi asemenea lui Dumnezeu Care i-a servit drept model” .
Omul, „minune a Creaţiei, făcut după chipul lui Dumnezeu” ,cea mai de seamă dintre creaturile pământeşti, coroană, inel şi preot al creaţiei, a primit de la Dumnezeu cel mai de preţ dar: viaţa. Dumnezeu l-a creat pe om într-un mod deosebit, diferit de celelalte creaturi, înainte de a-l face pe om, Dumnezeu S-a sfătuit şi a zis : «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.» (Fac.1,26- 27). «Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie ».(Fac.2,7),vedem că Dumnezeu l-a creat pe om printr-un act direct şi personal, deosebit de tot ceea ce a creat până atunci. „Mulţumesc Preabunului Dumnezeu, Părintele Ceresc, că în neţărmurita Sa bunătate si iubire de oameni, din nimic m-a făcut om, m-a cinstit si m-a creat după chipul si asemănarea Sa” , omul fiind centrul creaţiei întregi, dar: „Universul a fost creat pentru om, nu omul pentru univers” .
“…Îngerul sau omul este “parte” din Dumnezeu pentru că-şi are suportul în raţiunea sa preexistentă în Dumnezeu şi pentru că mişcându-se conform firii sale şi voii divine care îl impulsionează prin raţiune, ca suport de origine divină al firii sale, se va imprima de energiile divine, încât nu se mai observă nici o separaţie între el şi Dumnezeu” .
„Hristos singur este ,,chip”/,,icoană”a lui Dumnezeu, omul fiind invitat să „îmbrace” această icoană” , „omul este CHIPUL TREIMIC, CHIPUL FIULUI, CHIPUL SF. DUH şi CHIPUL TATĂLUI ce se substanţializează Fiinţial în chipul de Om DUMNEZEU şi Lume, în Întâlnire şi Răspuns ” , „Dacă omul n-ar fi creat de Dumnezeu prin Fiul cel de o fiinţa cu El, n-ar fi chipul Fiului Său, n-ar fi după chipul Tatălui, n-ar fi în chipul lui Dumnezeu. Dacă omul ar fi produsul lumii, nu s-ar explica setea lui de a se ridica deasupra lumii, dincolo de calitatea de creatură, setea de un infinit care nu e propriu lumii, nemulţumirea faţă de ceea ce-i pot da lumea şi semenii săi. Această sete a noastră pentru ceea ce-i dincolo de lume, dar neputinţa de-a o depăşi prin noi înşine, e o dovadă că suntem creaţi de un Făcător mai presus de lume, că există un Dumnezeu mai presus de lume, Care ne-a creat după chipul Lui” .
„Omul este CHIP al DIVINULUI prin SUFLAREA DUMNEZEIASCĂ şi chip al lumii prin ţărâna-pământul care se continuă prin naşterea din Părinţi” .
„Cuvântul «chip» nu înseamnă asemănarea omului cu Dumnezeu după fiinţă, ci asemănarea cu El în ce priveşte stăpânirea; nu în ce priveşte chipul formei ci în ceea ce priveşte stăpânirea;de aceea a şi adăugat: Să stăpânească peştii mării şi păsările cerului şi fiarele şi târâtoarele pământului” .
Cuvântul «asemănare» înseamnă să ajungem asemenea lui Dumnezeu atât cât stă în puterea noastră, să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceea ce priveşte bunătatea, blândeţea, virtutea, precum zice şi Hristos: «Fiţi asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri » (Mt5,45) .
Omul matur trebuie să părăsească atracţia dulceagă a naturii şi să-şi grăbească paşii către regiunea înălţătoare supranaturală, către împărăţia reală a lui Dumnezeu. Precum spune şi un poem persan:
«Tinerelul micuţ şi neputincios se ţine de fusta mamei sale.
Însă când creşte şi se face mare el merge în pas cu tatăl său.
Şi iată că tu te ţii aşa de tare de mama ta: de corpurile şi elementele naturale,
încât, crescut mare, nu te alături de Tatăl tău Cel preaânalt» .
Însă „doar sufletele cele înalte, cei mai aleşi iubitori ai lui Dumnezeu nu râvnesc după nici o lume creată, ci numai după Acela care creează lumile” .
„Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: «Faptul că omul poartă în el chipul Celui care stăpâneşte peste toate făpturile nu vrea să însemne altceva decât că, de la început, firea omului a fost destinată să se împărtăşească de tot binele.(...) Se află în noi tot binele, toată virtutea, toată înţelepciunea şi tot ceea ce se poate gândi ca bun foarte»” .
Potrivit distincţiei dintre chip şi asemănare, „chipul lui Dumnezeu în om defineşte ansamblul posibilităţilor de realizare a asemănării, potenţialitatea asemănării, în timp ce asemănarea, la care se ajunge prin împlinirea chipului, constă în deplinătatea chipului, potrivit firii sale în întregimea ei, şi ajungerea la desăvârşire.Astfel, în timp ce chipul este actual, asemănarea este virtuală; rămâne ca omul să o realizeze prin libera sa participare la harul îndumnezeitor ” .
“Devierea de la acest drum a constituit-o căderea, adevărată catastrofă antropo-cosmică. Aceasta a adus cu sine pervertirea modului paradisiac şi apariţia unei noi condiţii de existenţă. Omul, fiu al lui Dumnezeu a vrut să stăpânească pământul fără Dumnezeu şi astfel acesta devine pentru om mormânt,-universul decade în forma propriei căderii a omului care este moartea” .
„Omul este fiinţa din univers care are o minte înţelegătoare şi raţiune. El poate activa conştient sau inconştient” şi fiind „chipul nemuritor al Sfintei Treimi” , „chip al Chipului”[eikon Eikonos] , trebuie să ajungă la asemănarea cu Arhetipul .
Crearea lui Adam ,,după chipul” lui Dumnezeu, a avut scopul de a conduce natura umană la unirea ipostatică cu Dumnezeu-Cuvântul în Hristos. Acest scop a reprezentat destinul originar a lui Adam, destin ce a rămas permanent şi neschimbat ,,căci sfaturile Domnului sunt nestrămutate” chiar şi după cădere.
„Chipul lui Dumnezeu în om este atribuit libertăţii omului sau însuşirii lui de fiinţă raţională sau stăpânitoare, alteori sufletului împreună cu trupul, alteori intelectului, alteori distincţiei între natură şi persoană, iar alteori omului întreg în totalitatea lui” .
„Hristos reprezintă chipul lui Dumnezeu şi omul chipul lui Hristos (...) omul aste chip al chipului. «Cel mai-întâi-născut decât toată zidirea este chip al lui Dumnezeu (...) omul este făcut însă după Chipul lui Dumnezeu» ” .
„Atât raţiunea cât şi firea noastră sunt chipuri ale lui Dumnezeu” .
