Sfantul Dimitrie Basarabov

Sfantul Cuvios Dimitrie Basarabov este sarbatorit pe 27 octombrie. S-a nascut in satul Basarabi, la sud de Dunare (in Bulgaria). A trait in secolul al XIII-lea, in timpul "imperiului" vlaho-bulgar de la Tarnovo, intemeiat de fratii Petru si Asan. Iubind viata ascetica, se va retrage intr-o pestera. Nu stim cat timp s-a nevoit in aceasta pestera si nici cand a trecut la cele vesnice. Traditia spune ca inainte de a muri, s-a asezat singur intre doua lespezi de piatra, ca intr-un sicriu, fiind acoperit in timp de apele raului. Moastele sale au ramas multa vreme sub ape, pana cand o copila care patimea de duh necurat a avut o revelatie: i s-a aratat Sfantul Dimitrie Basarabov, care i-ar fi spus: "Daca parintii tai ma vor scoate din apa, eu te voi tamadui". Parintii vor merge la locul indicat in vis, langa raul Lom, si vor gasi trupul neputrezit al sfantului intre doua pietre.

Moastele Cuviosului Dimitrie vor fi duse si asezate in biserica din Basarabi. In traditia bisericeasca, un domnitor al Tarii Romanesti, al carui nume nu este mentionat, a platit o suma mare de bani pentru aducerea moastelor Cuviosului Dimitrie in Bucuresti. Delegatia nu a reusit sa intre in acest oras, deoarece caii nu au vrut sa mai mearga. In aceasta situatie, membrii delegatiei au hotarat sa traga la sorti, pentru a stabili drumul pe care vor merge cu moastele Sfantului Dimitrie. La sorti a cazut drumul spre Basarabi, si astfel, moastele au fost reasezate in biserica din Basarabi. Au stat in aceasta biserica pana in timpul razboiului ruso-turc (1768-1774), cand generalul rus Petru Salticov, trecand prin satul Basarabov, a luat moastele cu intentia de a le trimite in Rusia. Insa, la rugamintea lui Hagi Dimitrie, negustor de origine macedoromana, precum si a mitropolitului Grigorie II al tarii Romanesti, le-a daruit poporului roman. Moastele au fot asezate cu cinste, in iunie 1774, in actuala catedrala patriarhala din Bucuresti.

Mentionam ca racla cu moastele Cuviosului Dimitrie a fost scoasa in procesiune pe strazile Bucurestiului de mai multe ori. Astfel, in 1815, din porunca domnitorului Caragea, pentru a se pune capat epidemiei de ciuma, in 1831, la cererea generalului Paul Kiseleff, in speranta opririi epidemiei de holera si in 1827, in timpul lui Grigore Ghica, pentru ploaie. Generalizarea cultului Cuviosului Dimitrie a fost hotarata in sedintele Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, dintre anii 1950-1955.

Minunile Sfantului Dimitrie Basarabov

Parintele Iustin Bulimar, slujitor la Catedrala patriarhala din anul 1989, spune ca: "In 1989, in urma slujbei Sfantului Maslu, un credincios pe care eu l-am vazut de mai multe ori participand la aceasta Sfanta Taina si la celelalte slujbe ale Bisericii ramanea intotdeauna ultimul de se inchina. Si, intr-una din zile, la fel procedand, a urcat la racla sfintelor moaste (dar de ce ramanea ultimul sa se inchine? - pentru ca umbla cu carje), si-a asezat carjele, ca de obicei, ca sa si le poata lua dupa rugaciune, dupa ingenuncherea pe care o putea face el acolo in felul lui, si minunea s-a intamplat: s-a ridicat, s-a inchinat, a coborat treptele, n-a realizat pe moment ca el de fapt isi uitase carjele si de-abia dupa ce a coborat Dealul Patriarhiei si-a dat seama de miracolul, de minunea intamplata. S-a intors inapoi plangand si multumind cu lacrimi in ochi, lui Dumnezeu si Sfantului Dimitrie, povestindu-i preotului de pe vremea aceea - era un arhimandrit deosebit, un preot evlavios, iubit de credinciosi, parintele Grichentie, care s-a retras dupa Revolutie, la pensie, la Manastirea Secu - si dansul a ramas foarte impresionat, desi mai vazuse si alte minuni petrecute la racla Cuviosului Dimitrie cel Nou."

Parintele Dimitrie Irimia povesteste: "Un caz care m-a impresionat a fost acela al unei doamne ce avea in jur de 40 de ani care, efectiv, a fost revoltata asupra celor din familia ei pentru ca veneau si stateau la Sfantul Dimitrie foarte multe ore in sir, in ploaie, in frig. De aceea, a venit cu gand vrajmas la racla Cuviosului Dimitrie. Ea nu concepea, nu putea intelege, si a venit cu acest gand de razbunare impotriva Sfantului si cu o mana a zgariat cu unghiile moastele Sfantului Dimitrie in locul unde ele sunt descoperite spre a fi sarutate de credinciosi. Cand a venit la mine, mi-a spus, ascunzand fapta sa: "Parinte, am fost la toti doctorii; am o boala foarte rara - imi curge sange din buricele degetelorť. I-am facut dezlegari, apoi s-a mai linistit; era foarte agitata. I-am explicat ca trebuie sa se spovedeasca, sa tina post, si atunci mi-a spus: "Eu numai cu o mana am zgariat acolo, dar imi curge sange din amandoua mainile. Apoi, a venit cineva din familie si mi-a spus ca s-a vindecat. De atunci nu am mai vazut-o, dar acest caz a fost unul deosebit din cate am vazut si auzit."

Sfantul Dimitrie Izvoratorul de mir

Maine 26 octombrie toate bisericele ortodoxe il sarbatoresc pe Sfantul Mare Mucenic Dimitrie.
Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian Galeriu (284- 311) si era fiul voievodului cetatii Tesalonicului, botezat in taina de parintii sai, de frica cruntelor prigoane impotriva crestinilor. Si il invatau parintii in camara cea ascunsa a palatului lor toate tainele sfintei credinte, luminandu-i cunostinta despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum si milostenia cea catre saraci, savarsind, adica, faceri de bine, celor ce trebuiau. Si asa, Dimitrie a cunoscut adevarul din cuvintele parintilor sai, dar, mai ales, a inceput a lucra intr-insul darul lui Dumnezeu. Si tanarul crestea cu anii si cu intelepciunea, urcand ca pe o scara, din putere in putere. Si, ajungand la varsta cea mai desavarsita, parintii lui s-au dus din vremelnica viata, lasand pe tanarul Dimitrie mostenitor nu numai al multor averi, ci si al bunului lor nume.

Deci, Maximian imparatul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dansul pe fiul acestuia si, cunoscandu-i intelepciunea, l-a facut voievod in locul tatalui sau. Si a fast primit Sfantul cu mare cinste de cetateni, iar el carmuia cu multa vrednicie poporul, propovaduind pe fata dreapta credinta si aducand pe multi la Hristos.

Deci, nu dupa multa vreme, a cunoscut imparatul ca voievodul Dimitrie este crestin si s-a maniat foarte. Drept aceea, intorcandu-se biruitor dintr-un razboi cu scitii, Maximian a poruncit sa se faca praznice in fiecare cetate, in cinstea zeilor, si a venit imparatul si la Tesalonic. Si, Dimitrie fiind intrebat, de sunt adevarate cele auzite despre dansul, a raspuns cu indrazneala, marturisind ca este crestin si a defaimat inchinarea paganeasca. Si indata, imparatul a poruncit sa-l inchida in temnita, pana la incheierea jocurilor in cinstea venirii sale.

Si se bucura imparatul, mai ales, vazand pe un luptator vestit. Lie, vandal de neam, inalt, puternic si infricosator la chip, ca se lupta cu cei viteji si-i ucidca, aruncandu-i in sulite. Deci, era acolo un tanar crestin, anume Nestor, cunoscut Sfantului Dimitrie. Accsta, vazand pe Lie ucigand fara crutare pe oameni, mai cu seama pe crestini, s-a aprins de ravna. Si vrand sa se lupte cu Lie a alergat la Sfantul, in temnita, cerand de la dansul rugaciuni si binecuvantare ca sa-l poata birui pe acel ucigas de oameni. Si, insemnandu-l cu semnul crucii pe frunte, Sfantul i-a zis: "Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi!"

Deci, intrand in lupta cu Lie, Nestor a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!" Si indata, trantandu-l jos pe Lie, l-a omorat. Si s-a intristat imparatul de moartea lui Lie. Afland insa ca Sfantul Dimitrie este cel care l-a indemnat pe Nestor sa se lupte cu Lie, imparatul a trimis ostasi, poruncindu-le sa-l strapunga cu sulitele pe Sfantul, in temnita, ca a fost pricina mortii lui Lie. Si aceasta, facandu-se indata, marele Dimitrie si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezcu. Si s-au facut la moastele lui multe minuni si prea slavite tamaduiri. Tot atunci, din porunca imparatului, s-a taiat capul si Sfantului Nestor.

SFANTA BISERICA

VI. BISERICA.

„Căci Biserica este baie duhovnicească, care spală şi curăţă nu murdăria trupului, ci a sufletului, prin feluritele chipuri de pocăinţă.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia XV, p. 151)
„Numele de biserică este nume ce înseamnă concordanţă şi glăsuire.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, p. 11)
„Căci biserica este cerească, şi nimic alta nu este, decât cer.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XIV, p. 200)
„... biserica este liman, liman duhovnicesc al sufletelor.” (Cuvânt la Botezul Domnului, I, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 33)
„(...) Este casa binecuvântării şi locul de primire a harului dumnezeiesc.” (Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a LXX-a, 11, în PSB, vol. 53, p. 284)

Prin Întruparea, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Fiului lui Dumnezeu ca om, s-a pus, în pârga firii noastre asumate de El, temelia mântuirii noastre. Dar mântuirea noastră propriu-zis se înfăptuieşte de-abia prin sălăşluirea în noi a lui Hristos cu trupul purtat de El, înviat şi înălţat şi deplin pnevmatizat, sau umplut de Duhul Sfânt şi devenit prin aceasta desăvârşit transparent. Sălăşluirea aceasta produce Biserica. Biserica este astfel finalizarea acţiunii mântuitoare, începută prin Întrupare.
Coborârea Sfântului Duh e cea care dă existenţă reală Bisericii, punând începutul sălăşluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte fiinţe umane şi, cu aceasta, începutul Bisericii. Pogorârea Sfântului Duh este astfel actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane. Prin Întrupare, Răstignire, Înviere şi Înălţare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său.
Biserica e unirea a tot ce există, sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu şi creaţie. Ea e împlinirea planului etern a lui Dumnezeu: atotunirea.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în Ambigua, că omul a fost creat ca microcosmos fiindcă este chemat să fie şi mediator. El trebuie să facă ceva mai mult decât să reflecte pur şi simplu structura universului. Sarcina lui este de a conduce multiplicitatea şi dualitatea acestuia din urmă spre unirea finală; această unire nu implică însă schimbarea naturilor sau speciilor diferenţiate, ci mai degrabă desăvârşirea lor. Şi sunt cinci distincţii între care, omului îi era menit prin fire să facă medierea: între cele create şi cele necreate; între inteligibilul creat şi sensibilul creat; între cerul şi pământul sensibil; între paradisul terestru şi pământul pe care îl locuim; şi între bărbat şi femeie. Căderea în păcat a primilor oameni a îndepărtat realizarea planului dumnezeiesc de atotunire.
Dumnezeu nu a renunţat însă la planul unităţii depline în iubire, şi a pregătit prin Duhul Său, din neam în neam prooroci şi prieteni pentru clădirea Bisericii Sale. Desăvârşirea acestei unităţi s-a realizat însă prin Cel pe care Scriptura şi Sfinţii Părinţi Îl numesc piatra cea din capul unghiului. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu n-ar fi luat trup şi nu l-ar fi îndumnezeit prin Înviere şi Înălţare, ar fi lipsit inelul de legătură între Dumnezeu şi creaţie, precum ar fi lipsit iubirea lui Dumnezeu care să se reverse în noi şi să ne atragă la unirea cu El în iubire. Hristos este Cel care alungând pe tâlhar din avuţiile străine, s-a făcut El stăpân peste ai săi prin virtute, zidind peste tot pământul de sub cer, în chip măreţ Sfânta Lui Biserică. El este Cel care a unit pentru prima dată cele cinci distincţii enumerate mai sus, deschizând calea oamenilor de după El, de a fi pietre în marea construcţie ce a realizat-o: Biserica. Sfântul Chiril din Alexandria spune că «Hristos zideşte Biserica din pietre inteligibile», potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel: «Întru El suntem zidiţi spre locaş al lui Dumnezeu în Duh» (Efeseni 2,22). Aceste pietre inteligibile fiind fiinţele umane înzestrate cu minte, iar minţile fiind la fel ca mintea omenească a lui Hristos şi putându-se deschide spre infinitul dumnezeiesc.
Mântuitorul a chemat pe toţi oamenii în Biserică, lucru care reiese după cum spune Părintele Stăniloae, chiar din denumirea noutestamentară a Bisericii. Căci cuvântul grec ekklesia vine de la verbul ekkaleo, care înseamnă chem pe cineva dintre alţii, sau îl chem de la o stare la alta. În Noul Testament el are ca subiect totdeauna pe Hristos. Cei chemaţi de El devin o comunitate a Lui, sau în El. Deci ekklesia e gruparea, sau totalitatea celor chemaţi de Hristos, ca să vieţuiască în El.
Biserica fiind o stare de comuniune, ceea ce ţine în ea tot ce există este dragostea. De aceea Mântuitorul Iisus Hristos, spune către cei ce îşi doresc să pătrundă şi să persiste în starea de Biserică: Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan 13,34-35)
1. Întemeierea Bisericii
„Prin pogorârea şi lucrarea Sfântului Duh s-a produs şi întemeierea Bisericii”. - I. Karmiris.
“Biserica e o comuniune de iubire scăldată în relaţiile infinitei iubiri treimice”. trăieşte în legătură cu acest izvor infinit, adăpându-se din el. – D. Stăniloae, TDO, vol II.
1. Hristos ne mântuieşte întrucât Se sălăşluieşte în noi prin Duhul Sfânt. Prin aceasta iradiază în noi din trupul Său pnevmatizat puterea mântuitoare şi îndumnezeitoare a noastră. Coborârea Sfântului Duh e cea care dă existenţă reală Bisericii, punând începutul
sălăşluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte fiinţe umane şi, cu aceasta, începutul Bisericii. Pogorârea Sfântului Duh este astfel actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane. Prin Întrupare, Răstignire, Înviere şi Înălţare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin acestea Biserica ia fiinţă virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viaţă dumnezeiască în noi. Această viaţă dumnezeiască, extinsă din trupul Său în credincioşi, e Biserica. Această viaţă iradiază din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin înălţarea şi aşezarea Lui de-a dreapta Tatălui, în suprema intimitate a infinităţii vieţii şi iubirii lui Dumnezeu îndreptată spre oameni. Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel fiinţă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte fiinţe umane, fapt care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioşi în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Căci firea noastră s-a urcat înainte cu zece zile pe tronul împărătesc şi Duhul Sfânt a coborât azi la firea noastră. A urcat Domnul pârga noastră şi a coborât Duhul Sfânt... Voind să arate că a împăcat pe Tatăl cu firea noastră, I-a trimis îndată darurile împăcării. Noi am trimis credinţa (în Persoana lui Hristos ca om, n.n.), şi am primit darurile, I-am trimis ascultarea şi am primit dreptatea.”
Paul Evdokimov zice: „În timpul lucrării pământeşti a lui Hristos relaţia între oameni şi Duhul Sfânt nu se efectua decât prin şi în Hristos. Dimpotrivă, după Cincizecime, relaţia cu Hristos nu se efectuează decât prin şi în Duhul Sfânt.” Dar tot el zice iarăşi: „Alături de domnia lui Hristos se instaurează domnia Duhului.”
Biserica ia fiinţă astfel şi se menţine în Hristos prin Duhul Sfânt, Care Se pogoară la Rusalii şi rămâne în ea, dar şi vine continuu în ea, cerut prin rugăciune şi prin ferire de păcate, aşa cum şi Hristos care e în ea rămâne şi sporeşte în ea, sau ea sporeşte în El, tot prin rugăciune şi prin ferirea de păcate.
a. Biserica, trupul tainic al lui Hristos. Hristos, capul ei. Biserica e unirea a tot ce există, sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu şi creaţie. Ea e împlinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea. În ea e eternul şi temporalul, ultimul - destinat să fie copleşit de eternitate; necreatul şi creatul, ultimul - destinat să fie copleşit de necreat, să se îndumnezeiască; spiritualul de toate categoriile şi materia, ultima - destinată spiritualizării; cerul şi pământul penetrat de cer; nespaţialul şi spaţialul; eu şi tu, eu şi noi, noi şi voi, uniţi în „Tu” divin, sau în relaţie dialogică directă cu El. Biserica este un eu uman comunitar în Hristos ca Tu, dar în acelaşi timp eu-ul ei este Hristos. Biserica este eu-ul rugăciunii tuturor fiinţelor conştiente: pământeni, îngeri şi sfinţi, rugăciunea având în felul acesta un mare rol unificator. În Biserică, în mine şi pentru mine, se roagă toţi, şi eu mă rog în toţi şi pentru toţi. În Biserică toate sunt unite, dar neconfundate în această unitate. Biserica e trupul lui Hristos şi ca atare e unită cu El şi distinctă de El. Biserica e imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârşită iubire faţă de lume, întreţinând în aceasta o continuă mişcare de autotranscendere prin iubire. Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit. Dacă Fiul lui Dumnezeu n-ar fi luat trup şi nu 1-ar fi îndumnezeit prin Înviere şi Înălţare, ar fi lipsit inelul de legătură între Dumnezeu şi creaţie, precum ar fi lipsit iubirea lui Dumnezeu care să se reverse în noi şi să ne atragă la unirea cu El în iubire.
Biserica are prin aceasta o constituţie teandrică. Conţinutul ei constă din Hristos cel unit după firea dumnezeiască cu Tatăl şi cu Duhul, iar după firea omenească cu noi. Cuprinzându-se în Ipostasul întrupat al lui Hristos, Biserica poate fi numită Hristos, înţelegând pe Hristos cel extins în umanitate. Ea e „Hristos Însuşi, Cel ce este dinainte de veci în sânul Tatălui şi la plinirea vremii S-a făcut om şi este şi vieţuieşte pururea cu noi şi lucrează şi mântuieşte şi Se extinde peste veacuri”.228
Cei doi factori, Hristos şi umanitatea, sunt atât de uniţi în Biserică, încât în Biserică nu poate fi văzut unul fără altul şi nu se poate vorbi despre unul fără de celălalt. Despre Hristos se spune că e cap al Bisericii, iar despre Biserică, că e trup al lui Hristos. Hristos are în Biserică poziţia de cap, de temelie, de izvor de viaţă infinită. Orice vorbire despre unul implică pe celălalt şi invers. Dacă totuşi vorbim când de unul când de altul, o facem pentru a pune în lumină poziţia specială pe care o are fiecare în această unitate. Poziţia specială a lui Hristos în Biserică constă în mod principal în calitatea Lui de cap, de factor care uneşte pe credincioşi în Sine ca pe un trup, şi în calitate de model şi de izvor de putere după care se orientează şi de care se umple şi se imprimă ei, făcându-se după chipul Lui. Pe când Duhul Sfânt nu a asumat firea umană ca pe un chip al Său, deci nici nu poate fi cugetat ca un model al omului, Hristos asumând firea umană ca pe un chip al Său, e cugetat ca un model al omului. Dar omul nu poate deveni în mod actual un chip deplin al lui Hristos fără lucrarea Duhului Sfânt, sau fără ajutorul Duhului.
Asumând umanitatea ca chip al Său, Logosul dumnezeiesc o face tot mai deplin asemenea Sieşi, iar apoi devenind capul Bisericii, aceasta se imprimă în fiecare mădular al ei ca model al Lui, făcând calitatea acestuia de chip să devină tot mai mult asemenea Lui. Dar o face aceasta în măsura în care fiecare din ele se sileşte să devină mai asemenea Cuvântului întrupat.
Sfântul Chiril din Alexandria spune că „Hristos zideşte Biserica din pietre inteligibile”. [Aceste pietre inteligibile fiind fiinţele umane înzestrate cu minte].
Biserica e clădită din oameni, iar în clădirea sau în comunitatea alcătuită din ei intră Însuşi Fiul lui Dumnezeu prin faptul că S-a făcut om, dar intră totuşi ca „piatra cea din capul unghiului”, ca piatra de boltă susţinătoare a întregului edificiu al comunităţii umane în El, ca piatra de boltă inseparabilă de comunitatea umană a Bisericii şi în acelaşi timp făcând transparent acesteia şi comunicabil tot cerul infinităţii dumnezeieşti. „Căci Biserica se odihneşte în Hristos şi El ne poartă pe noi, nelăsând neamul sfânt şi cinstit să cadă sub muncile mai presus de putere” ale patimilor.241 Biserica trăieşte în slava nemijlocită a lui Dumnezeu cel întrupat, o vede şi o iradiază din ea. „Biserica din neamuri a văzut slava Fiului şi în El pe Tatăl.”
Slava de care e plină Biserica coincide cu dobândirea deplină a calităţii de fii ai lui Dumnezeu din partea membrilor ei, calitate care înseamnă cea mai intimă comuniune cu Tatăl. Ea constă nu numai în vederea, ci şi în împărtăşirea de slava de Fiu pe care o are
Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat şi capul Bisericii ca om. Căci El aflându-Se în legătură organică cu trupul, slava Lui se răspândeşte asupra întregului trup. Dar starea de fii e obţinută printr-o transcendere peste viaţa naturală şi mărginită, în lumina vieţii infinite a lui Dumnezeu, în intimitatea relaţiei filiale cu El. Iar în această stare se înaintează continuu şi odată cu aceasta se înaintează încă în cursul vieţii pământeşti spre înviere şi incoruptibilitate.

