1.1. Generalităţi
Ideea de mântuire ia fiinţă deodată cu căderea în păcat a protopărinţilor omenirii. A fost nevoie de luarea unei atitudini împotriva factorilor care au produs suferinţa în lume, care de altfel, s-a impus încă de la început. Personalităţi reprezentative ale popoarelor vechi au vestit tot mai mult şi mai mult şi tot mai clar, posibilitatea de a se ridica la culme desăvârşirea fiinţei umane. ' [1]
La babilonieni se aştepta zi de zi venirea mântuirii şi a fericirii generale. La egipteni se aştepta victoria luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului şi a vieţii asupra morţii. La greci, aşteptarea timpurilor fericite este exprimată în nenumărate ocazii.
În literatura romană, poetul Virgiliu ne vorbeşte despre o epocă de pace, epoca de aur a viitorului omenirii. De această epocă este preocupat Cicero: „nu va mai fi o lege la Roma şi alta la Atena: una azi, alta mâine, ci în toată vremea, pe toate neamurile va povăţui o singură lege . . .".
Speranţele că omul credincios se va mântui de suferinţele în care se zbate, se exprimă în nenumărate texte biblice. Realizarea este legată de persoana unui om ideal care, ca trimis al cerului, va realiza fericirea tuturor oamenilor. De la întâia carte a Vechiului Testament, persoana şi epoca promisă se văd de-a lungul istoriei.
Mântuirea leagă laolaltă cele două Testamente ale Sfintei Scripturi.
în această privinţă, Vechiul testament este întâia expresie a Revelaţiei scrise şi izvorul marilor realităţi creştine, pe care nu numai le anticipează ci la cârmuirea jertfa n-ar face parte din creaţie, ea n-ar fi mântuitoarea ei.
Jertfa în substanţa ei spirituală e iubire, iubire inspirată de la Autorul ei şi înţeleasă ca dispoziţie lăuntrică, de a te dărui, de a-ţi oferi energia, bunurile, bucuriile şi dacă este nevoie chiar şi viaţa, ca dar şi ofrandă plină de recunoştinţă, lui Dumnezeu, în cele din urmă a le oferi lui Dumnezeu prin acest act sacru aproapelui, căruia darul nostru poate să-i fie de atâtea ori de folos capital, aducând la zidirea sau chiar la salvarea lui.
Jertfa e totodată revelaţie a adevărului ce-1 purtăm în adâncul fiinţei noastre şi a forţei imperative de dăruire. Jertfa e şi conştiinţă; e cunoaşterea precisă a unui ţel superior. Nu e oarbă, ci totdeauna e luminată de un adevăr, de un sens şi de o persoană sau colectivitate în care află raţiunea de a trăi şi slugi. O dăruire fără un scop ziditor şi sfânt, oricât de spectaculoasă ar fi, nu poate fi jertfă, ci o zadarnică atotpustiire.
Jertfa este de asemenea, libertate, libertate înţeleasă ca o decizie voluntară în vederea unui scop, ca opţiune. Prin ea trebuie să se arate dovada libertăţii celui ce o aduce puterea de discernământ a spiritului; puterea de alegere între ce sunt şi ceea ce vreau sau urmează să devin; deci libertate creatoare. [2]
Dar dacă creaţia, considerată din perspectiva Creatorului ca opera dăruirii Sale, e o „jertfă", apoi şi jertfa omului, considerată în finalitatea ei, cum s-a anticipat deja, e creaţie. Jertfa are ca scop creaţia, iar creaţia cere jertfă şi nu e de conceput una fără alta.
Bineînţeles jertfa e în acelaşi timp şi satisfacţie, bucuria pe care procură acest act sublim şi celui ce aduce jertfa şi desigur şi lui Dumnezeu. Se poate spune că jertfa concentrează într-un act unic de dăruire creatoare întocmai ca într-un focar, toate valorile spirituale şi materiale ale fiinţei şi ale persoanei.
E un fapt că unii teologii au asociat jertfa într-o măsură cu totul exagerată păcatului. Mai toate cercetările sunt puse în relaţii cu termenii : păcat, jignire adusă onoarei lui Dumnezeu, satisfacţie şi omagiu, ispăşire.
Jertfa nu s-a născut din conştiinţa păcatului, ca plată pentru păcat, ci în urmă ea a devenit prin însăşi structura ei şi antidot al păcatului. Jertfa e anterioară păcatului, e un act originar; ţine de originea lumii. Jertfa însăşi poartă în structura ei mărturii incontestabile în acest sens.
a. Prima mărturie este cea universal recunoscută în toate eligiile ca jertfă adevărată, cu alte cuvinte jertfa „bine primită", şi plăcută lui Dumnezeu, e numai jertfa cea „fără prihană".
O făptură aleasă, adusă Dumnezeului celui sfânt, trebuie să fie „sfântă". O jertfă întinată de păcat e un non-sens, ceva absurd, pentru că în păcat nu poate fi jertfă autentică.
Păcatul este tocmai reversul jertfei, e refuzul, egoismul, întru aceasta Domnul Hristos e adevărata, desăvârşita jertfă, în absoluta sa nepăcătuire. Căci jertfa adevărată nu poate fi decât cel fără de păcat.
b. A doua mărturie este mărturia care, deşi nu se poate verifica în toate religiile, totuşi în unele dintre acestea, cum este bunăoară religia Vechiului Testament. iese pregnant în evidenţă; slujitorul altarului, adică jertfitorul, atunci când păcătuia era oprit să aducă jertfa. Stăruinţa aceasta cu privire la neprihănirea şi a jertfei şi a jertfitorului nu conduce astfel la conştiinţa că jertfa nu e dincolo de păcat, dincolo de cădere.
Prin jertfă omul se situează astfel, în începuturi, în autenticitatea fiinţei sale. Tradiţia religioasă, de a oferi ca jertfă primele roade „pârgă", începutul, tradiţiei care e legată de aceeaşi idee a nevinovăţiei - , nu conduce către aceeaşi semnificaţie. Toate ne îndrumează către sfinţenia originară, către obârşi, când totul era iubire, jertfă curată şi creatoare şi ne ajută să înţelegem că jertfa este anterioară păcatului, întemeierea ei, ultimă aflându-se în actul originar al iubirii creatoare. [3]
Omul este o fiinţă religioasă care a simţit nevoia sa¬şi exprime credinţa faţă de divinitate prin aducerea jertfelor din cele mai alese bunuri personale, exemplu având în acest sens pe Cain şi Abel, iar pe urmă pe descendenţii lui Set prin invocarea numelui divin (Fac.4).
Deci primele jertfe menţionate în biblie sunt cele oferite de Cain şi Abel. Originea jertfelor stă în strânsă legătură cu religia a cărei menire este a ceea ce de a-1 pune pe om în legătură cu Dumnezeu, izvorul vieţii. Jertfele au la bază ideea de adorare a lui Dumnezeu Care L-a creat pe om şi faţă de care îşi arată supunere. Ele nu sunt impuse iniţial oamenilor, ci aducerea lor izvorăşte din dorinţa lor de a-şi manifesta dragostea şi manifestarea faţă de Cel ce i-a adus din ienefiinţă la fiinţă.
De aceea , aducerea lor are în vedere mai întâi adorarea lui Dumnezeu Care este stăpânul lumii şi I se cuvine supunere necondiţionată şi apoi nemulţumirea pentru darurile oferite omului pe care îndrăzneşte să le ceară mereu pentru asigurarea existenţei sale.
După căderea în păcat, la aceste jertfe se adaugă şi aspectul expiator, omul păcătos fiind conştient de alunecarea în suferinţe care se încheie cu moartea de care nu poate scăpa decât dacă Dumnezeu îl iartă şi viata lui pământească nu se termină prea repede prin dureri. Frica morţii îl aduce în faţa altarului, ca să aducă jertfe de ispăşire a păcatelor care îi slăbesc firea şi aceasta se sfârşeşte prin moarte.