“Condiţia umană este umilă. Ea este muritoare (conditia mortalis), legată de pământ, se desfăşoară în noroiul gata de a aluneca în moarte, se uzează prin muncă şi se împuţinează prin boli, pentru ca-n cele din urmă să sfârşească în pulberea pământului” şi totuşi, în ciuda acestei fragilităţi (fragilitas humana) Dumnezeu găseşte cu cale să reverse asupra ei abundenţă de daruri şi har care dăruiesc un alt Duh, o altă condiţie. Văzând în chip profetic aceasta proorocul Avacum exclamă: Auzit-am de aceasta şi lăuntrul meu s-a zbuciumat la glasul Tău, tremurat-au buzele mele[Avacum 3,16]. Dumnezeu coboară pe pământ, însă nu ca oarecând pe Sinai pentru darea Legii, ci coboară în trup pentru a dărui acestuia harul altei vieţi şi astfel omul este ridicat deasupra propriei sale condiţii umane.
Sfântul Maxim spune că : „Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele. Şi aşa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om, pentru iubirea de oameni, pe cât de mult omul, întărit prin iubire, s-a făcut pe sine dumnezeu, lui Dumnezeu” .
„Dumnezeu este modelul al cărui chip s-a făcut omul devenit sfânt, iar omul devenit sfânt este modelul după care S-a înomenit Dumnezeu. Ideea că Dumnezeu şi omul îşi sunt modele reciproce a făcut pe S. Bulgacov şi N. Berdiaev să spună că omul e un dumnezeu creat, iar dumnezeirea este umanitatea eternă” .
Prin păcatul strămoşesc „am moştenit de la Adam nu vina (aşa cum consideră tradiţia latină ), ci mortalitatea” , iar „Mortalitatea a fost învinsă de lucarea mântuitoare a lui Hristos, deschizând pentru noi posibilitatea unei noi vieţi chiar acum. Adevărata« moarte» are loc de fapt la botez, odată cu transformarea «omului cel vechi» în «cel nou», cum afirmă Sf.Pavel, că prin botez «v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit » [Col. 3,10]” .
Omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, ca un „chip”viu al „Chipului”, sau o „icoană vie” a „Icoanei” (Origen), drept icoană a Fiului, Prototipul său (...)„este în stare să vadă icoana Dumnezeului celui Nevăzut, întrucât este o icoană creată spre nestricăciune a fiinţei lui Dumnezeu” .
„Prin Botez, Mirungere, Euharistie şi restul vieţii spirituale ne încorporăm în Hristos, primim existenţa creştină, adică hristocentică şi hristomorfă, precum şi forma şi viaţa corespunzătoare. În acest mod «Tatăl găseşte pe feţele noastre însăşi forma [chipul] Fiului» Său şi «recunoaşte în noi mădularele celui Unul-Născut» al Său” .
„(...) omul se cufundă în apa Botezului ca o «materie amorfă şi fără chip » şi iese afară «purtând chipul » frumos al lui Hristos ” .
„Sfânta Treime (...) este o iubire fără inceput şi urmăreşte o extindere a iubirii” , asupra întregii creaţii şi cu siguranţă asupra omului , fiinţa raţională şi liberă iar „iubirea nu saturã pe nimeni, niciodatã. Deci poate fi fără de sfârşit; şi de aceea poate fi şi fãrã de inceput ” iar „noi suntem pe drum spre iubirea desăvârşită de Dumnezeu şi de semeni ”, la care„ vom ajunge în viaţa viitoare , dacă ne vom strădui în viaţa de aici” .
Omul trebuia să cunoască pe Creatorul său, să se îndumnezeiască, “Indumnezeirea este participarea eternă la infinitatea Persoanei Supreme. Omul unind firea umană cu Infinitul necreat, se află întreg şi în chip integral într-o întrepătrundere cu Dumnezeu, devenind tot ce este Dumnezeu afară de identitatea de fiinţă” . Vocatia lui creaturală, aşadar, este aceea de a ajunge la capătul unui proces de spiritualizare şi înălţare a trupului şi a sufletului la “demnitatea de înger pământesc şi om ceresc-altar al lui sfinţeniei lui Dumnezeu” .
”Creaţia se află pe drumul iubirii, primindu-şi puterea din iubirea treimică şi înaintând spre desăvârşirea ei în unimea cu Sfânta Treime şi cu toţi oamenii” .
“Prin împărtăşire, dreptatea noastră se face asemenea dreptăţiilui Hristos, hristomorfă” , devenim mădulare ale Lui, ajungem fii ai lui Dumnezeu.
Virtutea dreptăţii se dobândeşte prin cugetarea la Legea Domnului, „În chip cu totul deosebit ajung să îndrăgească dreptatea acei creştini care, cugetând zi şi noapte la Legea Domnului văd pe Stăpânul lumii însetat aşa demult după dretate, încât stă o viaţă întreagă în mijlocul robilor, a celor osândiţi, sfâşiaţi şi chiar morţi, numai ca să le poată da tuturor câte o răsplată” .
„Dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat al oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe” .
Drepţii sunt uneltele lui Dumnezeu, prin care sfătuieşte neamurile, şi prin rostul lor face cu putinţă milostivirea Sa peste oameni, drepţii fac cumpănă între Dumnezeu şi oameni: dobândind de la oameni pocăinţa şi de la Dumnezeu, milostivirea.
Legătura noastră cu Dumnezeu, este dată în fiinţa noastră cu care venim pe lume. „Rădăcina ei este dată de chipul lui Dumnezeu întipărit în adâncul sufletului nostru, cu răsfrângeri însă şi în trup, chip ce este ceva dăruit fiinţei create a omului, elementul divin fiind constitutin acestei fiinţe. În acest sens şi afirmăm că dreptatea din mintea şi inima omului este originară” .
Creaţia omului de către Dumnezeu, ca şi chipul lui Dumnezeu în om, ne oferă cea dintâi premisă a înţelegerii tainei dreptăţii din sufletul omului. Lumea a fost creată de către o existenţă divină personală, de un Dumnezeu treimic, realitate supremă şi conştientă, eternă şi desăvârşită, de aceea din fiinţa făpturii fac parte iubirea şi dreptatea, adevărul şi frumuseţea.
Cât priveşte pe om, legea este un îndreptar obligatoriu pentru faptele sale libere şi conştiente. Ea îi impune, în felul acesta, un imperativ: „tu trebuie să faci aceasta” sau : „îţi este oprit să faci aceasta”.
„Dumnezeu este izvorul binelui, adevărului şi dreptăţii. El a sădit în om încă de la creaţie, ideea de dreptate, care apare astfel ca un dat primordial sau ca o aplecare înnăscută a omului spre săvârşirea binelui şi respectarea dreptăţii” .
În ce priveşte căderea omului, se cuvine să plecăm de la adevărul că păcatul şi răul sunt, înainte de toate o taină, „taină a fărădelegii”[II Tes 2, 7]. Răul apare ca o contrafacere a binelui, iar o dată cu el apare minciuna şi nedreptatea. Răul este o acţiune de distrugere a darului lui Dumnezeu, păcatul desfigurează dreptatea originară, îi slăbeşta resorturile interioare, o dezbiună în structura ei intimă şi o izolează de celelalte virtuţi, în primul rând de iubire.
În starea paradisiacă, deşi înzestrat cu dreptatea originară, omul nu avea motiv de a o aplica. „Legătura de dragoste între om şi om, ca şi între el şi Dumnezeu, constituiau singurele raporturi pe care le cunoştea neamul omenesc...iar funcţionarea normală a legilor cosmice, îi arăta frumuseţea celor care „erau bune foarte”[Fac 1, 31] . Dreptatea originară a lui Adam trebuia să îi servească doar la preţuirea vieţii şi cunoaştera lui Dumnezeu, ea nu era o stare conştientă a cunoaşterii binelui, ci intră în funcţie după cădere, după cunoaştera păcatului, dreptatea apare după fărâmarea ordinii stabilite de Dumnezeu.