2. Însuşirile Bisericii

Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan înfăţişează Biserica drept una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Aceste însuşiri decurg din constituţia teandrică a Bisericii, ca trup al lui Hristos cel unul şi sfânt. „Aceste patru însuşiri şi dimensiuni ale Bisericii sunt strâns unite între ele şi oarecum întrepătrunse. De aceea nici una dintre ele nu se înţelege existând fără celelalte, ci fiecare presupune pe celelalte şi coexistă cu ele în chip nedespărţit.”
a. Unitatea Bisericii.
a) Unitatea, de viaţă în acelaşi Hristos. Unitatea ţine de constituţia Bisericii, ca trup extins al Cuvântului întrupat. Căci Domnul S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat ca om ca să adune pe toţi cei dezbinaţi în Sine, în infinitatea iubirii Sale faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de El. Unificarea aceasta a tuturor în Sine constituie însăşi esenţa mântuirii. Căci unitatea aceasta înseamnă unitate în Dumnezeu cel preafericit şi veşnic. De altfel în afară de Dumnezeu nu e cu putinţă unitatea, deci nici mântuirea. Hristos Se extinde cu trupul Său jertfit şi înviat în noi, ca să ne unească şi să ne facă asemenea Lui, umplându-ne de aceeaşi iubire a Lui faţă de Dumnezeu Tatăl şi de a lui Dumnezeu Tatăl faţă de El, care este în El. Dar aceasta e Biserica. Şi Biserica fiind umplută de această iubire, ea înseamnă şi unitatea iubitoare între membrii ei.
Biserica deci numai întrucât e una reprezintă locul şi efectul lucrării mântuitoare a lui Hristos, sau rodirea efectivă a acestei lucrări. „Căci printr-Însul (a binevoit) să le împace pe toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace printr-Însul, prin sângele crucii Lui” (Col. 1, 20), adică prin iubirea Lui nelimitată prin care S-a dat întreg Tatălui şi nouă. „Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi mai presus de toate L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, împlinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 22-23). Căci în Biserică se împlineşte dorinţa lui Hristos de a ne avea uniţi cu Sine în iubire şi se împlineşte voinţa de a avea în El iubirea întregii umanităţi faţă de Tatăl, de a avea raţiunile întregii creaţii reîntoarse în El, actualizată. El Însuşi vrea ca „toţi să fie una” (In. 17, 21), una în iubire cu El şi cu Tatăl şi una în iubirea dintre ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul identifică Biserica cu unirea tuturor în Cuvântul cel întrupat, Care e şi la Tatăl, dar e şi în noi „ca aluatul întregii frământături”. Toţi suntem chemaţi să ne adunăm în El, „ca membrele trupului cu capul,” prin lucrarea de arhitect a Duhului celui ce plineşte toate în toţi.
Unde este Hristos este unitate, căci unde este Hristos este iubirea care vrea să-I îmbrăţişeze pe toţi în Sine şi să-i înfăţişeze Tatălui. Unitatea de aceea nu se poate dobândi decât prin înrădăcinarea în Hristos, Care este Cuvântul lui Dumnezeu devenit accesibil nouă prin întrupare, ca să ne readune pe toţi în unitatea Sa. Dezbinarea e semnul ieşirii din această temelie neschimbată şi unitară, alipirea la vremelnicia schimbătoare şi variată, ca la singura realitate. Dezbinarea e lupta tuturor împotriva tuturor pentru lucruri singulare şi vremelnice, sau lupta fiecăruia împotriva multora pentru a acapara cât mai multe din lucrurile ce li se cuvin şi lor. Dar cine trăieşte în Hristos ca Dumnezeu devenit accesibil nouă cu infinitatea iubirii care ne cuprinde pe toţi, se simte ca înrădăcinat în El şi ca unit cu ceilalţi toţi, se simte ca în casa sa, împreună cu toţi cei ce sunt de asemenea înrădăcinaţi în El ca în aceeaşi casă care este şi a lor. Cine se simte în Dumnezeu încă în cursul vieţii sale în lume, nu se mai simte însingurat, căci el cunoaşte lumea ca a lui Dumnezeu şi ea a devenit pentru el transparentă, iar prin transparenţa ei, vede pe Dumnezeu, vede raţiunile lucrurilor adunateîntr-o unitate nediferenţiată în Hristos, Logosul dumnezeiesc cu care el este unit.
Cine are pe Hristos în sine, se simte el însuşi în adâncul şi nu la suprafaţa fiinţei sale, ci în temelia ei, dar prin aceasta în temelia ei comună cu a celorlalţi, adică în Logosul dumnezeiesc. El se simte în Biserică întemeiat pe Hristos ca pe „piatra cea din capul unghiului”. El se simte în Hristos împreună zidit cu toţi cei ce cred în Hristos, ca într-un locaş străbătut de Hristos, locuit de El. Cine nu se simte unit cu ceilalţi în Hristos, nu este nici el însuşi în Hristos. „Aşadar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (în intimitate deplină cu Dumnezeu, n.n.), zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, unde Însuşi Iisus Hristos este piatra cea din capul unghiului. Întru El toată zidirea bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul.
Întru El şi voi sunteţi împreună zidiţi spre locaş lui Dumnezeu în Duhul” (Efes. 2, 19-22). Cine se simte sub fluxul de putere şi de iubire a Cuvântului întrupat, sub valul de viaţă şi de lumină nesfârşit al Lui, nu se poate să nu-L simtă pe El ca izvorul aceleiaşi vieţi şi puteri a tuturor celor ce se deschid prin voinţă, şi deci prin credinţă, Lui. Creatorul şi susţinătorul unităţii Bisericii este întemeietorul şi Cârmaciul ei, „Care ne-a unit cu El şi S-a unit cu noi şi S-a făcut prin toate una cu noi,” în aşa fel că „Cel ce priveşte la această lume nouă a zidirii Bisericii, vede în ea pe Cel ce este şi S-a făcut în ea toate în toţi”, pe Hristos, „Cel ce a adunat pe cele rătăcite şi împrăştiate într-o unitate şi le-a făcut pe toate o singură Biserică, o singură turmă”.
Sfinţii Părinţi văd temelia unităţii Bisericii în prezenţa aceluiaşi trup jertfit şi înviat, şi ca atare umplut de infinitatea iubirii dumnezeieşti, în toate mădularele Bisericii. Sfântul Atanasie spune că Biserica este una, întrucât se clădeşte pe temelia trupului lui Hristos, „care este pârga Bisericii,” întrucât ea este extensiunea trupului lui Hristos, deci identică cu El, sau extensiunea iubirii şi curăţiei acestui trup. Iar întrucât trupul lui Hristos e plin de Duhul sfânt, Care iradiază din El ca o energie unificatoare şi dătătoare de viaţă şi de sfinţenie, contrare egoismului separatist, a doua temelie a unităţii Bisericii este, după Sfinţii Părinţi, Duhul Sfânt. Propriu-zis ei înfăţişează trupul lui Hristos şi pe Duhul Sfânt ca o dualitate nedespărţită producând şi susţinând şi promovând unitatea Bisericii. Unitatea între Biserică şi Hristos şi în interiorul Bisericii se hrăneşte din unitatea între Fiul şi Tatăl: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei să fie întru Noi” (In. 17, 24).
Biserica trăieşte în oceanul de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Aşa cum nu Se pot despărţi cele trei Persoane din unitatea Lor iubitoare, aşa nu se poate despărţi nici Biserica de Dumnezeu şi nici membrii ei credincioşi întreolaltă, în profunzimea fiinţei lor.
Trupul lui Hristos, plin de Duhul Sfânt, vine continuu în Biserică şi în fiecare mădular ca un val mereu nou de iubire, pe baza actului voluntar al acestora de a se împărtăşi de El. Unitatea lor în Biserică se menţine şi se întăreşte continuu prin această împărtăşire. De aceea Euharistia, ca împărtăşanie comună, are o însemnătate deosebit de mare pentru menţinerea şi întărirea unităţii Bisericii. Biserica se menţine ca una prin împărtăşania comună de Hristos, dar întrucât Hristos este în Biserică prin împărtăşania comună şi prin coborârea Duhului Sfânt încă de la Apostoli, El vine pe de o parte din cer, pe de alta este în Biserică. Astfel numai unde este Biserica este Euharistia şi numai unde este Euharistia este Biserica. Biserica de până acum are pe Hristos, în calitatea ei de comunitate care crede în El şi se împărtăşeşte de El continuu, aşa cum a crezut şi s-a împărtăşit comunitatea din timpul Apostolilor, păstrând continuitatea aceleiaşi credinţe şi Euharistii. Dar membrii Bisericii primindu-L din nou de fiecare dată, Biserica continuă prin aceasta să se hrănească din acelaşi Hristos. „Am fost chemaţi deci la împărtăşirea de jertfa prea bine mirositoare ca un neam sfinţit bineprimit, ca un neam sfânt, ca o preoţie împărătească” (I Pt. 2, 9)... „Căci în Hristos Iisus nu mai e bărbat şi femeie, ci ai Unuia suntem toţi, ca unii ce ne împărtăşeam dintr-o pâine” (Gal. 3, 28). Iar făcându-ne părtaşi de El prin Duhul, ne unim cu Dumnezeu şi Tatăl prin Hristos.” Sfântul Ignatie din Antiohia spune: „Unul este trupul Domnului Iisus şi unul sângele Lui vărsat pentru noi; una şi pâinea îmbiată tuturor şi unul paharul împărţit tuturor.” De aceea una e şi Biserica. Biserica e Hristos înfăţişat cu trupul Său jertfit şi înviat, Tatălui, avându-ne în Sine pe toţi cei ce credem în El, întrucât ne împărtăşim de El. Sfântul Chiril din Alexandria zice: „Căci (Hristos) nu Se înfăţişează numai pe Sine în faţa Tatălui, ci şi pe noi întru Sine, care am căzut de la faţa Lui din pricina neascultării.”
Biserica e locul în care Hristos Se aduce în tot timpul jertfă de bună mireasmă Tatălui, şi prin El şi noi, prin faptul că în ea ne împărtăşim de El. „Căci în toată vremea şi fără încetare, de la început până la sfârşit înălţăm în Hristos buna mireasmă prin toată virtutea în Cortul Sfânt, adică în Biserică. Pentru că fumul ce se ridică din Miel (Num. 28, 1-8) dimineaţa şi seara, e iarăşi un chip al Celui ce din pricina noastră şi în favoarea noastră Se înalţă spre Tatăl întru miros de bună mireasmă, aducând împreună cu Sine şi viaţa celor ce au crezut în El, care au întru nădejde strălucirea slavei şi a împărăţiei sigure şi pe lângă aceasta bucuria de desfătările veşnice.” Dar Euharistia nu e singura Taină prin care se menţine şi se întăreşte unitatea Bisericii. Prin ea se desăvârşeşte unitatea între membrii Bisericii. Dar ei nu se pot apropia de la început de ea. Ci trebuie să înainteze spre ea ca pe o scară prin alte Taine, prin Botez şi prin Mirungere, iar dacă au căzut în păcate, prin taina Pocăinţei. Prin toate aceste Taine omul se uneşte treptat cu Hristos cel aflat în Biserică. Prin Botez, el este primit în Biserică, întrucât se uneşte pentru prima dată cu Hristos, Cel ce a murit pentru noi toţi şi Se află ca Cel ce moare Sieşi şi biruieşte moartea în Biserică, pentru ca şi membrii ei să-şi moară lor, adică egoismului, şi să învingă prin aceasta moartea ca ultima consecinţă a slăbirii vieţii spiritului prin egoism. „S-a jertfit pentru noi Hristos şi a fost Acelaşi şi în moarte şi mai presus de moarte.” „Căci a fost omorât cu trupul, dar a fost făcut viu prin Duhul” (I Pt. 3, 18)... Dar Hristos ne face şi pe noi curaţi, sfinţindu-ne prin Sfântul Botez... Iar curăţiţi, ne unim cu sfinţii, ne facem împreună-locuitori cu ei ai sfântului şi cuviosului locaş. Intrăm astfel în casa lui Dumnezeu, dar încă nu la locaşurile cele mai înalte. Cel botezat ia numai arvuna Duhului.” Adică prin Botez intrăm în unirea cu Hristos şi prin El cu Dumnezeu Tatăl, însă n-am ajuns la deplinătatea acestei uniri. Totuşi ca unii ce-am intrat în locaşul lui Dumnezeu prin Hristos, am intrat în Biserică, chiar dacă n-am înaintat la locaşurile cele mai dinlăuntru. Am intrat în general în casa lui Dumnezeu, care este Biserica. Biserica Ortodoxă are astfel ca temelie a ei pe Însuşi Hristos aflat cu trupul Lui jertfit şi înviat în adâncul ei. Unitatea ei este o unitate ontologică, sau, mai bine zis, supra-ontologică. În catolicism acest fel de unitate interioară a slăbit datorită faptului că prin Taine se primeşte numai o graţie creată, nu harul ca energie necreată în care este Hristos Însuşi.
În catolicism această slăbire a unirii cu Hristos prin Taine a dus la ridicarea papei ca vicar, sau ca locţiitor al lui Hristos. Ascultarea de papa a devenit astfel mijlocul de menţinere a unei unităţi mai mult juridice sau instituţionale a Bisericii. Protestantismul, nesatisfăcut cu o astfel de unitate neduhovnicească şi mai mult exterioară a Bisericii, a redus legătura cu Hristos la o simplă legătură a credinciosului cu El prin credinţă. Dar această credinţă, nemaiavând drept izvor prezenţa lui Hristos cu trupul în Biserică, s-a golit în mare parte de putere şi de conţinut, devenind mai mult un act voluntar subiectiv cu un foarte redus conţinut, pe care fiecare ins l-a hotărât singur.
Credinţa nu lipseşte nici în Biserica Ortodoxă. Dar ea nu e credinţa în ceea ce spune episcopul Romei despre Hristos, neprezent în inimi şi în Biserică, nici într-un Hristos aflat numai în cer şi deci departe de putinţa unei experienţe a Lui, ci credinţa în Hristos e trăită în prezenţa şi eficienţa Lui cu trupul asumat, jertfit şi înviat, în Biserică. Acest fel de credinţă are centrul ei în Hristos, îi ţine pe credincioşi ataşaţi de Hristos, le dă experienţa realităţii obiectiv-pnevmatice a Lui şi credincioşii iau din Hristos cel prezent cu trupul Său sfinţit şi înviat puterea unei vieţi ce se străduieşte să moară faţă de păcat, să progreseze în virtuţi şi să guste arvuna învierii în suflet.
Unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite, sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viaţă, ontologicpnevmatică în Hristos şi în Duhul Lui cel sfânt. Această unitate cu Hristos şi în Hristos nu e bazată numai pe afirmarea unei credinţe comune, care poate avea un caracter subiectiv, ci ea se experiază în puterea identică ce le vine credincioşilor şi Bisericii de la Hristos aflător în ea.
Credincioşii o experiază în aceeaşi putere ce li se dă spre o viaţă de curăţie. Şi pe măsură ce eforturile lor spre o astfel de viaţă sunt mai mari, în aceeaşi măsură experienţa puterii Duhului lui Hristos e şi ea mai mare. Dar şi cei ce nu fac eforturi prea serioase pentru curăţie, experiază puterea lui Hristos în sfinţenia altor membri ai Bisericii. O experiază însă şi în împlinirea atâtora din rugăciunile lor în Biserică, în rugăciunile Bisericii. Din acest punct de vedere, au dreptate teologii ortodocşi Karmiris şi Meyendorff, sau teologul occidental H. Schultz, că temelia unităţii Bisericii în Ortodoxie nu e de jos, din acordul credincioşilor, ci de sus, din Hristos. Dar de aici nu se poate trage concluzia, cum fac aceia, că despărţirile creştinilor în diferite Biserici nu sunt decât de suprafaţă, nu ating unitatea de fond a ei.