Aducerea jertfelor sângeroase pentru ispăşirea fărădelegilor confirmă faptul că omul se căieşte pentru faptele sale care îl separă de Dumnezeu, că păcatele îl fac culpabil de moarte şi îşi pierde sănătatea trupească. Prin ele recunoaşte că păcatul 1-a îndepărtat de Dumnezeu, izvorul vieţii şi merită să fie pedepsit cu moartea, pedeapsă pe care nu o vor înlătura prin forţele sale ci cu ajutorul lui Dumnezeu. Ele sunt în acest caz un preludiu al jertfei Mântuitorului Hristos, care va împăca întreaga omenire cu Dumnezeu şi va face ca stăpânirea morţii să fie zdrobită prin învierea Sa din morţi. Sângele animalelor cât ar fi fost de numeroase nu puteau să aducă iertarea şi împăcarea deplină a oamenilor cu Dumnezeu. Sacrificiile animalelor în mod simbolic arătau că omul se substituie pedepsei cu moartea prin suprimarea vieţii fiinţelor necuvântătoare. Ideea de substituire pune în limită caracterul simbolic al jertfelor aduse de om, în scopul păstrării legăturii cu Dumnezeu jertfele sunt aduse numai lui Dumnezeu, ca expresie a sentimentelor sale de laudă, mulţumire, cerere şi iertare a păcatelor. [4]
Originea jertfelor este în natura omului creat de Dumnezeu şi ele sunt specifice omului, singura creatură a lumii văzute care este conştientă că depinde de divinitate.
Potrivit Sfintei Scripturi, jertfele au o origine mai veche decât rugăciunea deoarece ne arată clar că cei dintâi oameni au adus jertfă lui Dumnezei mai înainte de a-i invoca numele (Fac. 4,3).
Trăind în natură, evident că materialul jertfei lor a fost de asemenea luat din natură, sub forma unui dar alimentar. Abia al treilea urmaş al lui Adam, pe nume Set, şi-a exteriorizat sentimentul religios prin invocarea numelui divin (Fac. 4)19
După originea lor, jertfele sunt de ordin uman-natural, în sensul că apar ca o exteriorizare a necesităţii de adorare aşa cum sunt din cele mai vechi timpuri vechitestamentare, iar în ceea ce priveşte ritualul lor sunt de ordin divin. Mai întâi prin Moise şi apoi prin profeţi, Dumnezeu a determinat cu exactitate ritualul după care omul se cuvine să-L adore, recunoscând în El pe Creatorul suprem. [5]
Pentru păstrarea rostului adevărat al jertfelor, a fost nevoie ca în vremea lui Moise să fie promulgate legi divine prin care să se reglementeze manifestarea curată şi potrivită credinţei monoteiste. Potrivit legii mozaice, jertfele cu un anumit scop şi în loc special de către persoanele consacrate . Jertfele Legii Mozaice sunt prescrise de Dumnezeu şi ele nu sunt o imitaţie a celor aduse de lumea păgână aşa cum au încercat raţionaliştii să afirme. Religia mozaică are la baza norme de credinţă deosebite de religia politeistă. Neamurile păgâne au schimbat slava lui „Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al trăsăturilor" (Romani l ,23) [6]. Această lume idolatră nu are un Dumnezeu personal transcendental ci o puzderie de zei care nu sunt altceva decât închipuiri omeneşti prin care el îşi personifică puterile sale, forţele naturii şi felurite vietăţi. Jertfele închinate zeilor care sunt nişte imaginaţii lipsite de personalitate sunt oferite acestora cu scopul de a potoli orice plăcere şi a-i câştiga de partea lor.
Jertfele în mod evolutiv mijlocesc intrarea lumii în realitatea divină naturală şi contopirea ei cu divinitatea duce la panteism.
După aceste credinţe panteiste, lumea trebuie să se reîntoarcă la divinitate, ceea îndeamnă că jertfele umane se conformează acestui scop. Majoritatea jertfelor păgâne respectă principiul „do ut des", adică dau ca să-mi dai.
Din istoria religiilor, cât şi din scrierile sfinte ale Vechiului Testament aflăm că jertfele sunt inerente omului, ca expresie a sentimentelor sale de adorare a lui Dumnezeu. Păcatul a dus în lumea păgână la degenerarea scopului sacrificiilor umane, închinate adevăratului Creator al lumii nevăzute şi văzute, de formare care a fost prevenită prin descoperirea legilor divine în timpul lui Moise la poporul Israel între jertfele idolatre şi cele poruncite de Legea Mozaică [7] există deosebiri radicale, atât cu privire la divinitatea căreia îi erau închinate cât şi la modul de aducere al lor, primele concretizându-le printr-un formalism rigid, lipsit de orice sentiment de păcătoşenie, celelalte fiind aduse din inimă curată faţă de Dumnezeu şi nu ca simple acte extreme.
Deci, sunt expresia credinţei omului în Dumnezeu şi ele se exprimă în exterior prin sacrificii sângeroase şi nesângeroase. Aducerea lor în lumea păgână n-a corespuns scopului de a preamări pe adevăratul Dumnezeu, ci forţele naturii pe care omul păcătos a confundat-o cu Creatorul ei.
1.2 Originea şi dezvoltarea jertfelor în cursul istorie.
Jertfele nu au fost limitate numai la Israel, între popoarele antice (Jud. 16,23, I Şam. 6,4; II Regi 3,27; 5,17) şi multe paralele de la popoarele înconjurătoare au fost aduse ca explicaţii pentru jertfele israelite. W.R. Smith a reconstituit un „semit" ipotetic, plecând de la arabii nomazi pre-islamici, pentru care mâncarea de jertfă a fost cea mai veche formă de jertfă, iar ideea dominantă era aceea de comunicare între închinători şi zeitate. Mişcarea pan-babiloneană (N.Winckler, A, Jeremias, începând din cea 1900) a privit la civilizaţiile mai avansate ale Mesopotamiei şi la ritualurile complexe de jertfe de ispăşire care erau practicate acolo. [8]
R. Dussand a preferat un cadru canaanit şi a găsit parale mai întâi în textele din Cartagina şi mai apoi în textele de la Ras. Aici materialele din Nagaritul Antic (cea. 1400 î.Hr.) au indicat ritualuri complexe de jertfe care poartă nume similare cu cele din Vechiul Testament. Astfel „srp" era arderea de tot, „dbh", jertfa junghiată pentru a fi mâncată, „shu" indica probabil jertfa de ispăşire, iar „atm" echivalentul termenului ebraic „asăm".
Şcoala mitului şi a ritualului a pus accentul pe acest cadru sedentar şi au acordat o pondere mare în cult, rolului substiţionar al regelui care suferă. [9]
Acest argument nu a fost convingător pentru A. Alt care afirmase că adevăratele antecedente ale credinţei israelite trebuie căutate mai degrabă la parohii nomazi, care au practicat o formă de religie centrată în jurul zeului conducătorului clanului („Dumnezeul lui Avram, Isaac şi lacov").
Religia israelită, aşa cum apare în Vechiul Testament, este un sincretism în care jertfa „zebach" nomadă există alături de jertfele daruri de tip „olâ", care provin de la cananiţii sedentari.
O asemenea concepţie găseşte un loc atât pentru aspectul sedentar cât şi pentru cel nomad, dar devine subiectivă atunci când este aplicată la naraţiunile specifice din Vechiul Testament. Vechiul testament descrie Israelul începând mai puţin ca un popor nomad şi mai mult ca un popor în proces de sedentizare, Patriarhii aveau deja vite mari şi practicau agricultura şi este posibil ca o paralelă mai apropriată cu jertfele evreieşti să fie găsită la triburi cum sunt tribul african Nuer, ale cărui jertfe, descrise de E.Evans - Pritchard (Aver religion, 1956) includ jertfirea unui taur ca substituţie pentru păcat.