„Dreptatea omului din starea paradisiacă (din omul adamic), consta în aceea de a aplica, de a pune în funcţiune acel chip al lui Dumnezeu sădit în el, adică începutul asemănării sale cu Dumnezeu” .
Din îndemnul ispititorului: „veţi fi ca Dumnezeu...”[Fac 3, 5], primii oameni au dorit să se bucure de darul lui Dumnezeu, ca de o putere a lor, însă fără Dumnezeu şi renunţă la iubirea faţă de sine în Dumnezeu, pentru simpla iubire de sine, care este sâmburele nedreptăţii. În iubirea de sine, omul căzut îşi revendică dreptul său cu mai multă tărie, dând dovadă că pierderea dreptăţii, deşi reală, nu este totală. Căderea lui nu este numai de la Dumnezeu, ci şi de la el însuşi, de la natura sa adevărată, de la chemarea cinstei de sus, ce ia fost adresată de Dumnezeu.
Lipsa recunoştinţei a coincis cu apariţia trufiei, în trufie stând şi pierderea în parte a dreptăţii, având ca rădăcină iubirea de sine.
Când omul a căzut din starea paradisiacă, când s-a rupt de sursa lui existenţială, preferând legăturile robiei şi nedreptatea, corupţia şi moartea, el automat a şi fost judecat.
Sufletul şi trupul sunt create spre a sluji împreună lui Dumnezeu şi „cu ajutorul lui Dumnezeu să ne înălţăm sufletul de la chip la asemănare şi îndumnezeire, [...] să ne raţionalizăm prin suflet trupul, şi să-l facem organ intim al lucrării lui Dumnezeu prin virtuţi” , de trup ne folosim pentru a săvârşi virtuţile, pentru a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, pentru a lucra potrivit voii lui Dumnezeu: „să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu”[Rom 12, 1], să ne facem trupul: „templu al Duhului Sfânt”[I Cor 6, 19].
Potrivit lui Maciej Bielawski, în gândirea pr. Stăniloae, «persoana e centrul întregii realităţi create şi numai prin ea, întreaga creaţie este parte integrantă a legăturii dintre Sfânta Treime şi umanitate» , şi ea, persoana, „există numai în fiinţe înzestrate cu raţiune: în Dumnezeu şi în chipul lui Dumnezeu, în oameni şi în îngeri [...], fiind întipărirea unei „peceţi divine şi unice, asupra naturii noastre pământeşti” .
După Tertulian omul primeşte sufletul odată cu trupul: «Am susţinut tovărăşia cărnii şi a sufletului de la început, de la unirea seminţelor înseşi şi până la completa dezvoltare a fătului. Tot aşa o apărăm şi după naştere» [...], «amândouă în acelaşi timp sunt concepute, formate şi desăvârşite, precum sunt şi date la iveală şi nu intervine vreun moment în creaţie în care una să fie înaintea celeilalte» , asemenea şi Sf. Irineu apare ca primul apărător explicit al existenţei simultane a trupului şi a sufletului la zămislire: «Sufletul nu este anterior trupului cât priveşte existenţa şi nici trupul nu se formează înaintea lui, ci aceste două elemente apar în acelaşi moment» .
Sf. Maxim spune că: „nu se va putea concepe nicicând suflet fără trup, nici trup fără suflet” , iar pentru venirea la existenţă concomitentă a sufletului şi a trupului aduce trei argumente: „Primul argument e: numai ceea ce nu face parte dintr-un ipostas, ci e folosit de acesta, vine la existenţă mai târziu. Dar omul e ipostas ce nu face parte din altul sau din altceva, ci realizează o unire liberă cu acel altul sau altceva [...]. De aceea ceea ce preexistă cu ipostas propriu nu poate fi redus la un alt ipostas. Astfel spus trupul nu poate exista înainte de suflet, sau după suflet, nici sufletul înainte de trup, sau după trup, căci nici unul nu e numai o parte folosită ca un ipostas preexistent [...]. Al doilea argument: pe de o parte nici trupul, nici sufletul nu pot fi considerate nici ca ipostasuri preexistente, căci nici un ipostas preexistent nu poate fi redus la alt ipostas. Al treilea argument: dacă sufletul şi trupul ar fi două realităţi deosebite care se unesc între ele ca să constituie o specie, această unire ar realiza-o sau după firea lor, sau contra firii” .
Omul este „o fiinţă personală, asemenea lui Dumnezeu, şi nu o natură oarbă. Acesta este rolul chipului divin din el [...], nu numai sufletul, ci şi trupul omului este creat după chipul lui Dumnezeu, «împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu» scrie Sf. Grigorie Palama” .
Trupul are un rol important în viaţa duhovnicească a persoanei: trupul este primitor al Sfintelor Taine [afundarea în apa Botezului, Mirungerea, Euharistia – prin aceasta devenim hristofori], este lucrător al virtuţilor, împlinitor al nevoinţelor [asceză, post, metanii], ia parte la rugăciune [mâinile se ridică către cer, degetele se unesc în semnul Crucii, ochii se aţintesc la icoană, genunchii şi capul se pleacă], este chemat la îndumnezeire.
Domnul Sebastian Moldovan, vorbind despre trup spune: „Trupul îl putem înţelege într-un fel mai poetic dar, cred eu, potrivit ca un extaz sensibil al persoanei, deci modul în care ne manifestăm în dimensiunea existenţei sensibile” , şi „întotdeauna, indiferent în ce stare s-ar afla, trupul şi sufletul există pentru că se află într-o relaţie una faţă de alta şi amândouă într-o relaţie faţă de Dumnezeu” . Aceasta îi conferă trupului o valoare spirituală, care determină pe om să acorde importanţă propriului trup şi trupului oricărei persoane, trupul fiind părtaş la devenirea spirituală a omului.
Jean-Claude Larchet, în introducerea la cartea sa „Acesta este trupul meu...”, spunea că: „trupul omenesc e tărâm al multor nepotriviri şi împotriviri. Şi nu e om care să nu le simtă. De e sănătos, ne simţim bine; de e bolnav, suferim din pricina lui. Puterea-i, de folos în isprăvile noastre, ne face veseli şi mulţumiţi; de-i slăbit de trudă ori de nu ne sare în ajutor la nevoie, ne e povară şi laţ. Frumuseţea sa ne umple de mândrie, uşor îi farmecă pe cei din jur, înlesneşte tovărăşiile, şi prieteniile prin el întâi se leagă; de e slut, e pricină de ruşine şi umilinţă. Viaţa lui e viaţa noastră, prin el se înmulţeşte neamul omenesc, dar tot el vădeşte că suntem muritori, căci îl ruinează trecerea timpului şi bolile-l macină, şi încă din tinereţe ne bântuie teama că se va veşteji cândva, şi ne vom stinge” . Vedem aici importanţa trupului în toate împrejurările, impactul său asupra celorlalţi, precum şi faptul că trupul are o legătură profundă cu sufletul, prin faptul că „are de la început în sine lucrarea specială a sufletului, imprimată în el cu toată complexitatea activităţilor raţionale şi a formelor lui de sensibilitate”şi ca „participant la subiectivitatea conştientă şi liberă a omului [...] „se deosebeşte de toată natura materială prin prezenţa sufletului în el” , acestea două alcătuind persoana umană.