Unitatea în păstrarea aceleiaşi credinţe dogmatice ca expresie a experienţei lui Hristos. Credinţa Bisericii, exprimând convingerea despre această prezenţă lucrătoare a lui Hristos în Biserică şi în mădularele ei, nu e despărţită de o anumită experiere a acestei lucrări a lui Hristos. În această experienţă îşi au dogmele caracterul lor neclintit. Şi de aceea unitatea Bisericii este o unitate dogmatică, întrucât este o unitate bazată pe aceeaşi experiere a lui Hristos lucrător prin Duhul Sfânt, în toate părţile şi în toate mădularele ei. Pe drept cuvânt, Răspunsul patriarhilor orientali către anglicanii nonjurori declară că iconomia practicată de Ortodoxie nu se referă niciodată la dogme. „Căci în dogmele dumnezeieşti nu are loc nicidecum o iconomie sau un pogorământ. Căci acestea sunt neclintite şi se păzesc de toţi ortodocşii cu toată evlavia, ca unele ce nu pot fi nesocotite.”Din acelaşi motiv, în Ortodoxie nu se face deosebirea între dogme principale şi secundare, aşa cum nu se pot scoate dintr-o clădire materialele de mai mici proporţii fără să se surpe toată clădirea. Acelaşi Răspuns al patriarhilor orientali continuă: „Cel ce calcă ceva cât de mic din dogme se osândeşte ca eretic şi se anatematizează şi se consideră de toţi ca schismatic şi eretic şi e scos din comuniune.”Iar Tarasie, patriarhul Constantinopolului, a spus: „A păcătui în dogme, fie mari, fie mici, e acelaşi lucru, căci prin amândouă se desfiinţează legea lui Dumnezeu.” I. Karmiris observă în acord cu aceasta şi citând din Sfântul Vasile cel Mare: „Nu se îngăduie deci deosebire în dogme, întrucât credinţa dogmatică constituie un întreg unitar şi organic, din care dacă am încerca să rupem şi să aruncăm cele socotite, după judecata arbitrară a fiecăruia, ca „mici” şi ca „neavând o putere mare”, n-am mai observa între ele dogmele importante, ci am vătăma credinţa, mai bine zis am reduce propovăduirea la un nume gol.” De fapt, dacă dogmele Bisericii exprimă experienţa lui Hristos cel prezent şi lucrător în ea şi dacă unitatea ei în dogme înseamnă această experiere unitară a lui Hristos, nesocotirea dogmelor înseamnă nu numai slăbirea Bisericii, ci şi reducerea conţinutului credinţei la o sumă de interpretări subiective a unui Hristos de care s-a auzit şi care rămâne la distanţă, nu identificarea lor cu experierea lui Hristos trăit în lucrarea Lui, integrală, prin Duhul Sfânt. În acest caz, de fapt, propovăduirea lui Hristos nu este acoperită de experienţa puterii Lui, ci devine o sumă de interpretări teoretice, speculative, golite de putere.301 Dacă dogmele exprimă experienţa tuturor lucrărilor lui Hristos în Biserică, refuzarea unora din dogme echivalează cu refuzarea sau cu necunoaşterea unora din lucrările lui Hristos în Biserică, deci cu privarea lui Hristos de integritatea eficienţei Lui în Biserică şi în mădularele ei, ceea ce înseamnă că - dogmele recunoscute nemaireprezentând experienţa lucrărilor lui Hristos sau reprezentând numai experienţa anumitor lucrări ale Lui - Hristos nu mai are o deplină eficienţă mântuitoare în Biserică şi în mădularele ei. Unitatea într-o credinţă fermă, bazată, pe experienţa lăuntrică a tuturor lucrărilor lui Hristos de către întreaga Biserică, este strâns legată cu asigurarea mântuirii obţinute prin Biserică.
Dacă credinţa dogmatică a Bisericii şi unitatea ei sunt expresia trăirii prezenţei deplin mântuitoare a lui Hristos în ea, aceste dogme nu pot fi făcute obiect de tranzacţie, cum ar putea fi o credinţă socotită simplă interpretare a lui Hristos aflat la distanţă. Întrucât dogmele sunt expresia experienţei puterii mântuitoare integrale a lui Hristos prezent în deplinătatea lucrării Lui în Biserică, unitatea Bisericii constă şi în unitatea ei în Taine şi în investirea ei cu o ierarhie unitară săvârşitoare a tuturor Tainelor, fără diferenţieri, şi propovăduitoare a aceleiaşi credinţe dogmatice. Propriu-zis de-abia prin Tainele săvârşite în mod unitar de membrii celor trei trepte ale preoţiei, Hristos cel prezent în Biserică e o realitate experiată în lucrarea Lui, în mod unitar şi deplin. Tainele sunt credinţa dogmatică aplicată şi în acelaşi timp ele susţin credinţa dogmatică. Credinţa dogmatică deplină şi totalalitatea Tainelor formează un tot. Numai împreună ţin Biserica şi pe credincioşi în ambianţa lucrării mântuitoare şi a iubirii nesfârşite a lui Hristos, Unul din Treime devenit om. Biserica e una prin unitatea ei în toate cele trei laturi: în dogme, care exprimă în noţiuni şi cuvinte credinţa în prezenţa lui Hristos în Biserică, în cultul care prin Tainele ce le cuprinde comunică lucrarea lui Hristos prezent în ea, şi în lucrarea ierarhiei săvârşitoare a Tainelor şi propovăduitoare a credinţei în prezenţa lucrătoare a lui Hristos în Biserică. În chestiuni de relaţii cu diferitele Biserici, în organizarea acţiunii ei în împrejurările de viaţă variate ale diferitelor neamuri sau grupuri de credincioşi determinate de tradiţiile lor, Biserica cea una poate lua înfăţişarea unor Biserici autocefale, cu statute şi regulamente şi cu forme de acţiune proprii. Dar în dogme, în Taine, în ierarhia care propovăduieşte dogmele şi săvârşeşte Tainele, Biserica e una. Numai o Biserică-una în dogme, în Taine, în organizarea şi comuniunea ierarhică, este o Biserică cu adevărat unitară şi numai Biserica ce păstrează acestea trei fără ştirbiri este Biserica unică. Este unitară, pentru că, având pe Hristos lucrător în ea, este cu adevărat trupul Lui extins, adică e deplin unită cu capul şi deplin unită în ea însăşi. O Biserică neavând pe Hristos în ea în acest mod integral şi intim şi care socoteşte că Hristos este atât de distant de ea, încât e necesar să aibă un vicar, nu e deplin unită cu Hristos şi deci nici deplin una în ea însăşi şi în mod interior. Nu mai vorbim de lipsa totală de unitate a Bisericii, acolo unde Hristos e şi mai absent din ea, neexistând acolo o experienţă a lui Hristos întreg şi deci neexistând decât o credinţă în mare parte fără urmări pentru viaţă şi interpretată în tot felul de forme câţi indivizi sunt; acolo nu se mai mărturiseşte o Biserică văzută, iar dacă nu există o Biserică văzută, nu poate exista nici o Biserică reală. Căci dacă membrii Bisericii nu se cunosc între ei nu pot fi nici uniţi între ei în mod conştient şi nu pot dezvolta această unitate. Dar Biserica este unirea celor ce cred în Hristos, nu numai unirea unor indivizi luaţi în parte cu Hristos.
În acelaşi timp Biserica în sensul de mai sus este Biserica unică în înţelesul deplin al cuvântului Biserică. Căci formaţiile creştine, care n-au pe Hristos sălăşluit intim în ele, nu pot fi nici corpul lui Hristos, nici mireasa Lui. Pe lângă aceea, Hristos nu poate avea mai multe corpuri extinse organic din corpul Lui personal şi mai multe mirese. Orice unire deplină a credincioşilor cu Hristos nu poate însemna decât o prezenţă intimă, integrală şi lucrătoare a Lui în sânul lor. Şi numai această unire e Biserica în sensul deplin al cuvântului. Dar atunci se pune întrebarea: Ce sunt celelalte confesiuni creştine care nu mărturisesc o astfel de unire intimă şi lucrătoare a lui Hristos cel integral în ele? Socotim că ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinătate, altele mai depărtate. Contrar mitropolitului Platon, care socoteşte că toate confesiunile sunt despărţăminte egale ale aceleiaşi unice Biserici, spiritul învăţăturii şi tradiţiei ortodoxe ne impune să socotim că confesiunile neortodoxe sunt despărţăminte care s-au format într-o anumită legătură cu Biserica deplină şi există într-o anumită legătură cu ea, dar nu se împărtăşesc de lumina şi de puterea deplină a soarelui Hristos. Într-un fel deci Biserica cuprinde toate confesiunile despărţite de ea, întrucât ele nu s-au putut despărţi deplin de Tradiţia prezentă în ea. De altfel, Biserică în sensul deplin al cuvântului este numai cea Ortodoxă. Într-un fel creaţia întreagă se află obiectiv încadrată în razele aceluiaşi Logos preincarnaţional, deci în faza Bisericii dinainte de Hristos, chemată să devină Biserica lui Hristos. Obiectiv şi subiectiv întreaga omenire de diferite credinţe cunoaşte într-o oarecare măsură pe Logosul preincarnaţional. Iar obiectiv şi subiectiv Îl cunosc pe Hristos, dar nedeplin, celelalte confesiuni creştine. Acele confesiuni au dobândit prin aceasta în parte calitatea de biserici ale lui Hristos, fiind chemate la realizarea lor deplină ca Biserica lui Hristos.
Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte de „biserica ajunsă în noroiul păcatului, împiedicată prin şarpe şi căzută la pământ şi ajunsă în căderea neascultării”. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte de biserica „trasă în jos”, „întinată, uscată, roabă, goală, murdărită de sânge”, „slujnica demonilor, supusă rătăcirii”.
O anumită biserică subzistă şi azi în afară de creştinism, întrucât există încă anumite legături ontologice ale forţelor umane între ele şi cu Logosul dumnezeiesc. Cu atât mai mult există această biserică în celelalte formaţiuni creştine, dată fiind legătura lor prin credinţă cu Hristos, Logosul întrupat, şi dat fiind că au în parte o credinţă comună în Hristos cu Biserica Ortodoxă, Biserica deplină.
Dacă Mişcarea Ecumenică tinde să restabilească unitatea Bisericii, ea trebuie să tindă spre cea mai intimă prezenţă a lui Hristos întreg în sânul credincioşilor. Dar gradul celei mai intime prezenţe lucrătoare a lui Hristos în sânul ei, îl mărturiseşte şi îl experiază Biserica Ortodoxă, care a păstrat tradiţia de viaţă a Bisericii primare. La unitatea Bisericii nu poate ajunge creştinătatea decât ajungând la unitatea de corp a lui Hristos, unit la maximum cu Capul, sau la relaţia de supremă unire cu Hristos, proprie miresei Lui. Fără acceptarea unităţii intime cu Hristos, nu se poate ajunge nici la unitatea Bisericii în ea însăşi, ca corp unitar şi ca mireasă unică a lui Hristos.
În situaţia actuală de nedeplinătate bisericească a diferitelor confesiuni creştine, se
pune întrebarea: se mântuiesc membrii lor? Sau: există mântuire în afara Bisericii, care nu e decât una, în sensul deplin al cuvântului? Întrebarea nu poate primi un răspuns simplist. În diferitele confesiuni creştine sunt mulţi credincioşi a căror viaţă creştină nu s-a redus la formulele doctrinare oficiale ale confesiunilor lor. Tradiţia veche creştină a fost mai puternică decât inovaţiile de doctrină aduse de întemeietorii lor şi susţinute în mod official până azi de acele formaţiuni şi de teologii lor. În catolicism de exemplu se practică până azi Tainele însoţite de convingerea credincioşilor că prin ele se unesc intim şi nemijlocit cu Hristos, deci că Hristos este lucrător în sânul Bisericii, deşi teoria teologică a dat lui Hristos un locţiitor şi concepe mântuirea adusă de Hristos ca înfăptuită prin simpla satisfacţie dată de El lui Dumnezeu, pe Golgota, sau declară că harul primit în Taine este o graţie creată, nu o lucrare izvorâtoare din dumnezeirea necreată a lui Hristos şi ca prelungire a ei în fiinţa credincioşilor. Mai trebuie ţinut seama însă şi de un al doilea factor: credincioşii diferitelor confesiuni creştine s-au trezit fără voia lor în cadrul acelor denominaţiuni cu credinţa despre un Hristos, Care nu e prezent cu toată eficienţa Lui mântuitoare în sânul lor. Participarea lor nedeplină la Hristos, şi aceasta în mare măsură fără vina lor, poate va avea ca urmare o participare nedeplină la El şi în viaţa viitoare, conform cuvântului Mântuitorului: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt...” (In. 14, 2). O vină neîndoielnică au ereziarhii, care, fără prea multă aprofundare a credinţei moştenite şi conducându-se mai mult de patima trufiei, au purces la sfâşierea creştinătăţii, ceea ce a produs un mare rău.
b. Sfinţenia Bisericii.
Hristos cel jertfit, sursa sfinţeniei Bisericii. Sfinţenia Bisericii stă în strânsă legătură cu unitatea ei. Căci cu cât este mai unită Biserica cu Hristos şi deci în ea însăşi, deci cu cât e unită mai intim cu Capul ei cel sfânt, cu atât e şi mai sfântă în calitate de trup al Lui. Păcatul, sau contrariul sfinţeniei, este în fond un păcat împotriva unităţii. Sfinţenia Bisericii şi a membrilor ei decurge din unirea cu trupul sfinţit prin ascultare şi jertfă a Domnului. Sfinţenia Bisericii şi a membrilor ei e forma în care se arată strânsa lor unire cu Hristos, Care S-a sfinţit prin jertfa Lui pentru noi, fiind fără de păcat deja în baza uniunii ipostatice.
Aceasta înseamnă că sfinţenia Bisericii, ca şi unitatea ei, îşi are izvorul ei în Hristos cel sfânt, prezent în ea. Unde există relaţia nemijlocită şi intimă cu Hristos şi în El cu ceilalţi credincioşi, există şi sfinţenia. În protestantism, unde a slăbit credinţa în prezenţa intimă şi lucrătoare a lui Hristos în Biserică, a slăbit, odată cu unitatea Bisericii până la dispariţia ei, şi sfinţenia Bisericii tot aşa de mult. Preocuparea de sfinţire a trupului prin înfrânare a slăbit foarte mult şi în catolicism (lipsa postului, mâncarea înainte de Sfânta Împărtăşanie etc.), datorită aceluiaşi fapt al neaccentuării împărtăşirii cu trupul sfinţit al lui Hristos în Biserică şi, în general, aceluiaşi accent redus pus pe importanţa trupului lui Hristos şi a sfinţeniei lui şi a trupului nostru în opera de mântuire. Sfinţenia Bisericii, ca şi unitatea ei provenind din strânsa unire cu Hristos, sunt însuşiri în care se manifestă puterea mântuitoare a lui Hristos prin Biserică. Nu se poate dobândi mântuirea fără participarea la sfinţenia lui Hristos lucrătoare în Biserică. Dacă mântuirea este participarea prin transparenţa trupului la infinitatea dumnezeiească în Duhul Sfânt, care spiritualizează trupurile noastre, se înţelege de ce unele confesiuni apusene, eschivându-se de la eforturile spiritualizării trupului, concep mântuirea ca o rezolvare juridică a conflictului dintre Dumnezeu şi oameni, rezolvare pur formală, care-şi va da roadele ei în fiinţa credincioşilor de abia în viaţa viitoare.