în perioada patriarhală, este semnificativ faptul că primele jertfe menţionate în Facere nu au fost mese „zebahâm", ci jertfe ; daruri aduse de Cain şi Abel (Fac.4,3-4) şi arderea de tot adusă de Noe (Fac. 8,20), aici avem prima referire la un altar.
Altarele patriarhale sunt descrise adesea, dar din nefericire lipsesc detaliile cu privire la tipul jertfei. Maag consideră că „zebach" era o masă comună de părtăşie, dar T.C. Vriezeu consideră că „olâ" era jertfa tipică . (Fac.22) dă oarecare sprijin celei de a doua poziţii.
Isaac ştie că Avram are obiceiul să aducă jertfe „olâ" şi că victima cea mai probabilă era un miel (v.7). Mesele de jertfă, însă servesc pentru pecetluirea legămintelor (Fac.31,54), (prima folosire a termenului „zebach"), dar nu toate legămintele sunt de acest tip.(Fac. l 5,9-1 l) este interpretat cel mai bine ca un ritual de purificare. [10]
In ce priveşte motivele jertfelor din această perioadă, un loc proeminent îl ocupa cinstirea lui Dumnezeu şi mulţumirea pentru bunătatea Lui, dar nu pot fi excluse şi gândurile mai solemne.
Jertfa lui Noe este privită nu numai ca o simplă jertfă de mulţumire pentru izbăvire, ci ca o jertfă de ispăşire. Când lacov a mers în Egipt (Fac.46,1) s-a oprit să întrebe care e voia lui Dumnezeu şi a adus jertfe, care se poate să fi fost de ispăşire. Pe când era în Egipt Israelul a fost chemat să aducă o jertfă solemnă în pustie (Exod, 5,5 „zebach"), care impunea ca victimele să fie animale (Exod. 10.25.26) şi care se deosebea de orice jertfe aduse de egipteni (Exod. 8.26).
In perioada tribală, înfiinţarea Israelului ca organizaţie tribală despre care Noth crede că s-a realizat numai pe teritoriul Palestinei pe timpul judecătorilor, este datată mai în vechime pe baza tradiţiei biblice dinainte de vremea lui Moise. Un loc de frunte între sărbătorile tribale îl ocupau trei sărbători la care trebuiau aduse jertfe: „să nu vii cu mâinile goale înaintea mea" (Exod.23,15). Jertfele pe care le cunoaştem cel mai bine sunt cele de la Paşte şi cele de la legământ.
Pastele a combinat elemente de jertfă cu caracter apotropaic şi jertfă ca masă comună de părtaşi. Există convingerea că sângele a fost vărsat pentru a păzi de rău, aşa încât membri fiecărei familii puteau sta cu bucurie la masa de părtăşie (Exod. 12, Jos.5,5-12).
Elementele similare probabil că au intrat în jertfa pentru legământ şi pentru învoirea lui (Exod. 24,1-8); Deut.27,1; Jos. 8,30,24; PS 50,5).
Cum ar putea veni mai bine în lume, mântuirea, decât prin jertfă şi pocăinţă.
Pocăinţa reprezintă revenirea la Dumnezeu în stare de umilinţă şi cu rugăciune profund marcată de regretul pentru fărădelegea săvârşită şi acţiunea de îndepărtare radicală de la păcat la actul de apropriere către Dumnezeu prin restaurarea omului păcătos în practica virtuţilor.
Pocăinţa include în sine mai multe elemente atât interioare cât şi exterioare: căinţa, mântuirea păcatelor şi dezlegarea şi iertarea păcatelor.
Pocăinţa reprezintă o cale de însănătoşire şi de desăvârşire a sufletului. Valoarea ei se întemeiază pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie. Sfinţii Părinţi numesc pocăinţa : al doilea har, a doua renaştere sau reînnoirea botezului şi curăţirea conştiinţei.
Chemarea la pocăinţă va forma obiectul esenţial al predicilor profeţilor. Prin pocăinţă omul progresează şi se desăvârşeşte moral. Are posibilitatea ca raportându-şi mereu viaţa la voia lui Dumnezeu, să observe că are mult de lucrat pentru ca să ajungă la desăvârşire.
Prin pocăinţă, omul se ridică mereu spre Dumnezeu şi la fel Dumnezeu coboară către el, pentru ca să învingă orice oprelişti care i se spune voinţei lui de a realiza îndumnezeirea. Atât pocăinţa, cât şi sacrificiile simbolizează încrederea absolută şi supunerea omului faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Purtătorul de grijă al său.
Jertfa este o experienţă profundă şi universală a omului. Element constitutiv al religiei — domeniul ei specific, istoria ne arată că nu există religie în care Stropirea sângelui, purifica legământul, iar mâncarea jertfei indica împlinirea legământului în practică. [11]
Mai erau aduse jertfe naţionale şi locale. Jertfe naţionale tipice sunt cele aduse în vreme de dezastru sau de război (Jud. 20,26; 21,4 I Şam. 7,9), când pocăinţa pare să fie caracteristica principală (Jud.2,1-5). Sfinţirea şi inaugurarea erau marcate cu jertfe.
In perioada monarhiei, construirea Templului de către Solomon a constituit o ocazie pentru jertfe de inaugurare. (I Regi 8,62) şi jertfele obişnuite (II Regi 9,25), dar întru-cât sursele sunt cărţile „împăraţilor" ele vorbesc despre participarea regală (II Regi 16,10) şi nu despre participarea poporului. Faptul că erau aduse jertfe de cult în fiecare zi, este atestat de texte cum este (II Regi 12,16) şi de menţionarea frecventă a jertfelor de către prooroci şi preot. Proorocii nu obiectează atât la cultul în sine cât la ideile de magie împrumutate din cultul fertilităţii (Amos 4,4-5, Ise . 1,11-16) şi la inovaţii cum sunt idolatria şi sacrificarea copiilor, inovaţii introduse de domnitori apostaţi (Jer. 19,41; Eyec.16,21)
Un proroc ca Isaia poate primi chemarea în templu (îs. 6), iar Ieremia şi Ezechiel găseşte un loc în viitor pentru o închinare de cult purificată (Ier. 17,26) Ez. 40-48. Acesta este şi sentimentul predominant al psalmiştilor care vorbesc despre jertfele lor de mulţumire pentru îndeplinirea jurămintelor (de exemplu PS.66:13-15).