Omul a fost creat cu posibilitatea de a nu muri, dar “a introdus moartea ca mod de descompunere în trup, prin gustarea din fructul oprit, de care credea că-i va aduce viaţa, deşi i se spusese că-i va aduce moartea” , şi “pentru că şi-a mutat în altă parte dorinţa de slavă dumnezeiască, pentru că nădăjduia să fie mai mare şi pentru că se grăbea să ia ce nu putea lua, a pierdut şi ceea ce putea avea” . Aici vedem că omul păcătuind cu trupul va suporta consecinţele: va introduce moartea în trup, va fi alungat din Rai [Fac 3, 24], “spini şi pălămidă” va rodi natura, iar tu omule “în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”[Fac 3, 19].
Pr. Prof. Dr. John Breck, spune că „Sarx sau carnea, asemenea ebraicului basar nu este păcătoasă prin esenţa sa; ea reprezintă aspectul superficial al vieţii, obiectul ispitelor, al bolii şi al morţii. Termenul de carne reflectă astfel condiţia umană decăzută, marcată de patimi şi de mortalitate” .
Trupul „are dibăcia de-a amăgi şi de-a ascunde adevărata noastră faţă, însă de-l tulbură ceva ori ne scapă din frâu, dă iute la iveală ceea ce am vrea să tăinuim” , prin trup noi interacţionăm cu lumea, trupul este interfaţa între noi şi ceilalţi, prin trup atragem, fermecăm, stârnim prietenii, iubire, sau dimpotrivă, silă, teamă, vrejmăşie, ură, prin trup ne înfăţişăm nouă sau altora în felurite chipuri, adesea înşelătoare.
Trupul nu poate face nimic fără suflet, nici sufletul fără trup, iar „trupul are nevoie de suflet ca să vieze şi să se mişte , în vreme ce sufletul are nevoie de trup, ca să se facă ştiut şi înţeles şi lucrător în lume” .
Persoana „e ceea ce rămâne în om după moarte. E ceea ce îl leagă cu noua natură pe care o va dobândi la Înviere. E ceea ce aruncă o punte între vechiul trup al stricăciunii şi noul trup al nestricăciunii, şi face atât din vechiul, cât şi din noul său trup, trupul aceluiaşi om irepetabil” .
Hristos S-a ridicat din morţi cu acelaşi trup cu care a omorât moartea tuturor oamenilor şi S-a făcut cel dintâi rod al tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi de asemenea înviate în cea din urmă zi pentru a se uni cu sufletele lor, pentru a trăi veşnic în rai sau în iad, potrivit judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu pentru viaţa lor de pe pământ.
Trupul nostru înviat, ca acela al lui Hristos, va fi deosebit de trupurile noastre cele pământeşti, în sensul că “va avea mai mare subţirime şi va fi mai asemănător firii celei îngereşti, fără de care nu ar putea sălăşlui în Împărăţia cerului, unde nu se află moarte sau stricăciune. Şi totuşi, va fi acelaşi trup, restaurat în chip minunat şi pregătit pentru viaţa veşnică de către Dumnezeu, aşa cum a văzut Iezechiel în vedenia sa cu „oasele cele uscate” [Iez 37, 1-14]. În cer, cei răscumpăraţi se vor recunoaşte unii pe alţii. Trupul este astfel o parte nedespărţită a întregii persoane care va trăi veşnic” , deci trupul acesta de mare preţ în ochii lui Dumnezeu va învia, fiind o restaurare a omului la starea cea dintâi.
Arhiepiscopul Ioan Maximovici, spune în legătură cu moartea: “Durerea noastră ar fi fost fără margini şi fără mângâiere pentru cei care se apropie de moarte, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat viaţă veşnică. Viaţa noastră ar fi fără sens dacă s-ar sfârşi odată cu moartea. Ce folos s-ar primi atunci de la vrednicie şi de la faptele cele bune? Atunci ar avea dreptate cei ce spun: „Să mâncăm şi să bem pentru că mâine vom muri!” Dar omul a fost zidit pentru nemurire, şi prin învierea Sa, Hristos a deschis porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, a fericirii veşnice pentru cei care au crezut în El şi au vieţuit întru dreptate” .
Tot el spune: “Într-o zi, întreagă această lume stricăcioasă va ajunge la un sfârşit, şi vor răsări zorile veşnicei Împărăţii a lui Dumnezeu, unde sufletele celor răscumpăraţi, unite cu trupurile lor înviate, vor trăi în veşnicie cu Hristos Cel nemuritor şi nestricăcios. Atunci, bucuria şi slava, pe care sufletele o cunosc acum în cer numai în parte, va fi înlocuită cu bucuria întreagă a noii zidiri pentru care a fost făcut omul” .

REVELATIA DUMNEZEIASCA

I. REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ.

1. Dumnezeu este cunoscut în revelaţie ca într-o relaţie personală. Revelaţia este întotdeauna o revelaţie faţă de cineva; este constituită din întâlniri care se orânduiesc într-o istorie. Revelaţia în totalitatea ei este, prin urmare, o istorie; este realitatea istoriei de la creaţie la parusie. Astfel, revelaţia este o relaţie „teo-cosmică” în care suntem cuprinşi şi noi. Nu numai că nu îl putem cunoaşte pe Dumnezeu în afara ei, dar nici nu o putem judeca „obiectiv” în acest fel. Revelaţia nu cunoaşte „exterioritate”, deoarece ea este această relaţie între Dumnezeu şi lumea în care, fie că ne face plăcere sau nu, ne găsim noi înşine.
Însă în imanenţa revelaţiei Dumnezeu se afirmă pe Sine ca fiind transcendent creaţiei. Dacă ar fi să definim ca transcendent ceea ce scapă sferei cunoaşterii şi experienţei noastre, atunci ar trebui să spunem nu numai că Dumnezeu nu face parte din această lume, dar că El transcende propria Sa revelaţie.
Dumnezeu este imanent şi transcendent în acelaşi timp: imanenţa şi transcendenţa se implică reciproc. Transcendenţa pură este imposibilă. Dacă îl concepem pe Dumnezeu drept cauză transcendentă a universului, El nu poate să fie transcendent, deoarece însăşi ideea de cauză implică pe aceea de efect. În dialectica revelaţiei, imanenţa ne dă posibilitatea să numim transcendenţa. În acelaşi timp, nu ar exista nici un fel de imanenţă dacă transcendenţa nu ar fi, în profunzimea sa, inaccesibilă.
Din acest motiv nu putem să-L concepem pe Dumnezeu în El însuşi, în esenţa Sa, în taina Sa. A încerca să-L concepem pe Dumnezeu în El însuşi înseamnă a fi reduşi la tăcere, deoarece nici gândirea şi nici vorbirea nu pot cuprinde infinitul în acele concepte care, definind, limitează. De aceea, Părinţii greci au recurs, în scopul cunoaşterii lui Dumnezeu, la calea negativă.