Hristos este sfânt mai întâi pentru că este Dumnezeu. Sfinţenia este o însuşire a lui Dumnezeu. Creatura nu are sfinţenia decât prin participare. De aceea unde nu se afirmă participarea la El, nu se afirmă nici sfinţenia creaturii (protestantism). Oriunde Se manifestă Dumnezeu, se trăieşte sfinţenia Lui, ca ceva care e cu totul deosebit de lume, dar care şi comunică energia harului în vederea purificării, cu un fior de sfială, de veneraţie, sau de frică a omului în faţa lui Dumnezeu, din pricina păcătoşeniei proprii care împiedică deplina participare la sfinţenia Lui (Is. 6, 5-57; Ieş. 3, 5). În Vechiul Testament se vorbeşte continuu despre sfinţenia lui Dumnezeu, dar şi de comunicarea ei. Ea umple locul unde apare Dumnezeu, străluceşte prin persoanele apropiate Lui şi lasă o urmă în aceste persoane după ce Dumnezeu S-a apropiat de ele. De această sfinţenie a umplut Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare şi prin jertfă, şi firea omenească asumată, ridicând-o pe tronul dumnezeiesc, asigurându-i viaţa din infinitatea dumnezeiască şi, odată cu aceasta, eternitatea. Aflându-se cu această fire şi în Biserică şi venind şi în credincioşi, li se comunică şi lor sfinţenia, mântuirea şi viaţa dumnezeiască, viaţa de veci. Ea se comunică din trupul Lui, prin Duhul Lui cel Sfânt. Prin trupul Lui pnevmatizat ni se comunică la nesfârşit în Biserică sfinţenia Lui şi puterea de a deveni tot mai sfinţi, tot mai deschişi curăţiei şi iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu, liberă de orice egoism opus sfinţeniei. Despre sfinţirea aceasta a lui Iisus ca om se vorbeşte adeseori în Sfânta Scriptură. Hristos Se numeşte El însuşi pe Sine: „Acela pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume” (In. 10, 36). Iar în alte locuri din Sfânta Scriptură se spune despre Hristos: „L-a uns pe El în Duhul Sfânt şi în putere” (Fapte 10, 38); sau: „Sfânt Fiul Tău Iisus” (Fapte 4, 27). El este „Sfântul lui Dumnezeu” (Mt. 1, 24) prin excelenţă. Din sfinţenia Lui iradiază sfinţenia Bisericii, care e trupul Lui extins, sau în care Se află El Însuşi cu trupul Lui sfinţit. Căci pentru sfinţirea acesteia Şi-a sfinţit trupul Său prin aducerea lui ca jertfă. De fapt, jertfirea de Sine ca predare lui Dumnezeu, înseamnă sfinţire, dat fiind că cel ce se jertfeşte renunţă la tot ce-1 desparte de Dumnezeu şi prin aceasta se uneşte cu Dumnezeu cel sfânt. În felul acesta sfinţenia poate fi echivalentă şi cu iubirea deplină de Dumnezeu, avându-şi izvorul în sfinţenia lui Dumnezeu ca iubire nelimitată a lui Dumnezeu faţă de noi. Sfinţenia este iubirea perfectă care constă într-o unire a persoanelor ca persoane fără confundarea lor într-o unitate impersonală, ci într-un respect deplin prin care vor să se menţină ca atare în veşnicie.
Sfinţenia în acest sens nu poate veni decât de la Dumnezeu. În acest sens S-a sfinţit şi Iisus ca om, umplându-Se de iubirea desăvârşită de Dumnezeu din iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu faţă de umanitatea Sa şi, prin ea, faţă de noi toţi. „Pentru aceea şi Iisus ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit afară de poartă” (Evr. 13, 12). Sfântul Chiril din Alexandria zice: „Căci toată firea văzută şi nevăzută se împărtăşeşte de Hristos. Îngerii şi arhanghelii şi cei mai presus de ei nu sunt altfel sfinţi, decât numai prin Hristos în Duh. Deci El este altarul, El tămâia şi El Arhiereul. De asemenea, El este sângele curăţirii păcatelor.” Adică în Hristos se întâlneşte iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu cuiubirea umanităţii care se deschide acestei iubiri, predându-se integral lui Dumnezeu. Şi El este Cel ce comunică iubirea Sa dumnezeiască nesfârşită ca Dumnezeu, dar o oferă şi ca om lui Dumnezeu, predându-Se întreg Lui, în numele nostru, ca Arhiereul nostru, pentru ca umplându-Se şi ca om de iubirea dumnezeiască căreia i S-a deschis desăvârşit, să ne-o transmită şi nouă şi prin aceasta să ne sfinţească. Starea de jertfă a lui Hristos ca om este o stare de iubire faţă de Tatăl şi faţă de noi, odată ce numai iubirea faţă de o altă persoană face o persoană să renunţe la sine. Aceasta este buna mireasmă a jertfei lui Hristos în faţa Tatălui. El a restabilit astfel relaţia noastră în general faţă de Tatăl. „Căci pe omul care s-a întors de la Dumnezeu din pricina neascultării şi a mulţimii păcatelor, Hristos l-a aşezat iarăşi în Sine, ca în cel dintâi, în faţa Tatălui.” De aceea, sfinţenia ca stare de jertfă în faţa Tatălui e o stare de iubire, din iubirea Tatălui. Şi pentru că iubirea lui Dumnezeu este nesfârşită şi veşnică şi dă şi iubirii noastre această calitate, Dumnezeu făcându-ne în Hristos sfinţi ne dă viaţa veşnică. Făcându-ne sfinţi, Dumnezeu înveşniceşte persoanele noastre, pune în evidenţă valoarea lor netrecătoare. De această stare de sfinţenie din Hristos şi deci de iubire între noi şi Dumnezeu ne împărtăşim în Biserică şi ea e forţa care ţine Biserica sau pe membrii ei în unitate. „Înţelegi deci că ne-am mântuit, Hristos murind pentru noi, dar ne oferim şi noi lui Dumnezeu şi Tatăl, ca o bună mireasmă, supunându-ne Lui şi ducând o viaţă în sfinţenie.” Despre sfinţirea Sa prin jertfa pentru noi din iubire, vorbeşte Iisus Hristos Însuşi înainte de patima Sa, arătând că această sfinţire vrea să o întindă asupra Bisericii: „Şi Eu pentru ei Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (In. 17, 19). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Printr-o singură aducere a desăvârşit pe veci pe cei ce se sfinţesc” (Evr. 10, 14). Sau: „Hristos a iubit Biserica Sa şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească pe ea, curăţind-o în baia apei prin Cuvânt, ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură sau altceva din acestea, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes. 5, 25-27; comp. şi I Cor. 6, 11; I Tes. 4, 3). Sfântul Pavel face aici o legătură strânsă între iubirea lui Hristos şi între jertfa Lui şi sfinţirea Bisericii prin ea. Iar despre extinderea sfinţeniei lui Hristos în noi, care credem în El şi ne unim în Biserică, se vorbeşte în mai multe locuri în Sfânta Scriptură. Prima sfinţire a celor ce cred în Hristos are loc în Botez, prin care ei se unesc cu Hristos şi întreolaltă în Biserică. Căci în Botez „s-au spălat (de păcate, de egoism), s-au sfinţit, s-au îndreptat întru numele Domnului Iisus Hristos şi întru Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor. 6, 11). Apoi trăind sub puterea harului, cei ce s-au botezat formează „o preoţie împărătească, un neam sfânt, popor agonisit lui Dumnezeu” (I Pt. 2, 9). Toţi cei ce sunt ai lui Hristos sunt „chemaţi sfinţi” (Rom. 1, 7; I Cor. 1, 2), „sfinţi în Hristos Iisus” (Filip. 1, 1), „sfinţiţi în Hristos Iisus” (I Cor. 1, 2 etc.).
Sălăşluindu-Se Hristos cu firea Sa omenească sfinţită în Biserică, aceasta este sfântă şi sfinţitoare, având în ea izvorul harurilor şi darurilor. Dar pe acestea le obţine în acelaşi timp prin rugăciune, întrucât acelaşi izvor e totodată mai presus de ea, în calitate de Cap al ei, de Cap ultim al ei, care nu mai are alt cap, fiind El Însuşi izvorul ultim al sfinţeniei şi al iubirii. Ea e sfântă pentru că în rugăciunea ei este Duhul Sfânt, Care Se roagă cu putere şi de aceea ea obţine prin rugăciune pe Duhul Sfânt într-un grad sporit, pe Duhul Sfânt „care sfinţeşte toate” cele de care se împărtăşesc oamenii care cred şi-i sfinţeşte şi pe ei înlăuntrul Bisericii, închegându-i şi mai mult ca Biserică.
Sfinţenia, devenită prin participare însuşirea Bisericii şi a membrilor ei, constă în primul rând în curăţirea de păcate şi în puterea menţinerii în ea şi a înaintării într-o viaţă de virtuţi, care nu e decât expresia pozitivă şi progresivă a curăţiei şi iubirii. În curăţie se include toate aspectele desăvârşirii duhovniceşti: înfrânare, cumpătare, răbdare, înţelepciune, smerenie, blândeţe, bunătate în gânduri şi fapte şi iubirea faţă de toţi. Ea e disponibilitate de comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune şi cu semenii în rugăciune pentru ei şi în ajutorare reciprocă. Toate aceste aspecte ale sfinţeniei le are Biserica şi le au membrii ei.
Definind sfinţenia ca relaţie iubitoare cu Dumnezeu, accentuăm faptul că puritatea şi toate virtuţile legate de ea încă nu sunt esenţa sfinţeniei. Sfinţenia e în primul rând o strălucire mai presus de fire a lui Dumnezeu prin cei ce se străduiesc în aceste virtuţi; e o transparenţă strălucitoare a luminii dumnezeieşti. „Lumina Sfintei Treimi străluceşte tot mai mult” prin ei, scrie Sfântul Grigorie de Nazianz. Sfinţii poartă chipul lui Hristos ca Cel ce ne comunică prin umanitatea Sa sfinţenia şi strălucirea Sfintei Treimi, sau iubirea desăvârşită din sânul ei. Biserica este laboratorul în care Duhul lui Hristos ne face sfinţi, sau chipuri tot mai depline ale lui Hristos, în Care e concentrată ca într-o persoană sfinţenia şi iubirea Sfintei Treimi. Duhul Sfânt o face aceasta, întreţinând în noi în acelaşi timp preocuparea activă de sfinţenie. Biserica se ocupă în mod principal cu sfinţirea membrilor ei, pentru că numai prin aceasta se mântuiesc. Duhul Sfânt lucrează la sfinţirea credincioşilor înlăuntrul Bisericii, a cărei viaţă intimă este imprimată de trupul sfinţit al lui Hristos, pe care îl poartă în sânul ei şi din care iradiază Duhul Sfânt. Biserica lucrează la această sfinţire a membrilor ei, întrucât îi ţine pe toţi în mişcarea iubirii şi a comuniunii întreolaltă. Pe pragul intrării lor în Biserică oamenii sunt sfinţiţi de Hristos întrucât îi integrează prin Botez, sau prin Duhul Său lucrător în Botez, în corpul celor uniţi cu Sine, adică îi uneşte cu Sine. Ei au prin aceasta calitatea de „sfinţi”, fiind „spălaţi” de păcatul strămoşesc şi de păcatele lor până în acel moment, întrucât au fost ajutaţi să se decidă să iasă din egoismul lor, din viaţa lor în afară de infinitatea iubirii lui Hristos şi de iubirea din comunitatea Bisericii. Hristos S-a imprimat la Botez, pe baza credinţei lor, sau a celor ce garantează pentru credinţalor ce are să se actualizeze, deci pe baza credinţei lor potenţiale, cu firea Lui omenească jertfită şi sfinţită, liberă de păcatul strămoşesc şi de orice alt păcat şi de orice pornire spre păcat, în firea lor. Hristos cel neîngustat în iubirea Lui nesfârşită de nici un egoism al păcatului, S-a imprimat în credinţa sau în deschiderea lor spre El, ca un elan al răspunsului lor la iubirea Lui nesfârşită. Lanţurile păcatului strămoşesc, care-i îngustau şi ţineau în robia acestei îngustări voinţa lor, au fost rupte de iubirea covârşitoare a lui Hristos, întărind în ei mişcarea de răspuns la iubirea Lui, ceea ce i-a făcut curaţi de păcatul strămoşesc al îngustării lor şi le-a imprimat dinamismul spre viaţa neîngustată de păcat, în ambianţa iubirii lui Hristos. Hristos, Care a murit ca om faţă de orice posibilitate a păcatului, faţă de orice posibilitate de îngustare a umanităţii Sale pentru infinitatea iubirii dumnezeieşti, S-a imprimat cu puterea acestei iubiri nesfârşite în cel ce s-a botezat, făcându-1 chiar în acel moment să moară păcatului, să iasă din îngustarea şi din robia lui.
Dar posibilitatea de libertate a mişcării în infinitatea iubirii lui Dumnezeu prin Hristos, redobândită de voinţa împotriva păcatului prin Duhul lui Hristos, trebuie actualizată în fapte nu numai de Hristos, sau de Duhul Lui sălăşluit în cel botezat, ci şi de acela însuşi. Sfinţenia este astfel nu numai un dar, ci şi o misiune, o îndatorire pentru credincioşii Bisericii. Sfinţenia implică în ea tensiunea eshatologică, sau spre desăvârşirea vieţii viitoare, cum o implică şi unitatea Bisericii cu Dumnezeu şi între membrii ei, spre a cărei desăvârşire eshatologică tinde şi ea. „Tensiunea dinamică în Biserică, între „noul obţinut” şi „noul care încă nu e”, este cauzată de taina prezenţei Împărăţiei, care precede ca dar şi anticipează împlinirea lui finală.”311
b) Cincizecimea, punctul de plecare al sfinţeniei, şi tensiunea ei eshatologică. Sfântul Apostol Pavel descrie tensiunea aceasta între sfinţenia ca dar şi sfinţenia ca misiune cu perspectivă eshatologică, astfel: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez; aşa încât, după cum Hristos a înviat din morţi, prin mărirea Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii. Căci dacă ne-am făcut cu El o singură tulpină, întru asemănarea morţii Lui, vom fi părtaşi şi învierii Lui, dându-ne bine seama că omul nostru cel vechi a fost împreună răstignit cu El, ca să nimicească trupul păcatului, aşa încât să nu mai fim robi ai păcatului. Fiindcă cine a murit este slobod de păcat” (Rom. 6, 4-7). Prin sporirea în sfinţenia dobândită, înaintăm spre înviere. Prin sfinţenie, Biserica este pelerină spre cer, ca şi credincioşii ei. Sfinţenia are un caracter dinamic, nu e o însuşire statică. Credinciosul în Hristos este mort trecutului. El e îndreptat mereu înainte, el nu trăieşte nici trecutului, nici prezentului, ci viitorului eshatologic desăvârşit, ceea ce face din prezent o treaptă spre un viitor mai desăvârşit. Dar el activează totuşi în prezent şi încă în modul cel mai bun cu putinţă, pentru că nu poate înainta la treptele mai înalte dacă nu trece prin fiecare treaptă prezentă într-un mod care să nu-1 oprească la ea sau să-1 facă să se prăbuşească la treptele peste care a trecut. Jertfa sau moartea cu Hristos este astfel o lucrare permanentă în El; şi pentru a-1 ajutora în aceasta, Hristos Se transpune şi El într-o stare de jertfă permanentă, nu statică, ci dinamică. Imprimarea lui Hristos care Se jertfeşte şi învie în noi este deci şi ea o imprimare dinamică. Curăţirea de păcatul strămoşesc, deci eliberarea voinţei din robia lui şi sălăşluirea în ea a libertăţii lui Hristos şi a puterii ei capabile de a întreţine în om o continuă mişcare spre bine, este un eveniment atât de misterios, atât de ascuns în adâncul fiinţei noastre, că el nu se face arătat decât în trecerea lui în fapte ale voinţei noastre. Noi cunoaştem din partea noastră numai intenţia totală de a muri păcatului şi de a trăi lui Hristos. Dar moartea noastră cu Hristos se arată că a fost efectivă în Botez prin întâlnirea intenţiei noastre de a muri cu moartea lui Hristos, prin activarea ei de după Botez. Sfântul Marcu Ascetul zice: „Aţi putut înţelege că e vorba de curăţirea produsă în chip tainic prin Botez, dar care e aflată efectiv prin porunci. Dacă botezându-ne nu ne-am eliberat de păcatul strămoşesc, e vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă le putem săvârşi pe acestea, arătat este că în chip tainic ne-am eliberat de robia păcatului; „legea duhului vieţii m-a slobozit pe mine de legea păcatului şi a morţii” (Rom. 8, 2). Dar nesocotind poruncile Celui ce ne-a curăţit pe noi, suntem purtaţi de păcat.” „Căci întâi ni se dă în Biserica universală şi prin Botez în chip tainic harul, care locuieşte astfel în noi în chip ascuns. Pe urmă, pe măsura împlinirii poruncilor şi a nădejdii înţelegătoare, acesta se descoperă celor ce cred.” „Drept aceea, o omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea, pentru care ai luat puterea, şi te grăbeşte ca să primeşti arătarea Celui ce locuieşte în tine.”