În perioada sfârşitului monarhiei, trebuie să ţinem cont de plângerea proorocilor că pocăinţa nu însoţea în suficientă măsură jertfele. In perioada post - exilică se consideră de obicei că dezastrul Exilului a avut ca rezultat un sentiment mai profund al stării de păcat şi nu încape îndoială că lucrul acesta este adevărat (CF.II Regi 17,7; Neem.9), dar nu în sensul ideii lui Wellhausen care susţine că nota ispăşitoare din (Lev. 1-7 şi Lev. 17) a intrat abia atunci în religia israelită. Referirile la jertfe în scrierile nelevitice dinainte şi după exil, deşi de obicei sunt prea fragmentare pentru a tranşa problema, dar oferă prea puţin suport evoluţia sugerată. Bucuria la fel ca şi pocăinţa, continuă să caracterizeze jertfele. [12]
Capitolul II
Despre jertfe în general
Jertfele sunt nişte acte cultice exterioare, izvorâte din dorinţa sinceră a omului de a-şi exprima pe de o parte credinţa în Dumnezeu, iar pe de altă parte de a-I mulţumi într-un fel pentru darurile primite de a-şi expia prin ele păcatele După părerea unor teologi, omul a adus jertfă lui Dumnezeu chiar şi înainte de căderea în păcat, dar acestea au avut o altă natură fată de cele de după cădere, îndată după creaţie, omul era mult mai spiritual şi prin urmare şi jertfa pe care a adus-o lui Dumnezeu a fost numai manifestarea recunoştinţei şi a dragostei sale. A fost deci mai mult de natură internă-spirituală. Având o conştiinţă curată şi împlinind voia lui Dumnezeu ,omul credincios era capabil să aducă o jertfă plăcută lui Dumnezeu ,ca un reprezentant al întregii creaţii a cărei încununare era. .După cum se exprimă un teolog: „Adam şi Eva în integritatea fiinţei lor, ofereau lui Dumnezeu creaţia abia născută". Printr-o inimă curată, omul credincios se îndreaptă spre Dumnezeu cu admiraţie şi cu strigătul de recunoştinţă ,după cum zice psalmistul : „m-ai veselit Doamne întru făptura Ta şi întru lucrul mâinilor Tale mă voi bucura. Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne, adânci cu totul sunt gândurile Tale" (Ps. 91,5-6 ). Chiar şi după căderea în păcat, în ani s-a mai păstrat totuşi ca o recunoştinţă ,tendinţa de a-L adora pe Dumnezeu, tendinţă care-I devine necesitate. [13] Deci ,un Dumnezeu a impus omului aducerea de jertfe ci aceasta era exteriorizarea necesităţii de adorare care ţinea de însăşi structura fiinţei sale spirituale . Sfânta Scriptură arată clar ,că jertfele au fost practicate la israeliţi din cele mai vechi timpuri .Pe locul unde li s-a descoperit Dumnezeu credincioşii zideau altare , iar prin jertfele de pe altare căutau să intre in comuniune cu El . Astfel Cain şi Abel fiii lui Adam , au adus fiecare jertfa lui Dumnezeu , unul din produsele pământului, altul din cele întâi născute ale turmei (Fac. 4) „Si a căutat Domnul spre Abel şi darurilor sale, iar spre Cain şi asupra darurile sale n-a căutat" (Fac. 4 ,4-5) Noe , aflând har înaintea Domnului (Fac.6-8); a făcut un altar şi a adus pe el ardere de tot pentru Domnul, ier Domnul a mirosit mireasmă bună. ( Fac. 8,20-21) [14]
Dumnezeu s-a arătat şi lui Avraam , sub stejarul Mamvra şi acesta I-a spălat picioarele , a mâncat şi a vorbit cu El (Fac. 18 ,1-33) iar pe locaşul unde i s-a arătat Domnul ,Avraam a zidit un altar (Fac. 12 ,1-318-18 ) în (Fac. 22,1-19), un singur sacrificiu este descris în detaliu acela al lui Isaac. Domnul I-a cerut lui Avraam să-I aducă jertfă propriul său fiu în holocaust (olah) şi Avraam, se pregătea să-1 sacrifice, când lui Isaac I-a fost substituit un berbec. [15]
Isaac a ridicat şi el un jertfelnic şi a chemat numele Domnului (Fac.26,25) lacov a zidit la Betel un jertfelnic şi a numit locul „El—Betel muzeul Betelului, căci acolo i s-a arătat Dumnezeu ..." (Fac. 35 ,7 ) [16]
În Ieşire, Moise , primeşte porunci de la Dumnezeu pentru interzicerea idolilor să facă jertfelnic pe pământ pentru arderile de tot (holocauste) şi un din piatră cioplită. Moise aduce jertfă Legământului, sfinţeşte poporul stropindu-1 cu sângele de la animalele jertfite lui Dumnezeu, apoi citeşte cartea Legământului înaintea poporului (cap .20, 22-24 ,8) Moise timp de 40 de zile şi 40 de nopţi ,stând în faţa lui Dumnezeu pe Muntele Sinai, primeşte porunci pentru întocmirea Cortului Sfânt, a obiectelor de cult, a veşmintelor preoţeşti, pentru sfinţirea preoţilor.2
Ghedeon a zidit un altar Domnului şi i-a pus numele Domnul păcii (Jud. 6 ,24). Peste jertfa adusă de Ghedeon pe stâncă ,s-a coborât foc din cer şi îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de dânsul. Ghedeon, văzând că fusese îngerul Domnului, a zis Vai de mine, stăpâne Doamne! Am văzut pe îngerul Domnului faţă în faţă ! .Domnul însă i-a zis „Pace ţie ! Nu te terne , căci nu vei muri" ( Jud. .6,22-23) La fel, când Mânase şi soţia sa au adus jertfe lui Dumnezeu s-a făcut- o minune îngerul Domnului s-a ridicat împreună cu flacără de pe jertfelnic. Văzând ceasta ,Mânase şi femeia lui au căzut cu faţa la pământ şi a zis Mânase către Femeia sa: „De bună seamă avem să murim căci am văzut pe Dumnezeu". (Jud. 13 ,19-22) Profetul Ilie a reparat altarul Domnului , care fusese sfărâmat şi a adus jertfă peste care Domnul a coborât foc din cer şi a mistuit-o (III Regi 18,30-38) Când Dumnezeu s-a arătat lui Moise în muntele Horebului i-a poruncit să-şi scoată încălţămintea picioarelor căci locul în care s-a arătat Domnului în rug este pământ sfânt Ieşire 3,5 .In timpul rătăcirii lui Israel în pustie , Moise a zidit altar la poalele muntelui Sinai şi a adus jertfe (Ieşire 24,4-5) Din toate aceste citate ale Sfintei Scripturi se poate constata lămurit că jertfele aduse pe altare constituiau singurele mijloace de comunicare ale lui Israel cu Dumnezeu. [17]
Un cult sacrificial organizat însă în Vechiul Testament n-a apărut decât după ieşirea evreilor din Egipt .
Reglementările stabilite de legi
Legile cu privire la jertfe sunt răspândite în toate codurile (Exod.20,24; 4,25; Lev.l7;19;5; Num. 15;Deut.12), dar „tora" jetfelor prin excelenţă este Lev 1-7. Capitolele 1-5 se ocupă pe rând de arderile de tot (ola) jertfa din cereale (rninhâ), jertfa de pace (zebach), jertfa pentru păcat (haltat) şi jertfa pentru vină (ăsăm), iar capitolul 6-7, instrucţiuni suplimentare pentru toate cele 5 categorii — 6,8-13 (arderi de tot) 6,14-18 (cereale) 6,24-30 (păcat) 7,1-10 (vină) 7,1 l (pace ) [18] Ideea şi actul de jertfă să nu reprezinte sâmburele întregii ei vieţi, constantă în jurul căreia se desfăşoară toate manifestările sacre ale oricărei comunităţi omeneşti, împreună cu pocăinţa, poate mai adânc decât aceasta, şi Biblia dă o indicaţie în acest sens: oamenii înainte de a-L chema pe nume pe Dumnezeu (Fac.4,26), îi ofereau sacrificii (4,3)-, jertfa se descoperă a fi actul originar de deschidere şi comunicare, de îndeplinire prin dăruire. Şi dacă religia este definită în general ca „legătura omului cu Dumnezeu", jertfa, în afirmarea ei autentică, e tocmai această legătură prin excelenţă; jertfa se identifică cu fiinţa religiei însăşi.
Ideea de jertfă a fost exprimată în chip diferit. Interpretând-o din exterior, unii au văzut în ea un simplu „dar virtual", o „masă sacră", calea cea mai înaltă de a-L adora pe Dumnezeu, oferindu-I mai întâi, şi consumând apoi în onoarea Lui, bucurii necesare vieţii.
După alţii, drept expresia „ cea mai aleasă a ceea ce vrea să fie religia — prin darul oferit — jertfa reprezintă efortul de a stabili o punte între om şi Dumnezeu, cu toată distanta datorată contingenţei şi mai ales păcatului omului, pentru a găsi la Dumnezeu ascultare, bunăvoinţă, primire" sau, cum se gândea în teologia scolastică, pentru a-L provoca pe Dumnezeu să părăsească mânia, asprimea şi voinţa dreaptă, şi să se arate blând, dispus şi împăcat.