Calea negativă (apofatică) este o încercare de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu în ceea ce El este (mai exact, în funcţie de experienţa noastră ca făpturi create), ci în ceea ce El nu este. Ea procedează printr-o serie de negaţii. Neoplatonicienii şi înţelepţii indieni folosesc şi ei această cale, deoarece ea este impusă oricărei gândiri care se îndreaptă spre Dumnezeu, înălţându-se spre El. Ea culminează, în cazul lui Plotin, cu sinuciderea filosofiei, cu transformarea filosofului în mistic. În afara creştinismului însă, ea sfârşeşte doar în depersonalizarea lui Dumnezeu şi a omului care îl caută. Aşa se face că o prăpastie desparte această căutare de teologia creştină, chiar şi atunci când aceasta din urmă pare a urma calea lui Plotin. Într-adevăr, un Grigorie de Nyssa, un Dionisie Pseudo-Areopagitul (în tratatul său Teologia mistica) nu văd în apofatism revelaţia, ci receptorul revelaţiei; ei realizează prezenţa personală a unui Dumnezeu ascuns. Pentru ei, calea negativă nu duce la un vid în care subiectul şi obiectul vor fi reabsorbite; persoana umană nu se dizolvă, ci are şansa întâlnirii faţă către faţă cu Dumnezeu, o unire fără amestecare, datorită harului.
Apofatismul constă în negarea a ceea ce Dumnezeu nu este. Este eliminată în primul rând întreaga creaţie, chiar şi măreţia cosmică a boltei înstelate şi lumina inteligibilă a îngerilor din ceruri. Sunt excluse apoi cele mai înalte atribute: bunătatea, iubirea, înţelepciunea şi, în cele din urmă, însăşi fiinţa. Dumnezeu nu este nimic din toate acestea; în natura Sa, El este incognoscibilul; El „nu este”. Aici intervine paradoxul creştin: El este Dumnezeul Căruia îi spun „Tu”, Care mă cheamă, Care se descoperă pe Sine ca fiind personal, viu. În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, înainte de Rugăciunea Domnească, ne rugăm: „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă să cutezăm a Te chema pe Tine ..., Tată”. Textul grecesc spune cu exactitate aceasta: „Pe Tine, epouranion Theon (adică Dumnezeu Cel ceresc pe Care nimeni nu îl poate numi, Dumnezeu apofatic), să cutezăm a Te numi Tată şi să îndrăznim să Te chemăm”. Ne rugăm deci pentru a avea cutezanţa, dar şi naturaleţea, de a-I spune lui Dumnezeu „Tu”.
În acest fel, se deschide, paralel cu calea negativă, şi calea pozitivă, „catafatică”.
Dumnezeul Cel ascuns, dincolo de tot ce îl revelează, este şi Cel Care Se descoperă pe Sine. El este înţelepciune, iubire, bunătate. Însă natura Sa rămâne necunoscută în profunzimea ei şi tocmai de aceea El se descoperă pe Sine. Memoria permanentă a apofatismului trebuie să îndrepte calea catafatică. Ea trebuie să purifice conceptele noastre prin contactul cu ceea ce este inaccesibil şi să le ferească de închistare în propriile lor sensuri limitate. Desigur, Dumnezeu este înţelept, dar nu în sensul curent în care spunem că este înţelept un negustor sau un filosof, înţelepciunea Sa nelimitată nu este o necesitate lăuntrică a naturii Sale. Numele cele mai înalte, chiar şi iubirea, exprimă, dar nu epuizează esenţa divină. Ele constituie atribute prin care Dumnezeirea se comunică pe Sine, fără însă ca izvorul ei tainic, natura ei să se epuizeze vreodată sau să se obiectiveze sub privirea noastră scrutătoare. Conceptele noastre purificate ne dau posibilitatea de a ne apropia de Dumnezeu; numele divine ne permit, într-un anume sens, să-L pătrundem. Nu putem însă niciodată să-I cuprindem esenţa, căci ar însemna că El este determinat de atributele Sale. Dar El nu este determinat de nimic şi aceasta tocmai fiindcă El este un Dumnezeu personal.
Sfântul Grigorie de Nyssa a comentat în acest sens Cântarea Cântărilor în care el vede căsătoria mistică a sufletului (şi a Bisericii) cu Dumnezeu. Iubita care îşi urmăreşte iubitul este sufletul în căutarea Dumnezeului său. Iubitul se ridică şi îi scapă, tot aşa şi Dumnezeu: cu cât sufletul îl cunoaşte mai mult, cu atât El îi scapă, şi cu atât sufletul îl iubeşte mai mult. Cu cât Dumnezeu îl satisface mai mult prin prezenţa Sa, cu atât sufletul este mai însetat de prezenţa Sa tot mai deplină şi se avântă în căutarea Lui.11 Cu cât este mai plin de Dumnezeu, cu atât îl descoperă ca fiind mai transcendent. În acest fel, sufletul este pătruns de prezenţa divină, dar se cufundă tot mai mult în esenţa inepuizabilă, care este inaccesibilă în măsura în care este esenţă pură. Astfel, această căutare devine fără sfârşit. În această dilatare infinită a sufletului, în care iubirea se revarsă neîncetat şi se reînnoieşte „din început întru început”, Grigorie vede noţiunea creştină de fericire. Dacă cineva ar cunoaşte natura însăşi a lui Dumnezeu, atunci el ar fi Dumnezeu. Unirea făpturii cu Creatorul reprezintă avântul fără de margini în care sufletul cu cât este mai împlinit, cu atât simte, fericit, că distanţa dintre sine şi esenţa divină este din ce în ce mai mică, dar permanent infinită, o distanţă care îi îngăduie să iubească şi îl cheamă la iubire. Dumnezeu ne cheamă şi ne implică în această chemare, care îl descoperă şi îl ascunde în acelaşi timp; iar noi nu putem ajunge până la El decât prin această relaţie, care, pentru a fi posibilă, este necesar ca, în esenţa Sa, Dumnezeu să rămână pentru totdeauna inaccesibil.
Vechiul Testament relevă acest moment negativ; este imaginea atât de des folosită de gânditorii creştini, a întunericului. „Şi şi-a pus întunericul acoperământ”, spune Psalmul 17,13, iar Solomon, în rugăciunea de sfinţire a Templului (Regi), zice către Dumnezeu: „Tu, Cel Care ai dorit să locuieşti în întuneric”. Putem să ne gândim, de asemenea, şi la întunericul de pe Muntele Sinai.
Izvorul adevăratei teologii creştine este, astfel, mărturisirea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Într-adevăr, prin întrupare, o persoană reuneşte natura transcendentă, incognoscibilă a Divinităţii cu natura umană. Unirea celor două naturi în Hristos reprezintă unirea supracerescului şi a pământescului, dusă până în mormânt şi chiar până în Iad. În Hristos, transcendenţa devine imanentă, dându-ne posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu, adică de a fi teologi. Aici este toată taina, în faptul că omul are putinţa de a-L vedea (şi chiar îl vede) pe Dumnezeu în Hristos şi că poate vedea (şi, într-adevăr, vede) în Hristos strălucirea naturii divine. Această unire fără amestecare a dumnezeirii şi umanităţii într-o singură persoană exclude o apofază metafizică ce ar putea determina Treimea să cadă în impersonal; dimpotrivă, ea reuşeşte să consacre revelaţia ca pe o întâlnire, ca pe o comuniune.