Hristos ne rămâne pururea disponibil, în baza hotărârii ce am manifestat-o la Botez, de a muri păcatului şi a vieţui cu El, atâta vreme cât n-o revocăm. Dar ca în orice relaţie personală, lucrarea, sau manifestarea de iubire, trebuie să se efectueze continuu, din ambele părţi. Numai afirmându-ne continuu prin fapte atenţia noastră faţă de Hristos, ajungem să ne bucurăm de tot ce ne-a dat El potenţial şi de ceea ce la început nu cunoşteam. Deci toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţi în mod tainic încă din momentul Botezului. Dar sfântă este şi Biserica întrucât prin ea, sau prin încadrarea în ea, devin sfinţi. Dar dacă sfinţenia lor ar rămâne mereu ascunsă, nearătată în fapte, ascunsă ar rămâne şi sfinţenia ei. Însă sfinţenia lor se face arătată în lăuntrul ei, prin puterile ulterioare primite de la ea, sau în cadrul ei. În aceasta se face arătată şi sfinţenia Bisericii. Sfinţenia Bisericii este astfel şi ea activă. Ea e o scară uriaşă în mişcare, care urcă pe toţi şi pe care urcă toţi; pe această scară fiecare se află la altă înălţime a sfinţeniei, în altă apropiere de Dumnezeu, în alt grad străbătut de lumina Lui, de iubirea Lui, pe măsura silinţelor lui întreţinute de puterea lui Hristos manifestată prin Biserică. Cei ce se află mai sus pun în lumină mai mult sfinţenia Bisericii, sau a lui Hristos care sfinţeşte Biserica. Nici treapta cea mai înaltă nu epuizează rezervele de sfinţenie şi de putere sfinţitoare ale Bisericii, mai bine zis ale lui Hristos sălăşluit în Biserică, mediul transmiţător al focului infinitei sfinţenii a lui Dumnezeu. Prin toţi se slăveşte Hristos şi Biserica, pentru că prin toţi se activează sfinţenia trupului Său. Ea e în acest sens „plinirea Celui ce plineşte totul în toţi” (Efes. 1, 23). „Cel ce priveşte spre Biserică priveşte spre Hristos, Care Se clădeşte pe Sine însuşi şi Se măreşte prin adaosul celor ce se mântuiesc,” spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Fără îndoială, această deosebire de trepte nu creează despărţiri între membrii Bisericii, nu creează despărţiri în Hristos, aşa cum treptele şi însuşirile diferite pe care le au copiii şi locurile pe care le ocupă ei în inima mamei, nu creează în ea despărţiri. Dimpotrivă, ea îi ţine în unitate şi între ei. Hristos Se clădeşte prin gândurile, simţirile şi faptele bune ale celor uniţi cu El în sensul că El poate actualiza ca chemare şi răspuns la aceste autorealizări ale lor alte şi alte rezerve din oceanul puterii şi iubirii Sale. Pe lângă aceea, bogăţia duhovnicească a celor mai ridicaţi fiind o bogăţie întru smerenie, îi foloseşte şi pe cei mai puţin ridicaţi. Nici un sfânt nu-şi afişează sfinţenia şi nu face din ea o barieră în comuniunea cu ceilalţi credincioşi. Dimpotrivă, pe măsura sfinţeniei lui creşte şi deschiderea lui spre ei. Smerenia sfinţilor e atât de accentuată, că ei nici nu vor să şi-o cunoască şi prin aceasta nu şi-o cunosc de fapt, ci e cunoscută numai lui Dumnezeu şi celor ce au ochi curaţi ca s-o vadă şi care câştigă ei înşişi din ea. Ea e atât de ascunsă, încât ceilalţi credincioşi trebuie să facă mari eforturi de ridicare proprie în sfinţenie ca să o cunoască, fără a deveni invidioşi. Pe lângă aceea credincioşii mai ridicaţi duhovniceşte sunt stăpâniţi de o iubire de oameni corespunzătoare ridicării lor, iar aceasta se arată în rugăciunea pentru ceilalţişi în fapte de smerită slujire, care ţin să treacă neobservate, încât cei ajutaţi nu se simt umiliţi de ele.
Întrucât Botezul e Cincizecimea fiecărui om care intră în Biserică şi prin el fiecare
poate începe un drum nou şi a devenit o „făptură nouă” în mişcare de creştere continuă, „creştinătatea inaugurată prin Cincizecime, aşa cum e certificată de mărturia impresionantă a mărturisitorilor, martirilor şi sfinţilor, este mesianică, revoluţionară, explozivă. Evanghelia cere un mod de violenţă care ia cu sila Împărăţia lui Dumnezeu, răpeşte cerurile şi preface chipul vechi al lumii într-o nouă creaţie... Sarea pământului şi lumina lumii, sfinţii, uneori văzuţi, alteori obscuri şi ascunşi, merg înainte şi conduc lumea şi luminează pentru toată umanitatea”. Cu Cincizecimea a început o eră nouă în viaţa obştească a omenirii. Membrii Bisericii în general îşi fac o preocupare din iertarea păcatelor, din înlăturarea dezbinărilor şi diferenţelor între oameni, din sporirea iubirii, şi urcă spre Împărăţia cerurilor. Tabloul acesta variat al străduinţelor spre sfinţenie din Biserică explică de ce Biserica nu poate face o separaţie strictă între sfinţi şi păcătoşi şi de ce ea nu lipseşte de comuniunea ei pe păcătoşi, afară de cei ce contestă învăţătura ei, care este însăşi norma eforturilor spre sfinţenie. Nu ştie niciodată dacă un păcătos nu va părăsi lâncezeala lui şi nu se va angaja la urcuşul scării, pocăindu-se de viaţa sa în păcate. În orice caz ea vrea să ţină mereu la dispoziţia lui rezerva de putere şi de iubire a lui Hristos aflătoare în ea; nu vrea să-1 lipsească de o comuniune măcar exterioară, ca prilej al adâncirii ei într-o comuniune interioară. De altfel până ce un păcătos vrea să rămână în Biserică, el nu rămâne într-o comuniune pur exterioară cu ea, ci, prin voinţa lui de rămânere în ea şi deci în legătură cu Hristos cel din ea, rămâne şi într-o oarecare comuniune interioară. Apoi cei aflaţi pe diferitele trepte ale scării de sfinţenie au motive de nemulţumire cu treapta la care se află, întrucât nu sunt desăvârşiţi. Din punctul acesta de vedere, se pare că nici unul n-a ajuns şi nu se socoteşte ajuns la sfinţenia desăvârşită înainte de moarte, de aceea nici unuia nu i se dă cununa sfinţeniei oficial recunoscută de Biserică înainte de moarte. În multe de pe treptele cele mai înaintate se află încă imperfecţiuni, scăderi, greşeli, mici păcate. E atât de greu de spus de unde începe o vieţuire lipsită complet de asemenea imperfecţiuni, sau dacă începe pentru vreunul din membrii Bisericii o astfel de vieţuire, câtă vreme el n-a depăşit mişcarea spre infinitatea iubirii şi a sfinţeniei lui Hristos şi n-a intrat în odihna din interiorul ei. Aceasta nu înseamnă, precum s-a văzut chiar din cele spuse, că toţi în Biserică sunt la fel; nu înseamnă mai ales că, dată fiind neputinţa atingerii desăvârşirii în lumea aceasta, trebuie să devenim indiferenţi faţă de păcat, sau să credem că orice efort e zadarnic, pentru că nu ne ridică în nici cel mai mic grad din păcate, la nici un fel de grad de sfinţenie, cum face protestantismul. Acesta este unul din sensurile modului paradoxal în care vorbeşte despre starea creştinilor Sfântul Apostol Ioan, declarând pe de o parte că „sângele lui Hristos ne curăţeşte de tot păcatul”, iar pe de alta că „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (I In. 1, 7- 8). Trebuie să ne aflăm într-o tensiune continuă de a depăşi cât mai mult păcatele, ridicându-ne la greşeli cât mai mici şi mărturisind în acelaşi timp pe cele ce continuăm să le mai facem şi să le mai avem. Antinomia o rezolvăm prin mărturisire: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ierte păcatele noastre şi să ne curăţească de toată nedreptatea” (I In. 1, 9). Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, scrie mereu păcatele noastre, dar mereu le şi şterge cu mila Lui.317 El ia în serios păcatele noastre întrucât le scrie sau ia cunoştinţă de ele, ca reale. Dar ia în considerare şi pocăinţa noastră pentru ele. Căci în pocăinţă depăşim închiderea în noi înşine şi intrăm în comuniunea iubitoare cu El, deci păcatele dispar de fapt, desigur întrucât ne vine în întâmpinare harul sau iubirea lui Hristos. Dar nu trebuie să păcătuim intenţionat, gândind anticipat că Hristos ne va ierta prin pocăinţă. Aceasta ar însemna să ne obişnuim să nu mai luăm nici pocăinţa în serios. Aceasta ar însemna a nu fi împinşi numai de neputinţa reală a noastră la păcatul pe care-1 săvârşim, ci şi de o lipsă de respect faţă de Dumnezeu, gândind că putem profita de mila Lui. Dumnezeu ţine seama de neputinţa noastră reală, nu de neputinţa pretextată. Jertfa lui Hristos s-a adus pentru neputinţele noastre, nu pentru intenţiile noastre de a profita de ea nesincer, în starea de după Botez, când în mare parte neputinţele noastre au fost vindecate, întrucât Hristos cu puterea Lui S-a sălăşluit în noi. Paul Evdokimov zice: „Biserica este sfinţită cu sfinţenia lui Hristos (Efes. 5, 25-27); şi în virtutea faptului că e sursa Tainelor şi a sfinţeniei ea aduce la existenţă comuniunea sfinţilor. Totdeauna, prin toată istoria ei, Biserica a definit un concept clar: ea nu e o societate de sfinţi desăvârşiţi, sau numai de aleşi şi de puri. Taina este de a fi în acelaşi timp „Bisericacelor ce se pocăiesc, a celor pieritori”, cum zice Sfântul Efrem, dar şi mediul de comuniune între păcătoşi şi lucrurile sfinte (Taine), al participării lor îndumnezeitoare la ceea ce este numai sfânt.” E de făcut o deosebire între Biserică şi membrii ei, deşi pe de altă parte ea îi cuprinde pe ei: ea se constituie din cei ce transcend şi din ceea ce se atinge prin transcendere continuă. Biserica are, în acest caz, sensul a ceea ce se atinge prin transcendere. Ea e în fiinţa ei adâncă izvorul sfânt pentru membrii ei, având imprimată în ea pe Hristos cel sfânt. Ea e lacul Vitezda, care tămăduieşte pe bolnavi, dar nu se molipseşte de microbii lor, ci-i dizolvă. „Biserica chiar pe pământ trăieşte nu o viaţă pământească, ci una dumnezeiască şi fericită. De aceea numeşte în mod sărbătoresc nu numai pe fiecare dintre membrii ei sfânt, ci şi pe sine însăşi în totalitatea ei, sfântă. Apariţia ei văzută e cuprinsă în Taine, viaţa ei lăuntrică, în darurile Duhului Sfânt, în credinţă, nădejde şi dragoste. Ea nu e niciodată desfigurată şi nu are lipsă de nici o îmbunătăţire.”
c. Sobornicitatea generală a Bisericii.
a) Sobornicitatea ca unitate a persoanelor în varietate complementară. Traducătorii slavi al Crezului niceo-constantinopolitan au redat termenul grec „catholiki” prin „sobornuiu” din resentiment faţă de Biserica din Apus, dar probabil şi pentru că sensul de „universală” dat de această Biserică cuvântului „catholiki” nu redă fidel înţelesul acestuia. Traducerea românească a adoptat din aceleaşi motive termenul slav, numind Biserica „sobornicească”. Acest termen are un sens mai apropiat de înţelesul cuvântului „catolică”. Prin el se exprimă modul sinodal de păstrare a învăţăturii Bisericii la nivel episcopal, dar şi modul general comunitar al practicării învăţăturii. Toată Biserica este un Sinod permanent, o comuniune, o convergenţă şi o conlucrare permanentă a tuturor membrilor ei, căci numai în această stare se păstrează şi se valorifică bunurile ei spirituale. În timpul nostru această sinodalitate generală e redată prin ideea de comuniune, care implică pe aceea de complementaritate.
Dacă prin însuşirea unităţii se afirmă simplu că Biserica este una, prin însuşirea sobornicităţii se arată de ce natură este această unitate. Ea e o unitate realizată şi menţinută prin convergenţa, comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor ei, nu printr-o simplă alăturare sau printr-o contopire a tuturor într-un tot uniform. Deci sinodalitatea sau sobornicitatea implică sensul Bisericii ca întreg organic-spiritual şi prin aceasta se apropie de înţelesul adevărat al termenului „catolică”, fără să-1 exprime direct. Adică sinodalitatea sau sobornicitatea exprimă poziţia şi lucrarea complementară a membrilor Bisericii, ca într-un corp adevărat, nu cauza ei, cum o exprimă termenul „catolică”. O redare directă a sensului termenului „catolicitate” ne-ar oferi-o termenul de „întregime” sau de „plenitudine”. Biserica este un întreg organic, un organism, sau un corp spiritual, o plenitudine care are totul, iar acest tot, această plenitudine e prezentă şi eficientă în fiecare din mădularele ei, din actele ei, din părţile ei. Înţelesul acesta al Bisericii precizează înţelesul ei de „corp” al lui Hristos. Acest înţeles al Bisericii corespunde definiţiei date ei de Sfântul Apostol Pavel, ca „plinirea (plinătatea) Celui ce împlineşte toate în toţi” (Efes. 1, 23). Conform acestui înţeles, Biserica are pe Hristos întreg cu toate darurile Lui mântuitoare şi îndumnezeitoare şi fiecare Biserică locală şi chiar fiecare credincios îl are întreg, dar numai întrucât rămâne în „întregul” corpului. Aşa cum în orice celulă a unui corp e corpul întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, aşa este în orice mădular sau parte a ei Biserica întreagă, şi prin aceasta Hristos întreg, dar numai întrucât respectivul mădular, sau respective parte a ei, rămâne în Biserică. Mădularele nu sunt uniformizate prin aceasta, ci sunt complementare, datorită faptului că viaţa corpului întreg, sau Hristos însuşi prin Duhul Sfânt e prezent în mod activ în toate. Duhul Sfânt, Care însufleţeşte rugăciunea Bisericii, Se roagă în mine şi odată cu aceasta se roagă însăşi Biserica cu mine şi în mine şi e în Biserică. Se roagă cu mine nu numai Biserica celor de pe pământ, ci şi sfinţii şi îngerii şi Maica Domnului. „Heruvimi cu chipuri de foc, Serafimi cu ochi mulţi, Scaune şi Stăpâniri, Începătorii şi Îngerii şi toţi Arhanghelii şi sfinte Domnii, împreună cu fericitul Înaintemergător, cu Proorocii şi Apostolii, cu Cuvioşii ierarhi, cu toţi drepţii, rugaţi-vă, să fim miluiţi!” (Canon către toţi sfinţii). „Noi ne rugăm în Duhul iubirii, ştiind că nimeni nu poate deveni fericit decât prin rugăciunile întregii Biserici, în care locuieşte Hristos, ştiind şi crezând că atâta timp cât timpurile nu sunt împlinite, toţi membrii Bisericii, cei vii şi cei morţi, sunt neîncetat desăvârşiţi prin rugăciune.” Fiecare credincios este însoţit de unanimitatea Bisericii. Nici unul nu e singur, ci se află în această unanimitate. E o unanimitate perfectă de persoane, în care se păstrează neanulată fiecare persoană, primind putere din corpul întreg şi contribuind cu specificul ei la bogăţia şi la viaţa corpului întreg. Sfinţii Părinţi au limpezit ideea despre prezenţa Bisericii în fiecare mădular, dezvoltând viziunea Sfântului Apostol Pavel despre diferitele daruri ale mădularelor în corpul lui Hristos, provenite din şi susţinute de acelaşi Duh. În fiecare credincios însă, pe lângă darurile lui deosebite, există acelaşi har mântuitor, aceeaşi sălăşluire a lui Hristos prin Duhul Sfânt, dar numai întrucât e în legătură cu parohia sa. Iar în parohie toate harurile credincioşilor şi toate darurile lor se dezvoltă în solidaritate, dar numai în legătură cu episcopul şi cu eparhia lui, iar prin aceasta în legătură cu toată Biserica. Sfântul Vasile cel Mare afirmă direct că Duhul Sfânt „este întreg în fiecare şi este întreg pretutindeni”. Dar este întreg în fiecare mădular printr-un dar, sau prin daruri diferite, care se caută reciproc şi colaborează între ele la întreţinerea corpului întreg şi a fiecărui mădular în parte. „Dumnezeu a aşezat mădularele în corp, pe fiecare din ele cum a voit. Dar ele se îngrijesc împreună de aceeaşi lucrare şi unele pentru altele şi au o comuniune spirituală” şi o sensibilitate comună. În virtutea acestui