Dumnezeu, omul şi jertfa sunt acele trei elemente esenţiale şi nedespărţite ale religiei de totdeauna. Şi dacă unii cercetători dau felurite interpretări acestui fapt, teologii sunt de acord toţi în a stabili o strânsă legătură între jertfe care stă la baza oricărei manifestări religioase a omului, din cele mai vechi timpuri cunoscute şi până astăzi, şi între jertfa adusă pe cruce de Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru răscumpărarea omului căzut şi care îi dă sensul ei deplin. Jertfele sunt acţiuni cultice obişnuite, pornite din fiinţa umană ca expresie a credinţei lui Dumnezeu şi prin mijlocirea lor omul se oferă Părintelui ceresc, atât cu trupul cât şi cu sufletul.
Menirea lor este aceea de a ţine trează credinţa lor în Dumnezeu cel adevărat care 1-a creat pe om şi acesta în semn de recunoştinţă faţă de El, se manifestă ca sacrificii de laudă, cere-se, iertare, voinţă şi mulţumire pentru toate ce i le oferă Ziditorul său.
în spiritul datelor scripturistice adevăratele jertfe au un element principal, sufletul care se află în sânge, obiectul lor fiind păcatul şi subiectul curăţirea lui din inima omului. Intenţia de a aduce jertfa porneşte din suflet, de aceea vechimea ei este identică cu apariţia omului care înainte de a păcătui, păstra legătura cu Dumnezeu prin puterea harului dumnezeiesc, dar care 1-a pierdut când n-a mai ascultat de porunca dumnezeiască, ci de diavol, fiinţă creată de Dumnezeu.
Jertfele sunt daruri neimpuse de nimeni şi purcese numai din sentimentele religioase naturale, înnăscute naturii omeneşti, spre a manifesta devotarea şi alipirea totală lui Dumnezeu.
La baza acestor daruri materiale sau la baza jertfelor stă gândul curat, intenţia bună a celui ce le oferă şi tocmai prin aceasta primesc valoarea înaintea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu apreciază intenţia omului cu darul în sine, de care El n-are nevoie.
Jertfa, a fost ca o stea unică şi strălucitoare, care a insuflat popoarelor cele mai înalte dorinţe ale lor şi proiectând razele ei scânteietoare departe în istorie, pe colina Golgotei, unde avea să se înfăptuiască pentru totdeauna împăcarea omului cu Dumnezeu, prin jertfă de bunăvoie a însuşi Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii — Domnul nostru lisus Hristos.
2.1.Jertfa Vechiului Testament
a. Fundamentarea jertfei
Jertfa este o experienţă profundă şi universală a omului credincios. Istoria religiilor ne dovedeşte că la toate popoarele ideea şi jertfa în sine, constituie centrul întregii vieţi religioase. Ideea de jertfă îşi are temeiul în sentimentul religios şi s-a născut dintr-o necesitate internă de adorare, de cerere, de mulţumire şi îndeosebi de expiere a păcatelor.
Astfel, jertfa apare ca „prima, cea mai generală, mai importantă şi mai veche expresie a adoraţiei religioase", şi este totodată cea mai înaltă formă a cultului extern, prin care credinciosul recunoaşte, atotputernicia lui Dumnezeu şi dependenţa sa faţă de Creator. [19]
Ca act în sine, jertfa n-a fost impusă omului credincios de ceva din exterior, ci a izvorât ca un simţământ de exteriorizare a sentimentului religios care a fost sădit de Dumnezeu în fiinţa omului la creaţie. Acest sentiment, necesitat de legătura dintre om şi Dumnezeu presupune o lucrare din partea omului, la o activitate în sensul de a se conforma acestui sentiment şi de a-1 spori. [20] Ideea de jertfă a fost exprimată în chip diferit. Interpretând-o din exterior, unii au văzut în ea un simplu „dar ritual" o „masă sacră" calea cea mai înaltă de a-L adora pe Dumnezeu, oferindu-i mai întâi, şi consumând mai apoi în onoarea Lui, bunuri necesare vieţii.
După alţii, drept expresia „ cea mai aleasă aceea a vrea să fie religia prin darul oferit, jertfa reprezintă efortul de a stabili o punte între om şi Dumnezeu, cu toată distanţa datorată contingenţei şi mai ales păcatul omului, pentru a găsi la Dumnezeu ascultare, bunăvoinţă, fericire", sau cum se gândea în teologia scolastică, pentru a-L provoca pe Dumnezeu să părăsească mânia, asprimea şi voinţa dreaptă de a pedepsi, şi să se arate blând, dispus şi împăcat. [21]
După căderea în păcat, însă, jertfa va suferi în ea însăşi unele metamorfoze. Persoana nu se va mai jertfi direct printr-o autodăruire ci prin înlocuitor, care va reprezenta pe om. Jertfa va pierde prin aceasta din adâncimea şi din generalitatea ei şi se va reduce foarte adesea la o practică rituală formală.
Căderea omului în păcat va altera şi unitatea fiinţei şi fiinţa însăşi a actului jertfei. Dar în simbol, în rit, jertfa totuşi va păstra pe mai departe sensul întregului.6
Jertfele sunt acţiunile cultice rezervate exclusiv lui Dumnezeu şi ele pornesc dintr-un sentiment lăuntric al omului de a preamări, a cere şi a mulţumi lui Dumnezeu.
Denumirile sacrificiilor variază în funcţie de materialul de jertfă şi de scopul acestora .
Vechiul Testament nu are un cuvânt general pentru „jertfă", cu excepţia cuvântului rar folosit „qorbăn" „ceva ce este adus aproape" (qrb), cuvânt care este practic limitat la scrierile levitice .
Semnificaţia etimologică a cuvântului „qorbăn" (korban = dar) este „ceea ce s-a oferit lui Dumnezeu". Toate bunurile consacrate lui Dumnezeu pentru această denumire şi ca urmare nu mai puteau servi altor scopuri odată ce au fost consacrate.
Sinonimul cuvântului slavon jertfă este în limba română şi latinescul „sacrificiu" (de la sacrificium) a cărui etimologie înseamnă a face ceva sfânt - sacrum şi facere, sau a închina ori a promite ceva lui Dumnezeu din bunurile agonisite. [22]
Termenul „isseh" poartă numele de ardere, ceea ce înseamnă distrugere totală prin ardere a materiilor sângeroase şi nesângeroase, exceptând lichidele. Cuvântul „işşe" sau „isseh", nu trebuie să se confunde totuşi cu „olah", care semnifică ardere de tot (holocaust).
Sacrificiile sângeroase aveau denumirea generală de „zebach".
Echivalentul în latină este „hostia" (Fac. 31,54). Jertfelnicul însuşi sau altarul „mizbeach" (Fac. 8,20) îşi justifică denumirea derivând de la cuvântul „zebach" . Cu timpul denumirea respectivă s-a folosit pentru jertfele de împăcare prevăzute de Legea mozaică.
Celelalte cuvinte folosite frecvent descriu diferite categorii particulare de jertfe şi sunt derivate de la modul de jertfire : „zebach" (jertfă) „ ceea ce se ridică în sus". [23]
Jertfele se pot caracteriza după modul în care este consumată victima, fie că este arsă complet, fie că este mâncată împreună de preoţi şi închinători, fie că este mâncată numai de preoţi.