Revelaţia naturală şi supranaturală.
Dumnezeu a creat şi susţine lumea din dragoste pentru om. De aceea, Dumnezeu pe care (în fiinţa Sa) nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1,18), nu rămâne totuşi pe deplin tăinuit şi ascuns, ci se arată şi se descoperă omului într-un mod deosebit, tainic. Această descoperire a lui Dumnezeu se mai numeşte revelaţie. Revelaţia dumnezeiască este deci descoperirea lui Dumnezeu şi a lucrării Lui. Această descoperire se face fiinţelor raţionale, adică oamenilor, capabili şi însetaţi de ea. Primul act de revelaţie sau prima arătare a lui Dumnezeu s-a realizat prin crearea lumii şi a omului care încă de la început vorbea cu Dumnezeu, iar Dumnezeu i se arăta ca iubire, lumină şi viaţă. De aceea, omul fără revelaţie nici nu poate trăi pentru că viaţa, atât cea biologică, dar mai ales cea teologică nu este posibilă fără Dumnezeu care este Domnul ce S-a arătat nouă şi spre care omul este făcut să se îndrepte (orienteze). Astfel, în Doxologia Utreniei noi slăvim pe Dumnezeu spunând (la la Tine este izvorul Vieţii, întru Lumina Ta vom vedea Lumina; apoi adăugăm Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine
Omul este o oglindă a lui Dumnezeu. Dumnezeu se oglindeşte, se arată şi se vede în om, iar omul rămâne om, atâta timp cât rămâne orientat spre Dumnezeu. Însuşi termenul de om (anthropos ) înseamnă cel orientat spre cer, cel ce se uită în sus. Deci omul este creat pentru a primi revelaţia, pentru a vedea şi a vorbi cu Dumnezeu, pentru a primi toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor[Iacov 1, 17].
Dumnezeu se revelează sau se poate revela pe mai multe căi:
a) Pe cale naturală, atunci când din frumuseţea şi armonia creaturilor, omul, la început prin intuiţie apoi prin credinţă deplină cunoaşte pe Dumnezeu şi-L laudă. Foarte sugestive în acest sens sunt textele:
Ps. 18,1-4 Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria;
II Macab. 7,28 Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut.
Rom. 1,20. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare.
b) Prin împrejurările concrete ale vieţii, atunci când Dumnezeu ni Se arată şi ne cheamă la pocăinţă prin glasul conştiinţei sau când ne binecuvintează cu boli, necazuri sau lipsuri de tot felul, căci El foloseşte diverse mijloace şi căi pentru a ne arăta cât de mult ne iubeşte şi ne cheamă să trăim după poruncile Lui pentru a avea viaţă veşnică. Anume pe această cale mulţi Îl cunosc şi răspund chemării lui Dumnezeu. Sunt şi oameni care-L urmează pe Dumnezeu, dar nu sunt suficient de smeriţi. în acest caz Domnul se poate descoperi, rânduind pentru noi o anume încercare spre folosul nostru, dar niciodată peste puterile noastre; (A se vedea Iov 33, 14-30).
c) Prin arătarea (directă) a Slavei Sale, aşa cum s-a întâmplat cu Saul pe drumul Damascului (Fapte IX) sau cum se arată unor oameni cu puţin înainte de moarte, încercând să -i întoarcă măcar atunci prin arătare (revelaţie) direct . Tot aici includem şi stările de extaz mistic pe care le poate trăi omul încă din lumea aceasta (II Cor. 12,2-4). d) Pe cale supranaturală, prin Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfintele Icoane.
Biserica Ortodoxă distinge aceste căi de revelare a lui Dumnezeu, dar nu le separă. Revelaţia naturală, de exemplu, precum şi cea prin împrejurările concrete ale vieţii, nu pot fi cunoscute şi înţelese deplin decât în lumina revelaţiei supranaturale. În acelaşi timp, revelaţia supranaturalp se desfăşoară şi îşi produce roadele în cadrul celei naturale, îndeplinindu-şi scopul una prin alta. Conţinutul revelaţiei naturale este cosmosul şi omul dotat cu raţiune, conştiinţă şi libertate. Interesant este că omul, din acest punct de vedere, este şi subiect şi obiect al cunoaşterii, adică omul trebuie să cunoască cele din jur, dar şi pe sine însuşi, ca loc în care se arată şi lucrează Dumnezeu. Deci cosmosul şi omul pot fi consideraţi împreună o revelaţie naturală, dar nu de aceeaşi valoare. Părintele D. Stăniloae, aprofundând învăţătura Sf. Maxim Mărturisitorul, insistă asupra faptului că omul, numit de unii microcosmos, este mai degrabă un macrocosmos, ca unul ce cuprinde în sine toat lumea, ca unul ce estescop al lumii. Fiind făcut din pământ, omul conţine în sine totul creat, dar fiind făcut după toate creaţiile, el se află mai presus de toţi. Prin aceasta trebuie să înţelegem că nu noi suntem pentru lume, ci lumea pentru noi, pentru că se lumineaza şi se spiritualizeazá (se transfigureazá) prin noi
Toate aceste realităţi însá, nu pot fi cunoscute corect şi deplin prin simpla observatie a nlaturii şi a omului. Ele au nlevoie de o confirmare şi o completare. Dacã nu ar fi fost pácatul, spune Sf. Ioan Gurã de Aur, nu ar fi fost nevoie de Scripturi, ci omul ar fi învăţat toatã teologia numai din revelatia naturală, din împrejurãrile conicrete ale vietii şi mai ales prin lucrarea directã a harului, aşa cum se întâmpla cu Adam în Rai, dar odatã cu intrarea pãcatului în lume, omul nu mai este capabil, farã Scripturi, sã-L cunoascã pe Dumnezeu; Sf. Maxim Mãrturisitorul spune că dacã nu era pãcatul, omul şi lumea ar fi înaintat în mod firesc spre desãvârşirea în Dumnezeu. Acum însã, aceastã ţintă nu poate fi atinsã fărã revelaţia supranaturala, cea a Cuvântului Scripturii, care precizeazá şi aduce luminá asupra revelatiei naturale, acoperite de ceata pácatului.