fapt, ”dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” (I Cor. 12, 26). „Toţi suntem ca nişte părţi într-un întreg, în Duh.” „Căci noi toţi am fost botezaţi într-un Duh, pentru ca să fim un singur trup” (I Cor. 12, 13).323 Sobornicitatea ca comuniune şi plenitudine în Duhul Sfânt. Deşi mădulare cu slujiri şi cu daruri deosebite, întrucât le avem de la acelaşi Duh şi ne aflăm trăitori în acelaşi Duh şi în acelaşi întreg organic al Bisericii, avem o sensibilitate comună, sau sensibilitatea întregului e trăită de fiecare. Duhul lui Hristos nu îmbracă pe fiecare mădular al Bisericii cu toate darurile Sale în izolare, aşa cum nici la creaţie nu au fost date fiecărui om toate calităţile în izolare. În acest caz n-ar mai fi comuniune. Ci fiecare primeşte totul, dar în cadrul întregului, deci fiecare se bucură de totul, dar în comuniune. Comuniunea, departe de a reduce viaţa personală, o îmbogăţeşte. Iar prin aceasta îmbogăţeşte viaţa întregului. Comuniunea şi plenitudinea, acestea sunt cele două sensuri ale însuşirii Bisericii, exprimată prin termenul de „sobornicească” sau „catolică”. I. Karmiris, după ce stăruie asupra identităţii de sens între „ortodoxie” (dreapta credinţă) şi „catolicitate”, adaugă: „Cu toate acestea, catolicitatea înseamnă şi întregimea şi unitatea şi identitatea Bisericii ca trupul lui Hristos cel unul şi ca plenitudinea Celui ce plineşte toate în toţi (Efes. 1, 23). Este întregimea Bisericii, ca o mare unitate duhovnicească mistică, care ca trup al lui Hristos cel unul e călăuzită de Duhul Sfânt cel unul. Astfel catolicitatea înseamnă în general întregimea şi plenitudinea Bisericii adevărate, cea una, şi mai special plenitudinea Revelaţiei păzite şi propovăduite de ea şi a harului mântuitor procurat de ea, prin care se urmăreşte mântuirea lumii în întregime.”Iar mitropolitul Serafim spune că prin catolicitate se înţelege „unitatea multiplă a Bisericii, adică unitatea organică constatatoare din multe persoane, unitatea tuturor credincioşilor încorporaţi în trupul lui Hristos. Noţiunea aceasta indică întregimea Bisericii ca trup al lui Hristos, plenitudinea vieţii divino-umane, unitatea ei organică în multiplicitatea manifestărilor şi funcţiilor şi autoidentitatea Bisericii. Caracteristica „catolicităţii” este deci unitatea oamenilor restabilită în Hristos, sau în trupul Lui; ea este unitatea metafizică a omenirii mântuite prin întruparea Cuvântului şi prin opera de mântuire a lui Hristos.”
Sfântul Ioan Gură de Aur insistă atât asupra ideii că mădularele întregului sunt diferite, cât şi asupra faptului că în ele e întregul comun. Comentând cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Dacă toate ar fi un mădular, unde ar fi corpul?” (I Cor. 12, 14), el zice: „Iată ce spun: dacă n-ar exista între voi mari deosebiri, n-aţi fi una; şi dacă n-aţi fi una, n-aţi fi de aceeaşi esenţă. Dar acum, tocmai pentru că n-aveţi un singur dar, sunteţi un corp; şi fiind un corp, sunteţi una; şi nu mai sunteţi deosebiţi, odată ce sunteţi un corp.” A se observa paradoxul: fiind deosebiţi, alcătuiţi un corp şi fiind un corp, sau o unitate, nu mai sunteţi deosebiţi. Deschiderea fiecăruia spre totul şi umplerea lui de totul, îl face să se bucure de totul, deci să nu mai trăiască numai prin ceea ce e deosebit.Dar după ce a semnalat paradoxul deosebirii şi unităţii mădularelor în corp, Sfântul Ioan Gură de Aur dă şi explicarea: unitatea lor se datoreşte faptului că săvârşesc o operă comună. Apoi trage concluzia: „Căci fiecare din mădularele noastre are în acelaşi timp o lucrare proprie şi o lucrare comună; la fel există în noi o frumuseţe proprie (a fiecărui mădular al nostru) şi o frumuseţe comună.” Desigur, numai prin cugetare putem distinge între funcţiile proprii ale mădularelor şi între lucrarea lor comună. În realitate, fiecare lucrare proprie a fiecărui mădular e efectuată şi ea de organismul întreg şi fiecare mădular împlineşte prin funcţia lui o funcţie a întregului organism. Fiecare e deschis deci pentru lucrarea întregului organism şi se bucură de ea. Dar nici un mădular nu se confundă cu celelalte, pentru că fiecare mădular îşi însuşeşte lucrarea întregului organism şi puterile întregului într-o formă proprie. Şi chiar prin aceasta, lucrarea fiecărui mădular e folositoare întregului şi îmbogăţeşte întregul. Tot aşa acelaşi Duh întreg al lui Hristos, sau aceeaşi Biserică întreagă e eficientă în darul şi lucrarea fiecărui mădular.
Cu cât e mai intim prezent Hristos cu Duhul Lui în Biserică, cu atât face mai reală această eficacitate a Bisericii întregi în toate mădularele, şi cu atât dă putinţă mai mare de creştere spirituală mădularelor personale, diferenţiate, din nesfârşita bogăţie unitară a lui Hristos, comunicată de Duhul în chip spiritual în corpul diferenţiat şi unitar al Bisericii, deci nu le uniformizează ca în cazul unei unităţi susţinute de o autoritate exterioară, nesinodală, lipsită de caracterul de corp.
Întregimea Bisericii astfel înţeleasă are ca temelie şi ca izvor pe Dumnezeu, sau pe Hristos sălăşluit în ea şi lucrător în ea prin Duhul Sfânt, ca şi însuşirea unităţii şi a sfinţeniei. Ea stă în strânsă legătură cu însuşirea unităţii, nefiind decât precizarea modului unităţii. Dar şi cu însuşirea sfinţeniei. Căci dacă sfinţenia constă într-o renunţare la sine a umanităţii credincioase pentru Dumnezeu şi a fiecărui credincios pentru Dumnezeu şi pentru semenii săi, ea e o premisă pentru complementaritatea care-i face pe aceştia un corp al lui Hristos cu multe mădulare. Dar întregimea sau plenitudinea lui Hristos în Biserică prin Duhul Sfânt are şi ea un caracter dinamic şi diferenţiat, ca şi sfinţenia şi unitatea. Unii din membrii Bisiericii trăiesc în grade mai înalte întregimea sau plenitudinea lui Hristos în ei şi integrarea lor în plenitudinea Bisericii. Iar Biserica în totalitate înaintează spre o deplinătate eshatologică a experienţei integrale a lui Dumnezeu în ea şi a integrării ei totale în Dumnezeu, spre starea când Dumnezeu „va fi totul în toate” (I Cor. 15, 28). Propriu-zis aceasta este destinaţia Bisericii. Integrarea aceasta în plenitudine trebuie să devină proprie întregii creaţii. Sfântul Maxim Mărturisitorul, după ce descrie diferitele trepte ale integrării, continuă: „Apoi uneşte (Hristos) cele inteligibile şi cele sensibile, prin desăvârşita egalizare cu îngerii în cunoştinţă. Astfel face întreaga creaţie o singură creaţie... În sfârşit, după toate acestea uneşte firea creată cu cea necreată, prin iubire, arătându-se una şi aceeaşi prin posesiunea harului ca deprindere. Ajuns aici omul se află întreg şi în chip integral într-o întrepătrundere cu Dumnezeu întreg, devenit tot ce este şi Dumnezeu, afară de identitatea după fiinţă. El are atunci pe Dumnezeu Însuşi întreg în locul său însuşi şi dobândeşte ca premiu atotunic al urcuşului pe Dumnezeu Însuşi, ca ţinta finală a mişcării celor ce se mişcă şi ca stabilitate neclintită şi nemişcată a celor purtate spre El şi ca graniţa şi marginea nehotărnicită şi nemărginită a toată graniţa şi norma şi legea, raţiunea şi mintea şi firea.” Numai în această infinitate nehotărnicită, în care se stabilizează şi îşi ajunge „marginea” definitiv creaţia, îşi găseşte plenitudinea, sau actualizarea întregii ei raţiuni, norme şi legi interioare.
„Întregimea, înţeleasă cantitativ şi calitativ, trebuie să fie scopul Bisericii, ca ea să crească în Hristos (Efes. 4, 15-16), „creşterea lui Dumnezeu” (Col. 2, 19), ca să se umple „spre toată plinirea lui Dumnezeu” (Efes. 3, 19), ca „plinătatea Celui ce plineşte toate în toţi” (Efes. 1, 23), până când „toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos..., ca adeverindu-ne în iubire să creştem întru toate, în El, Care este capul, Hristos” (Efes. 4, 13-15). Atunci Biserica va ajunge la măsura plinătăţii lui Hristos.” Căci va sorbi din această plinătate a infinităţii şi se va bucura de ea, „prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, Care locuieşte în ea” şi o face capabilă de sorbirea din această plenitudine. „Aşa se va întregi plinătatea Bisericii, care este puterea ce tinde să cuprindă toată omenirea şi întregul cosmos în sânul Bisericii şi să recapituleze toate în Hristos.” Aşa se întregeşte plinătatea Bisericii mai ales din plinătatea nesfârşită a vieţii şi iubirii dumnezeieşti a lui Hristos, ca să fie întreaga creaţie plină de infinitatea dumnezeiască a lui Hristos.
Biserica este întregimea, este totul, este plenitudinea pentru că are pe Hristos care e totul în toate. E plenitudinea deocamdată în oarecare stare virtuală, dar în mişcare spre actualizarea ei deplină în eshatologie. De aceea ea are toate harurile mântuitoare care duc toată creaţia la îndumnezeire; are toată învăţătura, care include în ea virtual toată cunoştinţa necesară mântuirii. Biserica Ortodoxă este Biserica plenitudinii, întrucât n-a îngustat câtuşi de puţin prezenţa integrală a lui Hristos şi a lucrărilor Lui în sânul ei şi n-a îngustat nici învăţătura ca expresie a acestei prezenţe plenare a lui Hristos. Biserica Ortodoxă are toată putinţa rodirii celei drepte spre desăvârşirea credincioşilor, conform Sfântului Chiril din Ierusalim, după care Biserica are plinătatea şi pentru faptul că vindecă în mod deplin tot felul de păcate „săvârşite prin suflet şi trup, are în ea tot chipul virtuţii ce se numeşte în fapte, în cuvinte şi în toate felurile de haruri duhovniceşti”. Ea are toată desăvârşirea în potenţă. În ea se poate obţine actualizarea întregii desăvârşiri, cum nu se poate obţine nici în catolicism, nici în protestantism, datorită nefolosirii trupului sfinţit al lui Hristos în sânul Bisericii. Având plenitudinea învăţăturii şi a harului ca expresie a prezenţei integrale a lui Hristos în sânul ei, nimic nu se mai poate adăuga la această învăţătură. Nici o erezie n-a adăugat la ea ceva, ci dimpotrivă a îngustat-o şi prin aceasta a făcut-o în mare parte stearpă. Ereziile s-au depărtat de la acest tot, de plenitudinea prezenţei lui Hristos şi a darurilor Lui şi a învăţăturii ca expresie a ei, pentru că nu au mai crezut că Hristos este întreg în intimitatea umanităţii credincioase.
d. Apostolicitatea Bisericii. Aşa precum prin toate celelalte trei însuşiri se vede
Hristos ca ultima temelie şi izvor al Bisericii, aşa se vede şi prin apostolicitate. Apostolii au fost prima grupă de oameni care au crezut în Hristos, şi au dat mărturie despre Învierea şi deci despre dumnezeirea Lui. Dar tot ei au fost şi acea grupă prin care Hristos S-a făcut cunoscut tuturor generaţiilor ce au urmat şi vor urma, aşa cum a fost, ca Dumnezeu întrupat, răstignit şi înviat pentru mântuirea şi îndumnezeirea noastră. Apostolii nu au mărturisit şi nu au vorbit despre ei, ci despre Hristos. Ei nu şi-au luat de la ei slujba aceasta, ci de la Hristos. Pe credinţa lor, pe mărturia lor, pe vorbirea lor despre Hristos, pe totala închinare a fiinţei lor lucrării de a face cunoscut şi de-a comunica pe Hristos, s-a întemeiat şi se prelungeşte Biserica. Hristos nu a vorbit despre Sine în mod continuu unor mari mulţimi. Căci membrii se schimbau tot timpul lângă El. Ele n-ar fi putut reţine în mod necesar şi sigur conţinutul comunicat lor, neputând sta aceleaşi continuu lângă El. N-ar fi putut reţine întregimea înţelegerii ferme a Persoanei şi operei Lui unice, ci ar fi rămas cu fel de fel de fâşii, care n-ar fi putut fi integrate într-o unitate. De aceea El Şi-a ales un mic grup de oameni, cărora li S-a imprimat în întregimea autentică a Persoanei şi operei Sale, care să poată fi reţinută de ei şi transmisă nu numai în mod general şi aproximativ tuturor celor ce vor crede în viitor, ci şi în mod special şi exact unor grupuri de urmaşi ai lor, care să menţină aceeaşi înţelegere integrală şi autentică a Persoanei şi operei Lui de-a lungul timpurilor. Hristos n-a ales nici o singură persoană devotată căreia să i se destăinuie în întregimea Sa, ci unui grup care, primind în mod unitar aceeaşi imagine integrală şi autentică a Persoanei şi operei Sale, să o poată transmite în mod unitar urmaşilor, având şi ei şi urmaşii lor, în primirea şi transmiterea unitară a imaginii lui Hristos, asigurarea primirii şi transmiterii ei integrale şi adevărate.
Un singur ucenic al lui Hristos n-ar fi putut primi toată profunzimea şi bogăţia Persoanei lui Hristos, a învăţăturii şi faptelor Sale, n-ar fi fost în stare să ţină minte şi n-ar fi dat asigurarea obiectivă ascultătorilor despre adevărul propovăduit. Şi nu o persoană dintre ucenicii lui Hristos ar fi putut ţine sub control transmiterea integrală şi autentică a imaginii lui Hristos şi a operei Sale de către ceilalţi ucenici, ci controlul acesta îl exercita asupra fiecăruia amintirea lui Hristos Însuşi, care li S-a imprimat într-un timp prelungit în fiinţa lor, control verificat de ei înşişi prin comuniunea dintre ei toţi. Cei doisprezece au trebuit să fie egali, pentru ca unitatea propovăduirii lor să nu fie strâmbată unilateral de autoritatea unuia singur dintre ei.
De aceea în Noul Testament Apostolii sunt împreună numiţi „temelia” Bisericii (Efes. 2, 20), dar o temelie în funcţie de temelia ultimă, care este Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune că ea „este zidită pe temelia Apostolilor şi proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Hristos” (Efes. 2, 20). Hristos ca piatra cea din capul unghiului îi uneşte pe Apostoli, mai bine zis uneşte credinţa lor şi învăţătura despre El într-o temelie unitară, în temelia Persoanei Lui profund imprimată în fiinţa lor, pe care se poate zidi Biserica până la sfârşitul veacurilor, ca o clădire spirituală unitară şi mereu aceeaşi. Ea e cetatea al cărei zid are „douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului” (Apoc. 21, 14); ei sunt „stâlpii” Bisericii (Gal. 2, 9). Dar Domnul Însuşi este „temelia” ultimă, care nu poate fi înlocuită cu alta (I Cor. 3, 11; Efes. 2, 20). El e „Cel ce susţine totul; căci piatra cea din capul unghiului susţine şi zidurile şi temeliile ei... şi acoperişul şi pereţii şi orice altceva; totul e purtat de El”.