Termenul „qorban" include de asemenea toate jertfele care nu aveau sânge, „darurile, jertfele din cereale, primele roade, scopul din 16 Nissan, aluatul de la sărbătoarea săptămânilor, şi zeciuielile. [24]
Rădăcina cuvântului ebraic „Korban", înseamnă şi apropiere iar jertfele erau considerate atât ca apropiindu-1 pe om de Dumnezeu cât şi pe Dumnezeu de om.10
Termenul „mincha" înseamnă jertfă sângeroasă pentru că într-adevăr cea dintâi jertfă a fost adusă de Cain din produsele pământului (Fac. 4,3) cu această denumire vor fi desemnate toate jertfele nesângeroase din Vechiul Testament.
Alte denumiri sunt : „mattanot" = daruri (leş.28,38); ,,terumot"= înălţări, derivat din vechiul „rum"= a înălţa, în categoria acestora intră toate zeciuielile şi primiţiile.
Ultimul termen se utilizează pentru „ darul legănat" constând din anumite părţi de jertfă sângeroasă sau nesângeroasă închinate lui Dumnezeu şi care reveneau preoţilor (Lev. 7,14).
Termenul „holocaust" este de origine greacă, fiind interpretarea greacă a cuvântului ebraic „olah" a cărui rădăcină semnifică verbul „a înălţa, a ridica", ceea ce înseamnă că jertfa este o înălţare către Dumnezeu prin arderea totală a materiei închinate Celui Atotputernic.
în limba română s-a folosit denumirea grecească de holocaust care înseamnă ardere completă.
Sacrificiul jertfelor de pace se desprinde din denumirea ebraică specială de „jertfă de împăcare" „zebach şelamin", iar traducerea Vulgatei „Hostia pacificorum" [25]
2.2. JERTFA ACT - ORIGINAR
Jertfa nu e o simplă practică de cult transmisă din generaţie în generaţie.
Cu cât medităm mai mult asupra jertfei, cu atât sensurile care se desprind din acest act de relaţie şi unitate prin excelenţă, sunt mai multe şi semnificaţia lor mai cuprinzătoare. Persistenta acestui act de dăruire din partea omului, unei Fiinţe care-1 depăşeşte total, e trăsătura fiinţială lui, capabilă de a trece dincolo de sine, de a se depăşi, trăsătură care-1 defineşte. E nobleţea şi distincţia lui în mijlocul lumii distincţie care se afirmă printr-un mod unic de comunicare, provenind dintr-o calitate unică, aceea de „chip al lui Dumnezeu". [26]
Se revelează în jertfă o mărturie incontestabilă că omul a fost creat „după chipul" lui Dumnezeu şi că, deşi făptură, el este numit să ajungă la îndumnezeire, să realizeze în sine o continuă şi ascendentă „asemănare cu Dumnezeu". Jertfa, această forţă de dăruire şi comunicare, al cărui izvor îmbelşugat şi pururi curgător e iubirea, afirmă în noi un atribut revelator al Dumnezeirii, afirmă dumnezeiescul în om, căci Dumnezeu este iubire.
Şi manifestându-se ca act originea de creaţie, în această operă măreaţă a iubirii lui Dumnezeu şi ca pecete a iubirii Creatorului în om la creaţie, se descoperă a fi izvor al puterii creatoare şi în om.
Ca atare, jertfa nu e un accident, un moment secund în creaţie, ci ea dezvăluie taina, secretului creaţiei. Pentru că jertfa este legată structural de creaţie, ea este şi mijlocul răscumpărării creaţiei după cădere, a-1 restaurării creaţiei în har, în ordinea ei divină.
2.3. Materialul şi împărţirea jertfelor
Dacă până la instituirea cultului oficial nu erau legi care să reglementeze calitatea şi cantitatea materialului de jertfă, fiecare respectând tradiţia vremii după darea legii de pe Sinai a fost indicat cu multă precizie materialul pentru sacrificii, atât cel provenit regnul animal cât şi cel de regnul vegetal.
Din regnul animal, legea lui Moise a restrâns materialul de jertfă la numai câteva animale domestice curate. Astfel, erau sacrificate pe jertfelnic doar vitele cornute, oile şi caprele , juncul (par) sau taurul tânăr (ben bakar), junca (para), viţelul (eghel), viţeaua (egla), berbecul (ajil), oaia (rahel), mielul (kebeş), mioara (kissa), ţapul, capra (seiva), iedul (qedi) şi iada (qedijia). Pentru cei săraci se admitea să se jertfească turturele sau pui de porumbei. [27]
Animalele sacrificate nu trebuiau să aibă nici o ţară fizică cu excepţia păsărilor care nu erau supuse acestor restricţii, singurele autorizate fiind deci, turturelele şi porumbei. Unele jertfe necesitau un animal de sex şi vârstă bine precizate. Animalele erau răpuse cu un cuţit de măcelărie, iar păsările erau sacrificate de către un preot care le tăia gâtul cu unghia degetului mare, ascuţită special în acest scop. [28]
Victima pentru jertfă, trebuia să fie luată din animalele şi păsările curate. (Fac. 8,20) şi putea fi un viţel, un ţap, o oaie, un porumbel sau o turturea (Fac. 15,9), dar nu putea fi o cămilă sau un măgar (Exod 13,13) (curat şi necurat). Aceste prevederi nu trebuie legate de ideea de jertfă ar putea fi „mâncare pentru zei" (sugerând că zei ar mânca la fel ca şi omul) -- aşa cum şi este o f e r i t în numele său şi de bună voie. El însuşi înjunghia animalul. Punerea mâinilor sacri fi ca t or u l n i pe capul animalului de jertfă, nu simbolizează neapărat o substituire a victimei în locul ofertantului ale cărui păcate animalul ar deveni necurat şi ca urmare impropriu sacrificat.
Prin punerea mâinilor pe capul victimei, se mărturisea în mod solemn că darul vine de la el, că sacrificiul este oferit de către preotul slujitor în numele lui şi că este aşadar îndreptăţit să aştepte de la Dumnezeu răsplata binemeritată.
În continuare victima era jupuită, tăiată, în bucăţi spălată şi arsă în întregime, (Lev.6,6-9). Când era vorba de o pasăre, preotul îndeplinea tot ritualul f ă r ă nici un concurs din partea ofertantului. [29]
Holocaustul I era întotdeauna însoţit şi de alte ofrande (mincha) ce constau din făină amestecată cu untdelemn şi cu turnare de vin. Făina era arsă iar vinul turnat la picioarele jertfelnicului.
Pe lângă celelalte jertfe se mai foloseau şi unele lichide ce se turnau peste jertfelnic în timpul sacrificiului. Aceste se numeau libătiuni.
L i b a t i u n e a unui lichid, untdelemn sau vin, se mai practica şi în caz de forţă majoră, când lipsea posibilitatea aducerii unei jertfe obişnuite, aşa cum I s-a întâmplat în drum spre Mesopotamia. (Fac.35,14) După revenirea din exil libatiunea a căpătat un caracter obligatoriu, fiind introdusă în cultul o f i c i a l al templului din Ierusalim.
In cazul în care se aduceau mai multe sacrificii ordinea lor era aceasta: sacrificiu pentru culpă sau păcat, holocaustul şi sacrificiul pentru pace. Holocaustul era cel mai m uit f o l o s i t în cultul mozaic, întrucât el se aducea dimineaţa şi seara în fiecare zi, la locaşul Sfânt şi se n LI m e a din această cauză şi holocaustul veşnic, neîntrerupt (N u m . 2 8,3 - l O) — holocaustul zilnic consta din sacrificarea a doi miei unul dimineaţa înainte de răsăritul soarelui şi altul seara, când se tămâia jertfelnicul din sfânta, şi se aprindea candelabrul, în zilele de sărbătoare precum: pastele, C înzecim ea, sărbătoarea corturilor şi lumile noi se dubla holocaustul. (Lev.l6,3;23,37; Num. 2 8, l 1;29,13).