Revelatia supranaturală (deplinã) s-a încheiat în persoana Mântuitorului Hristos. În Hristos, Dumnezeu S-a arãtat şi S-a descoperit până la capãt (Evr. 1,1-2). Dumnezeu nu vine mai aproape de om decât a făcut-o în Hristos (Filip. 2, 5-1 1) şi nici noi nu putem înainta la o mai mare împlinire decât în Hristos, în care umanitatea a ajuns la vârsta spiritualã a depliflãtãtii şi a desãvârşirii (Efes. 5,12). Aceastã revelatie încheiatã, continuã totuşi sã lucreze prin Duhul Sfânt în Bisericã, iar dialogul viu al Bisericii cu Hristos se poartã în principal prin Sfânta Scripturà şi Sfânta Traditie. Prin aceste douã cãi, dar mai ales prin Scripturã, Hristos continuă sã ne vorbeascã şi sã ni Se descopere. Mai corect spus, Duhul Sfânt este Cel care continuă activitatea învãţãtoreascã a lui Hristos, prin cuvântul Scripturii. Deci, Scriptura este râul prin care curge harul cunoştinţei de Dumnezeu în inimile noastre şi care ne descoperã viaţa veşnică ce vine câştigatã prin Jertfa lui Hristos. Deci cuvantul Scripturii are o valoare veşnicã, dar nu numai pentru faptul cã vorbete despre viata veşnică, ci ne dã şi putere sã trãim viaţa veşnicã încã de acum, prin acest dialog real cu Dumnezeu care este cuvântul Scripturii. ,,Adevãrat, adevãrat vã zic vouã: Cel ce ascultã Cuvântul Meu şi crede în Cel ce Ma-a trimis are viaţã veşnică şi la judecatã nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţã” (Ioan 5,24) Un alt aspect legat de Sf. Scripturã este acela cã ea, deşi are menirea de a stabili o relatie directã şi personala a omului cu Dumnezeu (şi invers), nu este un bun inidividual, ci unul comunitar. Mai mult decât atât, Scriptura nu conţie un mesaj ce poate fi transmis şi interpretat în mod izolat, ci numai în Bisericã, prin alţii (Sf. Irineu de Lyon ni Tertulian).
Credinţa, ca lucrare a Duhu!ui, vine în cineva prin altul dar numai când acel altul, comunicá cuvântul Scripturii, márturisindu-l prin crediţă şi prin fapte corespunzátoare. Omul nu se naşte credincios, dar devine credincios prin auzirea cuvântului Evangheliei de la alţii, iar acest cuvânt se transmite mai des şi mai eficient prin episcopii şi preoţii Bisericii (care sunt umbriti în mod special de Duhul Sfant, Duhul Adevărului) şi care sunt rânduiti şi trimişi special pentru aceasta în lume ca sá márturiseascá şi să transmitá fiecárui om şi fiecárei generaiţii mesajul Evangheliei. Este important însá ca cel ce primeşte esenţa credintei prin auzire de la alţii, sá împrospáteze şi sá aprofundeze învátátura printr-un contact direct şi frecvent cu Sf. Scriptură, atât în comunitatea Bisericii, cat şi individual, dar nu rupt de Biserică.
Fără Scripturä, credinţa ar slăbi şi conţinutul ei s-ar sáráci în timp şi ar deveni nesigur în sânul Bisericii; dar fără Biserică, Scriptura nu ar fi actualizată în eficienţa ei, căci ar lipsi transmiterea Duhului, de la cei ce cred, la cei ce primesc credinţa. Se formează astfel o legătură între Scriptură, Tradiţie şi Biserică care se prezintă ca trei realităţi distincte dar nedespărţite; între ele nu este un raport de juxtapunere, ci de perihoreză.
Din punct de vedere ortodox, între Scriptură şi Biserică există o legătură de ,,interioritate reciprocă”. Pe de o parte, există o dependenţă a Scripturii faţă de Biserică, pentru că Biserica are prioritate asupra Scripturii. Mai întâi a existat Biserica şi apoi în sânul ei a luat naştere Canonul biblic al Sfintei Scripturi. Biserica prin care vorbea Duhului Sfânt, încă de la început s-a văzut nevoită să redea în scris esenţa mesajului ei plenar, şi aceasta în primul rând cu scopul misionar de a trimite ceva în scris comunităţilor creştine îndepărtate, dar şi datorită rătăcirilor care deja apăruseră şi care mai puteau apărea în timp. Deci, din necesităţi misionare dar şi ca o măsură de precauţie şi siguranţă, Sfinţii Apostoli, ,,iconomii tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4,1) au scris ceea ce este mai important din învăţătura creştină, ca în felul acesta să ne rămână o mărturie de autenticitate a ceea ce a învăţat Hristos pe Apostoli: direct sau ulterior, prin lucrarea Duhului Sfânt. În acelaşi timp, şi Biserica este dependentă de Scriptură căci se adapă din ea ca dintr-un izvor curat şi totdeauna limpede. Părintele prof. D. Stăniloae spune cã ,,Scriptura a luat naştere în Biserică şi spre folosul ei...” şi este o fixare în scris a unei părţi a Tradiţiei Apostolice, care este Revelaţia deplină dată Bisericii. Biserica apare odată cu Tradiţia, iar Scriptura apare în Biserică şi ca un rezumat al Tradiţiei, garantat de Biserică, ea find ,,stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3,15). In toate acestea, lucrarea Duhului Sfânt este una esenţială, pentru că El ,,ne călăuzeşte la tot adevàrul” şi tot Duhul Sfânt a avut o lucrare specială în redactarea şi fixarea textului Sfintei Scripturi prin insuflare directă şi asistare (umbrire) de către Duhul Sfânt a scriitorilor biblici. Această insuflare a celor care au scris textul biblic este redată prin noţiunea de inspiraţie a Sfintei Scripturi. Inspiraţia este sigură şi valabilă pentru toate carţile biblice care intră în Canon (inclusiv cele ale Vechiul Testament ca unul ce era o pregatire a Testamentului Nou: Gal. 3,24; Evr. 10,1). Sf. Apostol Pavel spune: ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel că omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Tim. 3,16; Rom.15,4).
Sf. Biserică învaţă că prin inspiraţie trebuie să înţelegem acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaşte şi a înţelege cele descoperite, îndeamnă să scrie şi fereşte de greşeli în decursul scrierii. Cu toate acestea, nu este vorba de o inspiraţie verbală, în sensul că Duhul Sfânt ar dicta cuvânt cu cuvânt (cum greşit au înteles unii), ci numai că aceştia au primit de la Dumnezeu conţinutul de idei al Revelaţiei, dar nu le-a fost anulată cugetarea, voinţa sau felul şi maniera de redare. Ca dovadă, scrierile biblice diferă foarte mult ca stil literar, chiar dacă toate vorbesc despre acelaşi Adevăr. Inspiraţia divină nu este deci efectul magic al unei lucrări divine, ci rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu ce priveşte cuvântul Sfintei Scripturi, aşa cum am mai spus, el are menirea de a păstra nealterată esenţa învăţăturii creştine. Fără Scriptură Biserica nu poate trăi, iar fără Biserică, Scriptura nu poate fi interpretată şi înţeleasă în Adevăr pentru ca ea conţine ,,unele lucruri cu anevoie de înţeles” (II Petru 3,16) şi pe care doar Biserica din toate locurile şi timpurile le poate interpreta în Adevăr. Prin urmare, orice interpretare care nu este conformă cu ceea ce zic ceilalţi membri ai Bisericii din alte locuri şi alte timpuri, este parţială, insuficientă şi nevalabilă ca una ce nu aparţine Tradiţiei, căci ,,Tradiţia adevărată constă în ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi” (Vicentiu de Lerin, sec. IV). Deci, Scriptura are nevoie de Tradiţie pentru că aceasta este ,,memoria vie a Bisericii”, dar şi Tradiţia are nevoie de Scriptură nu ca o ,,literă moartă”, ci ca un izvor sigur, nesupus schimbării în timp. Sfinţii Părinţi din totdeauna au recunoscut atât Sf. Scriptura cat şi Sf. Tradiţie şi au afirmat că ele au aceeaşi valoare pentru Biserică şi nu pot fi despărţite una de alta.