Apostolii ca „temelie” nu fac de prisos pe Hristos ca temelie, nici Hristos ca temelie nu-i face pe Apostoli de prisos ca temelie suprapusă, ci tocmai Apostolii ca temelie suprapusă fac străveziu pe Hristos ca temelie ultimă, sau de abia prin Apostoli Hristos pune o temelie adevărată Bisericii. Apostolii trimit în mod unitar la Hristos, Îl indică pe El ca piatra cea din capul unghiului; dar dacă Hristos S-ar fi adresat unei mulţimi schimbătoare şi nu ar fi făcut din grupul Apostolilor o temelie statornică, Biserica n-ar fi putut lua fiinţă şi n-ar fi putut continua. Biserica este astfel apostolică, întrucât prin Apostoli cunoaşte ea pe Hristos în mod deplin şi autentic şi de la ei a moştenit credinţa în El şi certitudinea învierii Lui. Iar amândouă acestea s-au menţinut în cursul existenţei ei istorice, menţinându-se ea însăşi, prin succesiunea apostolică a episcopatului în comuniune, sau prin harul Duhului Sfânt primit de Apostoli la Cincizecime şi transmis episcopatului, şi de acesta, preoţilor şi credincioşilor. De aceea Biserica primeşte şi are de la Apostoli continuu în ea pe Hristos Însuşi cu toate darurile Lui. A trebuit ca Apostolii înşişi să primească în momentul iniţial al Bisericii pe Duhul sfânt, adică pe Duhul lui Hristos, Care să rămână în Biserică, şi nu alte persoane. Aceasta, pentru ca ei să poată vedea ca luminarea ce le-a adus-o Duhul cu privire la Persoana şi la opera lui Hristos şi puterea ce le-a insuflat-o, ca să dea mărturie despre El, se referă de fapt la Hristos cel cunoscut de ei şi deci că acest Duh e Duhul lui Hristos însuşi, trimis de Hristos însuşi. Prin harul Duhului Sfânt primit de Apostoli la început, ei au putut menţine şi comunica în general Bisericii şi în mod special episcopilor credinţa în Hristos şi învăţătura despre El în mod integral, odată cu harul legăturii cu Hristos cel prezent în Biserică prin Duhul Sfânt; iar ei au putut menţine şi transmite, la rândul lor, acestea în mod neîntrerupt generaţiilor succesive din Biserică. Să luăm cele trei componente ale apostolicităţii pe rând.
a) Apostolii sunt primul grup de oameni care au crezut în dumnezeirea lui Hristos, credinţă întărită decisiv în ei de faptul că L-au văzut personal pe Hristos cel înviat. Credinţa lor, mărturia lor despre Învierea Lui, e prima temelie pe care a început să se clădească şi pe care continuă să dureze şi să se clădească Biserica. Dacă n-ar fi fost credinţa şi mărturia apostolilor despre învierea Domnului, n-ar fi putut lua fiinţă şi n-ar fi putut dura şi creşte Biserica.
b) Prin apostoli cunoaştem pe Hristos aşa cum a fost, cunoaştem învăţătura Lui, prin care El Însuşi S-a tălmăcit pe Sine şi a indicat calea mântuirii şi desăvârşirii omului. Această învăţătură nu e separată de credinţa lor, ci ea e conţinutul sau baza credinţei lor. Pe de altă parte, credinţa lor, care şi-a primit ultima întărire prin Înviere, le-a dat ochi să înţeleagă Persoana şi opera lui Hristos şi tot conţinutul învăţăturii Lui. De aceea după Înviere au putut vedea Persoana, învăţătura şi opera lui Iisus implicate în Scriptura dinainte de El, deci Persoana, învăţătura şi opera Lui luminând toată Scriptura şi pe El Însuşi, luminat de ea; au putut vedea pe Hristos şi opera Lui ca împlinitor al planului de mântuire al lui Dumnezeu. Iisus Însuşi, după Înviere, le-a atras Apostolilor din nou atenţia asupra acestei prezenţe ascunse a Lui în toată Scriptura dinainte de El, iar ei au putut înţelege acest lucru, pe care nu 1-au înţeles clar înainte, deşi Iisus îl afirmase şi în învăţătura ce le-o dăduse înainte. Lipsea încoronarea planului de mântuire prin învierea reală a lui Hristos, ca să se vadă înţelesul lui real. „Apoi a vorbit către ei: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, pe când eram cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis ochii lor, ca să priceapă Scripturile. Şi le-a zis că aşa este scris şi aşa se cădea să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi” (Lc. 24, 44- 46).
Înainte de Înviere, Apostolii n-ar fi putut scrie Evangheliile şi propovăduirea lor n-ar fi putut avea amploarea viziunii care încadrează toată Scriptura Vechiului Testament în planul mântuirii în Hristos, viziune a cărei formă scrisă o avem îndeosebi în Epistolele sfântului apostol Pavel. Aceasta nu înseamnă că Apostolii, scriind Evangheliile, au prezentat un Hristos deosebit de cel real, sau au propovăduit o învăţătură care se deosebeşte în conţinutul ei de cea a lui Hristos, care-L exprimă pe El Însuşi.
Am văzut că Iisus Însuşi le aminteşte că le-a indicat adeseori înainte de Înviere, cum Moise şi proorocii vorbesc despre El. Şi, de fapt, El arătase adeseori cum Vechiul Testament se împlineşte în El (Ex.: Lc. 4, 21). Iisus era Acelaşi înainte de înviere, dar întrucât nu se realizase de fapt profeţia Sa despre învierea Sa, adică nu apăruse în slava Sa, pentru apostolic rămâneau multe lucruri privitoare la El nu numai ascunse, ci şi neînţelese. În ce priveşte vocabularul Evangheliilor, acesta nu e inventat de Apostoli, ci e cel folosit de Hristos. Totuşi anumite forme de exprimare a înţelesului Persoanei şi operei
Mântuitorului, cuprinse în propovăduirea şi epistolele Apostolilor, le aparţin lor, dar nu sunt lipsite de legătură şi de o înrudire cu cele folosite de Iisus. Astfel, predica şi scrisul Apostolilor despre Iisus are pe de o parte o anumită originalitate de expresie, deci e apostolică în sens propriu, dar pe de altă parte ea se încadrează deplin în conţinutul şi formele cuvântărilor şi învăţăturii lui Iisus către ei.
În orice caz, numai prin Apostoli cunoaştem ce a învăţat Iisus şi cum a învăţat El. De la ei avem încadrarea acestei învăţături în forma şi în expresiile unei înfăţişări mai explicite, care a rămas esenţa conţinutului învăţăturii şi legăturii spirituale a Bisericii cu Hristos.
Această înfăţişare e normativă pentru toate timpurile, nu numai pentru că e cea dintâi expunere a faptelor lui Iisus şi a învăţăturii Lui şi deci expunerea cea mai autentică, ci şi pentru că în formele ei de expresie creşte organic din expresiile Mântuitorului. Biserica este apostolică în toate timpurile, pentru că are aceeaşi credinţă ca apostolii şi stă pe temeiul conţinutului şi formei înfăţişării date de ei lui Hristos. Totuşi generaţiile succesive de credincioşi ai Bisericii n-au moştenit şi calitatea de apostoli, pentru că n-au moştenit şi poziţia lor de primii în credinţa în Hristos şi de primii tălmăcitori ai învăţăturii şi faptelor Lui. În această calitate a lor de martori şi tălmăcitori iniţiali ai Revelaţiei în Hristos – care implică faptul că au stat lângă Iisus trei ani zi de zi, că L-au văzut înviat şi că au primit nemijlocit Duhul Lui -, se include şi calitatea de organe ale finalizării Revelaţiei în Hristos şi ale completării ei.Înfăţişarea apostolică a Persoanei şi a operei lui Hristos, adică formularea apostolică a învăţăturii Lui şi a învăţăturii despre El, rămâne baza permanentă şi neschimbată a credinţei şi învăţăturii Bisericii, pentru că ea este redarea cea mai fidelă a acestei învăţături, întrucât Apostolii, ca nişte adevărate organe ale Revelaţiei în Hristos, în înfăţişarea aceasta şi în formele ei de expresie, redau privirea lor directă în infinitatea dumnezeiască a Persoanei Lui şi în umanitatea Lui unică, datorită acestui fapt. Nici un fel de expresii din cursul istoriei Bisericii nu vor putea depăşi redarea apostolică a acestei infinităţi şi vederea apostolică autentică a ei. Toate vor rămâne mai înguste, mai lipsite de căldură, de perspicacitate şi de bogăţie în conţinut, neavând la bază privirea intimă a apostolilor în Persoana lui Hristos.
c) Al treilea fapt care ridică pe Apostoli peste toate generaţiile următoare de credincioşi, dar îi face şi temelia Bisericii, este că ei au fost cei dintâi care au primit pe Sfântul Duh la Cincizecime şi L-au primit fără nici o mijlocire omenească. Ei au primit pe Duhul Sfânt fără altă mijlocire omenească, pentru că L-au primit direct din trupul lui Hristos deplin pnevmatizat prin Înălţare. Iar aceasta li s-a întâmplat pentru că în cursul celor trei ani cât au stat lângă Iisus au ajuns la o mare unire spirituală cu El, fapt pentru care după Înviere, în prima Sa pnevmatizare, le comunică prima insuflare a Duhului Sfânt (In. 20, 22).
Prin puterea Duhului Sfânt primit la Rusalii, care este în acelaşi timp deplina sălăşluire pnevmatică a lui Hristos în ei şi odată cu aceasta în Biserica începătoare, Apostolii se fac primii mijlocitori umani vizibili ai Duhului Sfânt, sau ai lui Hristos Însuşi prin Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt, primit de ei, pe de o parte sunt confirmaţi deplin în credinţa şi în înţelegerea conţinutului Persoanei şi operei lui Hristos, pe de alta, sunt botezaţi, curăţindu-se de păcatul strămoşesc prin sălăşluirea lui Hristos şi a tuturor darurilor şi lucrărilor Lui actuale şi potenţiale în ei. Primind cei dintâi pe Duhul Sfânt, şi anume fără mijlocire omenească vizibilă, ei sunt confirmaţi în calitatea apostolatului netransmisibil, care înseamnă însă şi calitatea de primii propovăduitori şi transmiţători ai harului integral al Duhului Sfânt. Astfel, întrucât sunt primii care primesc în ei pe Hristos, devin primii creştini, căci pe Acelaşi Hristos Îl vor primi şi creştinii de după ei. Totuşi, primind şi misiunea de primi susţinători ai Revelaţiei integrale şi ai darurilor şi lucrărilor lui Hristos, Apostolii primesc prin aceasta puterea de a transmite această misiune specială, de propovăduitori ai lui Hristos şi ai darurilor şi lucrărilor Lui, unui grup de succesori, sau episcopilor, ca aceştia la rândul lor să le transmită urmaşilor lor. La rândul lor toţi episcopii transmit pe Hristos şi lucrările Lui primate prin Apostoli preoţilor şi prin aceştia, sau independent de aceştia, celor ce cred. Cincizecimea îi confirmă deci pe Apostoli într-o întreită calitate: a apostolatului netransmisibil; a creştinilor care transmit celor ce vor credinţa şi învăţătura despre Hristos în general; şi a celor încredinţaţi cu misiunea de a transmite responsabilitatea propovăduirii şi a comunicării Duhului lui Hristos unui grup de persoane speciale, sau episcopilor, şi prin aceştia harul mântuitor tuturor credincioşilor. Cele trei calităţi formează un tot în apostoli. Numai pentru că sunt primii care au primit pe Duhul Sfânt, şi anume în mod nemijlocit de la Hristos cel deplin pnevmatizat în trupul Lui, se fac punctul de plecare al succesiunii apostolice, al misiunii şi răspunderii neîntrerupte a episcopatului de a propovădui învăţătura integrală despre Hristos şi de a comunica pe Hristos Însuşi cu lucrările Lui în toată Biserica. Şi numai pentru că ei sunt primii creştini care au primit pe Hristos în ei prin Duhul Sfânt, deci au fost primele mădulare ale Bisericii, ei pot transmite pe Hristos generaţiilor următoare în Biserică şi pot transmite prin succesiune apostolică episcopatului misiunea specială sau harul de a propovădui pe Hristos în Biserică şi de a comunica pe Hristos şi harul Lui, viitorilor creştini. Succesiunea harului e condiţionată de continuitatea învăţăturii, dar la rândul lui harul primit de episcopi prin succesiunea apostolică asigură păstrarea învăţăturii apostolice.333 Căci harul acesta nu se transmite fără învăţătura apostolică, nu se transmite în gol. Episcopul asigură, înainte de primirea harului arhieresc, pe episcopii care-1 hirotonesc şi, prin aceştia, tot episcopatul şi Biserica, că şi-a însuşit credinţa şi învăţătura apostolică, deci e destoinic să împlinească misiunea ce i se încredinţează prin harul apostolic, de a menţine şi propovădui învăţătura apostolică. În afară de aceea, este necesar harul lui Hristos, transmis prin Duhul Sfânt şi folosit în comuniunea sinodală, pentru interpretarea corectă a învăţăturii, pentru predicarea şi păstrarea solidară a învăţăturii din tradiţia apostolică, în lumina căreia trebuie interpretată şi învăţătura apostolică scrisă. Biserica este astfel apostolică prin moştenirea credinţei, învăţăturii şi harului de la Apostoli, ca cei dintâi care le-au primit de la Hristos prin Duhul Sfânt. Apostolicitatea Bisericii uneşte istoria cu prezentul. 334 În transmiterea harului şi învăţăturii lui Hristos fiecare generaţie îşi dă contribuţia prin credinţa ei. În transmiterea lor, fiecare generaţie pnevmatizată prin mijlocirea celei anterioare îşi dă contribuţia la pnevmatizarea sângelui celei succesoare. Apostolicitatea înseamnă legarea generaţiilor în tradiţia întreagă ce vine de la Apostoli, pentru că ea este Revelaţia întreagă, dar şi în harul şi spiritualitatea ce vin în mod neîntrerupt de la Duhul lui Hristos prin ei.
Dar aceasta nu înseamnă că Biserica priveşte numai în trecut, că Hristos aparţine istoriei şi apostolii se interpun între El şi noi, sau că harul vine numai din trecut Noi intrăm într-o legătură cu Hristos cel viu şi acum. Duhul lui Hristos sau harul Lui coboară şi acum şi de sus, la fiecare botez, într-o continuă Cincizecime. Dar pentru aceasta trebuie să ştim despre Hristos, să credem în El cu toată hotărârea. Iar credinţa aceasta o primim de la preoţii şi de la creştinii existenţi, deci care au crezut înaintea noastră, iar ei de la cei dinaintea lor şi aşa până la Apostoli, primii care au ştiut despre Hristos şi au crezut în El. Istoria ne este necesară pentru intrarea noastră prezentă în legătură cu Hristos. Credinţa celor dinaintea noastră înseamnă prezenţa lui Hristos prin Duhul Sfânt, în momentul de faţă, în ei. În acest sens, Hristos vine prin Duhul Sfânt de la ei şi aşa mai departe până la Apostoli: o prezenţă din acest moment a Lui în cei ce au crezut înaintea noastră, e izvorul harului Lui în noi, sau această prezenţă în ei devine prezenţă în noi, în Biserica Lui, care ne uneşte pe toţi cei ce credem. Dar Hristos, Care este în ei, e şi mai presus de ei, este şi în Biserică, dar şi mai presus de Biserică. Aşa Îl primim şi noi şi de la ei şi din cer. Ei ne ocazionează prin credinţa şi prin cunoştinţa lor primirea lui Hristos din ei, dar şi din cer ca din ultima înălţime în care Se află Hristos. Preoţii şi episcopii care săvârşesc Tainele şi propovăduiesc dau cunoştinţă despre Hristos care este în Biserică şi mai presus de Biserică. Rugăciunea lor care ocazionează venirea lui Hristos în noi o fac în Biserică şi de aceea Biserica se roagă în ei. Biserica ne transmite pe Hristos din ea şi ocazionează sălăşluirea lui Hristos cel din cer, sau din ultima înălţime, în noi. Căci Hristos din Biserică e acelaşi cu Hristos din ultima înălţime, pentru că Biserica se întinde până la acea ultimă înălţime sau adâncime. Apostolii au primit pe Duhul Sfânt, sau pe Hristos prin Duhul Sfânt, prin rugăciunea pe care au deprins-o de la Hristos (Fapte 1, 14). În noi vine prin rugăciunea noastră. Iar în rugăciunea aceasta suntem asistaţi de rugăciunea preotului şi a Bisericii, dar şi de Duhul Sfânt şi în rugăciunea aceasta e o cunoştinţă despre Hristos şi o credinţă în El, ce ne vine de la apostoli. De la Apostoli vine în Biserică, odată cu credinţa în Hristos şi cu cunoştinţa despre El, şi căldura rugăciunii şi deci Hristos Însuşi şi Duhul Sfânt care Se roagă în noi.

„Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”
Călători, aveţi grijă de arcă! Atunci când a venit potopul, Noe a fost salvat într-o arcă sigură. Potopul nebuniei şi păcatului continuă fără de încetare. Din această cauză Iubitorul de oameni a construit arca salvării. Cereţi-I arca Sa şi în curând veţi intra în ea.
Nu vă lăsaţi înşelaţi de mulţimea diferitelor nave, decorate şi împodobite pe dinafară, întrebaţi de puterea motorului şi de îndemânarea căpitanului. Cel mai puternic motor şi cel mai îndemânatic cârmaci se pot găsi pe arca lui Hristos. Acest cârmaci este însuşi atotvăzătorul, atotputernicul Duh Sfânt. Nu vă lăsaţi înşelaţi nici de către cei ce vă invită în bărcile lor noi şi fragile sau de cei ce vă oferă bărci doar pentru voi. Călătoria este lungă şi furtunile periculoase. Nu vă lăsaţi înşelaţi nici de către cei ce spun că de cealaltă parte a oceanului nu există un nou pământ, o lume nouă şi că nu are rost să vă pregătiţi pentru îndelungata călătorie. Ei vă invită să pescuiţi la ţărm. Cât de puţine văd şi cunosc ei. Cu adevărat, ei se pregătesc pentru distrugere şi vă invită şi pe voi la distrugere. Nu vă lăsaţi înşelaţi ci mai bine întrebaţi de arca Sa. Cu toate că pare mai puţin îmbietoare pentru ochi decât celelalte, totu şi ea este mai tare şi mai sigură. Chiar de nu are multe şi felurite steguleţe ci doar semnul crucii, să ştiţi că viaţa voastră e în siguranţă la bordul său. Şi într-o călătorie pe mare prima şi principala grijă ar trebui să fie siguranţa vieţii pasagerului. Dacă credeţi în Mântuitorul Hristos, o, purtătorilor de Hristos, credeţi şi în lucrarea Sa. Lucrarea Sa este Biserica, arca salvării. La bordul său navighează cete de mântuiţi şi de cei ce merg pe calea mântuirii. Domnul a pus la baza lucrării Sale credinţa, tare ca piatra. După cum a spus şi a proorocit: „pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Şi, cu adevărat, până în ziua de azi ele nu au biruit-o niciodată şi nici nu o vor face de acum încolo.
Biserica este numită trupul lui Hristos: „Voi sunteţi trupul lui Hristos” (Rom. 15, 5; I Cor. 12, 27). De aceea există o singură Biserică. Pentru că nu pot exista două trupuri cu un singur cap, iar Hristos este numit capul Bisericii (Col. l, 18). Drept aceea, un Hristos, un cap, un trup - o Biserică. Chiar de există apostazii şi erezii, de ce ar trebui să vă tulbure aceasta? Totul a fost prevăzut şi proorocit, precum un cârmaci cu experienţă prevede şi spune călătorilor despre furtunile şi pericolele ce-i aşteaptă. „Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, spune Apostolul, ca să iasă la lumină cei lămuriţi” (I Cor. 11,19). Dacă un grup de pasageri de la bordul arcei şi-ar scobi o luntre pentru ei şi ar coborî în mare să navigheze singuri, v-aţi întrista, bineînţeles. Şi aşa şi ar trebui. Exemplul lor, un exemplu de aruncare fără speranţă şi încăpăţânată în braţele pericolului, întăreşte credinţa voastră într-una şi unica arcă de salvare.
Biserica este numită sfântă. E limpede pentru voi de ce ea este numită sfântă. Mai întâi pentru că bazele ei au fost puse de Sfântul Sfinţilor. Apoi, pentru că Domnul a transformat-o, a răscumpărat-o, a purificat-o şi a întărit-o cu propriul Său sânge sfânt şi prea pur. În al treilea rând, deoarece chiar de la început Sfântul Duh al lui Dumnezeu a îndrumat-o, a inspirat-o, a adus-o la viaţă, în al patrulea rând, pentru că toţi membrii săi sunt numiţi sfinţiţi, despărţiţi de orice nesfinţenie din această lume în care ei cresc şi prin care călătoresc, în al cincilea rând, deoarece sfintele ceruri le sunt rezervate ca lo cuinţă, în al şaselea rând, pentru că în ea sunt mijloacele date de Dumnezeu prin care oamenii se sfinţesc şi se pregătesc pentru viaţa cerească. Din această cauză Biserica este numită sfântă.
În plus, Biserica este numită sobornicească (universală). De ce aceasta? Mai întâi, pentru că ea îi uneşte în Dumnezeul viu pe copiii întregului pământ, ai tuturor neamurilor, ai tuturor limbilor. Ea nu se adreseaz ă unei singure rase, nici unui singur neam, nici unei singure naţiuni. Precum omul care stă la răscrucea drumului şi îi invită pe toţi călătorii la petrecerea împăratului (Matei 22, 9), aşa face şi Biserica. La fel face şi sfânta şi universala Biserică, îi invită şi îi uneşte pe toţi fiii şi fiicele oamenilor, spre mântuire. Şi nu refuză pe nimeni, dintre cei ce nu o resping pe ea şi, în consecinţă, pe fiecare. Aceasta este diferenţa dintre atotprimitoarea Biserică a Noului Testament şi Biserica pregătitoare din Vechiul Testament, care se limita la un singur popor.
Şi Biserica mai este numită universală pentru că ea include şi pe cei vii şi pe cei adormiţi. Cei ce au adormit întru Domnul sunt, în aceeaşi măsură, membri ai săi, ca şi cei ce încă trăiesc pe pământ. Drumeţii pe care arca salvării i-a transportat pe pământul cel nou, în împărăţia veşnică, precum şi cei ce sunt transportaţi astăzi sau cei ce vor fi transportaţi mâine - toţi sunt membri ai unei sfinte Biserici universale.
Biserica, deci, este numită universală pentru că ea nu cunoaşte limite legate de rasă, limbă, spaţiu, timp sau moarte. Pe lângă acestea, Biserica este universală atât prin învăţătura, cât şi prin structura sa.
Sfânta Biserică este numită şi apostolică. Mai întâi, Biserica este numită aşa pentru că Apostolii lui Hristos au fost primii Săi membri. Ei au fost primii martori personali ai vieţii şi lucrării miraculoase a Fiului lui Dumnezeu pe pământ şi ei L-au urmat primii, în al doilea rând, pentru că Apostoli au organizat structura Bisericii şi au răspândit învăţătura Evangheliei în lume. În al treilea rând, pentru că Sfinţii Apostoli au fost primii după Domnul ce şi-au vărsat sângele la temelia ei. În al patrulea rând, pentru c ă apostolicitatea sa nu a încetat nici până astăzi. Apostolicitatea Bisericii se manifestă astăzi în două forme: în misiunea ei în lume şi în succesiunea apostolică a ierarhiei ei. Atât în misiunea ei prin lume, cât şi prin misionarii săi, adevărata Biserică, Biserica Ortodoxă, poartă sceptrul etern al apostolicităţii.
Sarcina Bisericii ca instituţie nu este să conducă, ci să facă misiune; să predice neamurilor până la martiriu, după cum a făcut-o Domnul Hristos; să lumineze sufletele oamenilor, să îndrume viaţa morală a oamenilor din punct de vedere spiritual. Datoria ei e să elibereze şi nu să aservească. Căci toţi oamenii sunt chemaţi la libertate întru Hristos, la eliberarea fiilor lui Dumnezeu. Căci scris este: „Nu mai eşti rob, ci fiu” (Gal. 4, 7). Şi iarăşi: „întru libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi” (Gal. 5, 1). Ca arcă a salvării, Biserica lui Dumnezeu transportă copii liberi şi nu sclavi, copii împărăteşti, pe care îi poartă către împărăţia cerească veşnică. Nu există nici o încărcătură mai de preţ şi nici destinaţie mai plină de fericire. Aceasta este credinţa celor neînfricaţi şi a celor ce-i iubesc pe alţii. Laşii şi egoiştii cu greu pot accepta această credinţă. Neînfricaţi sunt cei ce au curajul să se ridice în sufletul lor împotriva haosului păgân şi să facă ordine aşa cum este scris în Evanghelie. Cei ce-i iubesc pe ceilalţi sunt cei cărora le place să călătorească cu alţii şi care privesc la tovarăşii lor prin lumina acelei lumini divine din depărtare. Şi ei se bucură pentru tovarăşii lor ca şi pentru fraţii lor, pentru ei înşişi şi pentru acea lumină eternă care îi luminează şi îi inundă pe ei, atrăgându-i pe toţi către ea. Neînfricaţilor şi celor ce îi iubesc pe ceilalţi le place curăţenia, în suflet şi în jur. Ei apreciază ajutorul altora şi nu refuză să dea ajutorul lor altora. Lor le face plăcere să păşească în lături pentru a face loc altora. Ca şi Dumnezeu, ei sunt arşi de dorinţa ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă să cunoască adevărul. Recunoscând măreţia Dumnezeului celui viu, ei se consideră fiinţe de nimic. Ei se văd ca pe nişte organe minuscule ale misteriosului şi marelui trup al Bisericii, al cărui cap este Hristos. Ei nu impun şi nu pornesc ceartă; lor nu le este teamă de această viaţă şi nici nu se înfricoşează de moarte. Ei laudă faptele bune ale tovarăşilor lor, dar pe ale lor le ţin în secret. Şi astfel, în ordine, în armonie şi fericiţi, ei migrează ca un stol de păsări către regiuni mai calde - către împărăţia luminii divine şi căldurii Tatălui.
Aceasta este credinţa voastră, purtătorilor de Hristos, credinţa strămoşilor voştri neînfricaţi şi iubitori de oameni. Fie aceasta şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie, până la sfârşitul călătoriei în liniştitele ceruri. Aceasta este credinţa ortodoxă mântuitoare ce nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei. În ziua răsplăţii, în marea zi a dreptăţii lui Dumnezeu, când Hristos va judeca cu dreptate, ei vor fi numiţi binecuvântaţi.
Ce alte nume se mai dau Bisericii?
Biserica mai este numită „Ogorul lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 9), „casa” sau „templul” lui Dumnezeu, cum spune Sf. Apostol Pavel efesenilor: „(Voi) sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos, în Care toată zidirea bine alcătuită creşte întru locaş sfânt în Domnul, întru Care voi împreună sunteţi zidiţi spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2, 19-22).
Sf. Scriptură foloseşte des cuvântul „a zidi” în înţelesul că puterea credinţei şi a dragostei va înălţa clădirea, adică obştea cea mare a creştinilor. „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, zice Mântuitorul (Matei 16, 18). Iar Sf. Apostol Pavel scrie efesenilor: „Si El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, iar, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor la lucrul slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos; până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii, duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţânând adevărul în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul, Hristos” (Efes. 4, 11-15). Într-una din vedeniile sale, Păstorul lui Herma arată minunata zidire făcută de îngeri, a unui uriaş trup, care e Biserica alcătuită din pietre felurite: clerici şi credincioşi.
Uneori Biserica e înfăţişată ca „mireasă” a lui Hristos. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: „V-am logodit unui singur bărbat ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2). În scrisoarea către efeseni se vorbeşte de taina cea mare a nunţii lui Hristos cu Biserica (5, 32). Apocalipsa preamăreşte Ierusalimul cel ceresc ca pe mireasa Mielului (21, 2, 9; 22, 17). Origen, Sf. Ipolit şi, după ei, toţi Sf. Părinţi lămuresc că «Mirele şi mireasa din Cântarea Căntărilor sunt Hristos şi Biserica».