Intre holocaustele particulare amintim pe cele aduse lehuzei după naştere (Lev.12,6), la vindecarea leprosului (Lev. 14,19), la curăţirea corporală a bărbatului şi femeii ( Lev. l 5, l 4-l 5 ), la curăţirea nazireului (Num.6, l O-1 l ), precum, şi la încheierea votului de nazireu (Num.6,13-14).
Potrivit legii mozaice, holocaustele puteau fi aduse şi de străini (L.ev.22, l 8), care voiau să asculte de Iahve. N u m ă r u l lor mare incluse si pe cele aduse de regele Solomon la sfinţirea templului (III Regi 8,64) sau cele legate de momente extraordinare sau la împărţirea binefacerilor divine, ori în zilele de bucurie şi tristeţe.
Scopul general al holocaustelor este acela de adorare a lui Dumnezeu şi prin mijlocirea lor credinciosul se oferă integral lui Iahve ca să sfinţească si să-1 ajute să ducă o viaţă nouă lipsite de păcate.
Holocaustele sunt nişte jertfe depline care se aduc zilnic şi se dublează în zilele de sărbătoare. Distrugerea victimei simbolizează dăruirea deplină a o m u l LI i fa ţa de DumnezeLi pe care II preamăreşte şi I se arată devotat. Adorarea şi ascultarea adevărată o va aduce însăşi Mântuitorul a cărui jertfă de pe Golgota reprezenta în mod desăvârşit preamărirea Tatălui ceresc de către f i LI l său. Putea sugera Lev.3,11;21,6, Ez. 44,7, deoarece peştii (Lev. 11,9) şi animalele sălbatice (Deut.12,22) puteau fi mâncate, dar nu puteau fi jertfite. Se pare că principiul este acela de proprietate (II.Şam.24,24), animalele sălbatice fiind considerate într-un sens ca aparţinând deja lui Dumnezeu (Ps.50,9;Is.40,16) în timp ce animalele domestice aparţin omului datorită muncii sale (Gen. 22,13) şi erau într-un fel de „raport biotic" cu omul.
Lucrul acesta se vede şi mai clar în cazul jertfelor fără sânge, care au fost produse prin „sudoarea frunţii” (cereale, făină, ulei, vin, etc.), la fel ea şi articolele alimentare din bucătărie. Proprietatea obţinută în mod ilegal nu era acceptată ca jertfă (Deut.23,18). [30]
Cât priveşte calitatea, era de asemenea necesar ca animalele să nu fie mai mici de opt zile şi nici să nu depăşească trei ani. Se obişnuia ca oile şi caprele să se sacrifice la un an, iar Vitele cornute la trei ani.
Din consideraţie faţă de Dumnezeu se impunea ca animalele ce se aduceau ca jertfă să fie lipsite de orice eusur. „Jertfa trebuie să fie fără meteahnă... Toate câte au meteahnă în sine să nu le aduceţi Domnului, că nu vor fi primite ... Dobitoc, orb, vătămat sau slut, sau bubos, sau răpciugos, sau râios să nu aduce-ţi Domnului şi nici • ti daţi la jertfelnicul Domnului pentru jertfă" (Lev, 22,19 -23)
Integritatea fizică a animalului de jertfă simboliza integritatea spirituală pe care o datora sacrificatorul, dar şi calitatea supremă a jertfei Mântuitorului .
Principiul de a dărui „ ce este mai bun pentru Dumnezeu" era respectat în toate aspectele — în privinţa sexului, animale de parte bărbătească fiind preferate faţă de cele de parte femeiască (Lev. 1,3;3,1, Fac. 15,9;I Şam.6,14; 16,2), în privinţa perfecţiunii fizice, „fără cusur" a fost un lucru subliniat în permanenţă (Lev.l,3;31;Deut.l5,21,17,l;22,17-25) se observă excepţia pentru jertfele de bună voie, Lev.22-23 în unele cazuri se referă şi la culoare , fiind alese animale roşii (Nuni. 19,2) poate că pentru ar reprezenta sângele. [31] Aducerea jertfelor sângeroase se întâlneşte şi în alte religii. Asiro-*babilonienii jertfeau animale mici şi mari (capre — buhadu, miei-niku, tauri-qumakhu) precum şi păsări (găini şi porumbei). Tot ei sacrificau şi animale sălbatice ca de exemplu gazela (sabiku) aceştia ca şi semerienii , hitiţii, egiptenii, românii, grecii, şi altele popoare din antichitate sacrificau animale cu integritate corporală. [32]
De asemenea, în cultul lor sunt aduse jertfe omeneşti aşa cum a fost cu regele Moabului, Mesa, care strâmtorat de războiul cu Israel, Iuda şi Edom, a jertfit ;pe Amos, fiul său cel întâi născut (II Regi.3,27.) După Sfânta Scriptură jertfele omeneşti sunt interzise iar jsacrificiul lui Avraam pentru încercarea credinţei sale |4Fac.22) confirmă aceasta. Jertfa judecătorului jertfa Hsste un caz izolat şi neconform cu legea divină (Jud.12,39) dacă la majoritatea popoarelor antice se (duceau zeilor şi sacrificii umane, considerate ca fiind iele mai agreate de către zei şi mai propice în a le potoli tânia, la israeliţi nu se practicau astfel de jertfe care potrivit legii, erau considerate ca abominabile ,ev.,20,2).
În raport cu sacrificiile vechi testamentare care sunt expresia voii divine, jertfele popoarelor păgâne sunt în Itaiă opoziţie cu voia divină. Ele nu erau decât nişte iţe externe fără nici un sentiment religios şi nici nu tu dedicate adevăratului Dumnezeu, ci zeilor scorniţi tn imaginaţia lor. Dimpotrivă, prin sacrificiile lor cusur" a f o si un lucru subliniat în permanenţă (Lev. l,3;3 l ;Deut. 15,21,1 7,1 ;22, 17-25) se Observă excepţia pentru jertfele de bună voie, Lev.22-23 în unele cazuri se referă şi la culoare , fiind alese animale roşii (Num. 19,2) poate că pentru ar reprezenta sângele. [33]
Aducerea j e r t f e l o r sângeroase se întâlneşte şi în alte religii. A s i r o - b a b i l o n i e n i i j e r t f e a u animale mici şi mari (capre — buhadu, miei-niku, tauri-qumakhu) precum şi păsări (găini şi porumbei). Tot ei sacrificau şi animale sălbatice ca de exemplu gazela (sabiku) aceştia ca şi s e m e r i e n i i , hitiţii, egiptenii, românii, grecii, şi altele popoare din antichitate sacrificau animale cu integritate corporală. [34]
De asemenea, în cultul lor sunt aduse jertfe omeneşti aşa cum a fost cu regele Moabului, Mesa, care strâmtorat de războiul cu Israel, Iuda şi Edom, a jertfit pe A m os, fiul său cel întâi născut (II Regi.3,27.) După Sfânta Scriptură jertfele omeneşti sunt interzise iar sacrificiul lui Avraam pentru încercarea credinţei sale (Fac.22) confirmă aceasta. Jertfa judecătorului jertfa este un caz izolat şi neconform cu legea divină (J u d. l 2,3 9) dacă la majoritatea popoarelor antice se aduceau zeilor şi sacrificii umane, considerate ca fiind cele mai agreate de către zei şi mai propice în a le potoli mânia, la israeliti nu se practicau astfel de jertfe care potrivit legii, erau considerate ca abominabile (Lev.,20,2).