Ce este Sfânta Tradiţie?
Sf. Tradiţie sau Sf. Predanie este învăţătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii şi din care o parte s-a fixat în scris mai târziu. Ca şi Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie cuprinde Descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt, sau permanenta prezenţă a Duhului Sfânt în viaţa Bisericii.
Când a luat naştere Sf. Tradiţie?Înainte de Sf. Scriptură, odată cu aceasta sau după ea? Sf. Tradiţie a luat naştere înainte de Sf. Scriptură. În înţelepciunea Sa. Dumnezeu a voit ca adevărurile Descoperirii dumnezeieşti să fie date întâi prin viu grai, spre a fi uşor de înţelese şi primite. Dacă învăţătura dumnezeiască s-ar fi dat de le început în scris, credinţa nu s-ar fi răspândit cu aceeaşi uşurinţă şi putrere ca prin viu grai, cu care e înzestrat tot omul. Credinţa se dovedeşte şi se întăreşte, la cei mai mulţi oameni, îndeosebi prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rom.10, 17).
Sfânta Tradiţie (Predanie), ca mediu de revelare a lui Dumnezeu în Biserică exprimă în primul rând învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli care nu a fost scrisă de ei înşişi, ci a fost transmisă prin viu grai (loan 20, 30-31; Filip. 4,9; II Tes. 2,15 şi 3,6; II Tim. 1,13 şi 2,2; II loan 12 şi III loan 13-14). Ea mai exprimă lucrarea de dezvoltare şi transmitere corectă a învăţăturii Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor, dar şi viaţa continuă a Bisericii în Duhul Sfânt. De aceea, în Sfânta Tradiţie putem deosebi două aspecte: unul statornic (static) care se referă la fondul Tradiţiei apostolice nesupuse schimbării; şi altul dinamic prin care înţelegem dezvoltarea şi concretizarea continuă a învăţăturii Bisericii, după nevoile interne şi externe ale ei în diverse epoci istorice, dar profund ancorată şi fidelă Tradiţiei apostolice scrise şi nescrise. Aspectul static al Tradiţiei este delimitat în timp, începând în momentul Cinzecimii şi terminându-se cu momentul morţii ultimului Apostol. Aspectul dinamic al Tradiţiei nu va avea sfâşrit niciodată întrucât Biserica trebuie permanent să răspundă nevoilor ei misionare şi apologetice care se schimbă în timp şi în spaţiu, dar aceste elaborări ulterioare ale Bisericii sunt valabile doar dacă sunt acceptate unanim şi nu sunt respinse în decursul timpului de Biserică. Orice element nou trebuie să fie în deplin acord cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia Bisericii care a fost văzută de unii ca un filtru prin care trece doar ceea ce este de folos ei. Astfel Biserica recunoaşte astăzi opt izvoare ale Tradiţiei prin care Ea rămâne vie şi activă sub călăuza directă a Duhului Sfânt. Aceste izvoare sunt:
1. Simboalele de credinţă (Apostolic, Niceo-Constantinopolitan, Atanasian, etc.)
2. Cele 85 de Canoane Apostolice care, deşi n-au fost formulate de ei, conţin în mod sigur învăţătura lor
3. Definiţiile dogmatice ale celor 7 Sinoade Ecumenice şi ale celor 9 Sinoade locale confirmate de Can. 2 al Sinodului Trulan (690-691)
4. Cărţile de slujbă dumnezeiască în care se cuprind o mulţime de învăţături dogmatice
5. Mărturisirile de credinţă ale martirilor (mucenicilor) care cuprind adevăruri de credinţă ale celor care au pătimit şi au murit pentru Hristos
6. Scrierile Sfinţilor Părinţi recunoscute de Biserică
7. Definiţii dogmatice împotriva ereziilor
8. Mărturii istorice şi arhiologice precum şi arta, iconografia şi muzica bisericească.
Alături de acestea, aşa cum am mai spus, se află Tradiţia dinamică a Bisericii care nu vrea să propună adevăruri noi de credinţă, ci să contribuie la explicarea şi trăirea adevărului, dat odată şi pentru totdeauna. Prin aspectul dinamic al Tradiţiei înţelegem deci creaţiile de ordin administrativ şi organizatoric ale Bisericii, cât şi aprofundarea, accentuarea şi precizarea cu timpul a unor învăţături şi practici care au temei în Revelaţie şi sunt primite în întreaga Biserică şi având valoare de dogme, principii morale, rânduieli liturgice sau canoane.
Ce legatură este între Biserică şi Sf. Tradiţie?
Biserica păstrează Tradiţia, iar Tradiţia uneşte şi întăreşte Biserica. După moartea ultimului Apostol, viaţa în Duhul nu s-a împuţinat, căci Mântuitorul făgăduieşte Apostolilor şi urmaşilor acestora că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor şi Duhul Sfânt îi va ajuta să înţeleagă tot adevărul şi să-l apere neştirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Tradiţie s-a numit şi ţinerea de minte vie a Bisericii. Tradiţia fiind viaţa Bisericii, Biserica e spaţiul Tradiţiei.
Care e rolul Bisericii faţă de Descoperirea dumnezeiască şi deci şi faţă de Sf. Tradiţie? Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea şi propovăduitoarea fără greş a Descoperirii dumnezeieşti şi, prin aceasta, şi a Tradiţiei. Ea păstrează şi susţine unitatea şi identitatea credinţei. Sf. Irineu ne dă amănunte preţioase în această privinţă: «Biserica, zice el, după ce a primit, cum am spus, această propovăduire şi această credinţă, măcar ca e răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca şi cum ar locui într-o singură casă. De asemenea ea crede Apostolilor şi Ucenicilor acestora, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă. Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, învaţă şi transmite ca şi cum ar avea o singură gură. Deşi în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una şi aceeaşi. După cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii care vor să vină la cunoştinţa adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre Întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva, decât aceste învăţături,căci nimeni nu este mai presus de Învăţătorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab în cuvînt nu va împuţina Tradiţia. Credinţa fiind una şi aceeaşi, nici cel care e în stare să vorbească mult despre ea nu o sporeşte, nici cel ce vorbeste mai puţin nu o împuţinează». Biserica stă pe Tradiţia Apostolilor şi o mărturiseşte ca aflându-se pretutindeni, în viaţa şi lucrarea ei. Prin episcopii asezaţi de către Apostoli şi urmaşii acestora, Tradiţia se înfăţişează ca universală şi neîntreruptă53. Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru şi Pavel, «avea Tradiţia în faţa ochilor”. Cu ocazia neînţelegerilor din Biserica de la Corint, el a înnoit credinţa şi Tradiţia pe care le primise de curând de la Apostoli55. Sf. Policarp e un exemplu viu al Tradiţiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au făcut episcop în Smirna, şi care a avut legături cu mulţi dintre cei care au văzut pe Hristos. El a propovăduit totdeauna lucrurile pe care le-a învăţat de la Apostoli. Biserica are un tezaur bogat, în care Apostolii au adunat toate cele ale adevărului şi din care oricine poate să-şi ia băutura vieţii.