In raport cu sacrificiile vechi testamentare care sunt expresia voii divine, jertfele popoarelor păgâne sunt în totală opoziţie cu voia divină. Ele nu erau decât nişte acte externe f ă r ă nici un sentiment religios şi nici nu erau dedicate adevăratului Dumnezeu, ci zeilor scorniţi din imaginaţia lor. Dimpotrivă, prin sacrificiile lor păgânii mai mult a LI aţâţat voia divină. Este adevărat că şi lui Avraam i s-a cerut să jertfească pe fiul său, dar din f a p t u l că a f o s t oprit la timp ca să nu i - a viata copilului, se vede clar că Dumnezeul I - a pus la încercare inima. Sacrificarea copiilor, care a f o s t prezentă în ultima perioadă a monarhiei (II R e g i. 2 l , 6 ) şi s a c r i f i c i i l e umane ocazionale menţionate în vremuri mai vechi (Jud. 11,29) erau datorate unor influente externe şi au fost condamnate de profeţi (Ier.7,31), de lege (Lev. 20,4). Principiul substituţiei este prezent, nu numai p e n t r LI înlocuirea întâiului născut al omului cu un animal, ci în prevederea că săracii pot aduce ca jertfă pentru păcat tuturor relelor, care era LI mai ieftine (Lev.5,7), iar dacă şi lucrul acesta era prea mult, puteau aduce o jertfă din cereale (Lev.2,11). Cuvintele ,,după mijloacele lui" L e v. l 4,2 2 ) sunt f o a r t e semnificative aici. [35]
După cum am mai spus, sacrificiile sângeroase, ca de altfel cele nesângeroase se întâlnesc şi la alte popoare, se pare că la multe dintre ele trebuiau aduse cele dintâi născute, considerate de unii exegeţi ca fiind cele mai b u n e, deşi din punct de vedere biologic lucrurile nu stau chiar aşa. Considerăm că sacrificarea celor dintâi născute dintre animale, ca şi darurile din produsele agricole, exprimă mai curând ideea de jertfă de recunoaştere la sine în favoarea divinităţii. [36]
în capitolul 11 al cărţii Levitic, Biblia stabileşte ca distincţie categorică între animale (patrupede, păsări şi peşti) zise pure şi deci comestibile şi cele numite impure şi al cărui consum este interzis. Pe de o altă parte, ea fixează un criteriu general: patrupedele trebuie să fie rumegătoare şi să aibă copita despicată pentru a fi pure; peştii să aibă înotătoare şi solzi. Pe de o altă parte, Biblia stabileşte o lungă listă n o m i n a t i v ă de animale zise impure. [37]
Dintre materialele de jertfă poruncite de Lege amintim: spicele de grâu sau orz, mai precis grăuntele acestora, coapte sau zdrobite, făină curată de grâu, pâine nedosită. Era adusă şi pâinea dospită doar o dată pe an la sărbătoarea Cinzecimii. De asemenea tămâia era nelipsită. Şi jertfele nesângeroase trebuiau să fie de cea mai bună calitate. Jertfele nesângeroase (mincha) erau rezultatul preocupărilor agricole ale israeliţilor.
Ca materiale nesângeroase erau folosite: spice de grâu, snopul de orz, grăunţe, untdelemnul ci e măsline verzi (semen), vinul (jajin) de culoare roşie sau se numea sângele strugurilor (dam anavim), pâinii de făină aleasă de grâu (solet) coapte în cuptor (maale tanur) pe tavă (al hamrnachabat) sau în oală de lut (morcheşeth). Pâinile, exceptând pe cele două aduse la altar în ziua Cinzecimii erau n e d o s p i t e, deoarece aluatul era simbolul corupţiei morale în care intra şi mierea (debaş).
La aceste jertfe se mai adaugă tămâia (lebona)ca simbol al rugăciunii şi sarea (metach) ca simbol al sfinţeniei, curăţiei. [38]
Se pare că darurile de ulei (Fac.28,18), de vin (Fac 3 5, l 4) ş i apă (I Sa m.7,6) au avut un loc al lor în închinarea de cult, dar în legile de bază sunt meţionate numai jertfele de vin (Num. 28,7). Interdicţia cu privire la aluat şi miere (cu unele excepţii) cât şi cu privire la lapte, probabil mierea, pentru că era supusă alterări în amestec cu aluatul şi nu reprezenta un produs strict al muncii omului, deoarece în momentul dării Legii sinaitice şi chiar după aceea evreii nu s-au ocupat timp îndelungat cu apicultura, ci colectau mierea de la albinele sălbatice. Pentru motiv opus, sarea era adăugată probabil la j e r t fă, datorită proprietăţilor ei conservante bine cunoscute.
Tot materialul de jertfă trebuia să provină direct din proprietatea sacrificatorului, să fie câştigat prin muncă cinstită. Erau acceptate măslinele. Tămâia a jucat un rol considerabil, atât ca jertfă independentă (leş. 30,7). Prepararea ei era miraculoasă „Ia mirodenii, st ac teaiha, hal van mirositor" şi tămâie curată în aceiaşi măsură. Cu ele să faci tămâie, o amestecătură mirositoare după meşteşugul făcătorilor de aromate, cu adaos de sare, curat şi sfânt. S-o pisezi mărunt şi s-o pui înaintea chivotului legii în cortul adunării, unde mă voi întâlni cu tine. Acesta va fi pentru voi un lucru p r e a s fa n t. T ă m â i e ca aceasta, în aceeaşi înlocuire, să nu f a ceti pentru voi, ci s-o priviţi cu s fi ala şi păstrată pentru Domnul" (leş. 30,34-38) [39]
2.4. Împărţirea jertfelor
Sacrificiile prevăzute de Legea Mozaică se pot împărţi în mai multe părţi. Primul criteriu de împărţire se poate face în raport cu legea divină şi ele sunt: obligatorii şi facultative. [40]
Cele obligatorii erau mai cu seamă erau cele ordinare, adică jertfele cultului de fiecare zi (cele de dimineaţă şi cele de seară) iar cele extraordinare se aduceau în cazuri deosebite. Jertfele aduse de bunăvoie, adică neimpuse de lege, erau cele particulare.
Cel de al doilea criteriu are în vedere scopul pentru care sunt aduse jertfele şi în această categorie intră: arderile de tot sau holocaustele aduse de cei ce simţeau nevoia de a intra în legătură cu Dumnezeu, jertfele de iertare a greşelilor şi păcatele aduse de cei ce aveau conştiinţa vinovăţiei înaintea lui Dumnezeu şi jertfele de pace în semn de laudă, mulţumire şi cerere. Jertfele pentru păcat, se numeau aşa, fiindcă victimele nu se ardeau în totalitate. O parte din acestea reveneau preoţilor şi evident sacri f ic a torului, care trebuia să participe la ospăţul sacri fi c i al.
La acestea mai adăugăm, potrivit Legii divine, sacrificiile sfinte din care fac parte holocaustele şi cele pentru păcat.
1 . Holocaustele sunt cele mai vechi sacrificii care constau din arderea integrală a jertfelor sângeroase şi nesângeroase. Holocaustul era un sacrificiu în care oamenii nu păstrau nimic pentru ei. Este deci un sacrificiu total.
O astfel de jertfă au adus Cain, Abel, Noe, Avraam şi alţii în semn de adorare şi supunere f a ţa de Dumnezeu.
Termenul de holocaust este de origine greacă, fiind interpretarea greacă a cuvântului ebraic olah a cărui rădăcină semnifică i de e a de înălţare. Numele acestei jertfe de holocaust vine de la verbul a înălţa, a ridica, ceea ce înseamnă că jertfa este o înălţare către Dumnezeu prin arderea totală a materiei închinate celui atotputernic, în limba română s-a folosit denumirea grecească de holocaust — care înseamnă ardere completă.
Arderea de tot pare să poate fi considerată jertfa evreiască tipică mai mult decât zebach . Este prezentă la început (Gen.4;8,20;22,2, Exod. l 0,25 ; l 8, l 2), a devenit t i in p u r i u un ritual obişnuit (I regi 9,25 c f. I Regi 10,5) nu a fost omisă niciodată la ocaziile importante (I Regi.3,4, Jos.8,31) şi şi-a păstrat rolul dominant până în vremurile târzii (Ez.43, l 8,Ezdra. 3,2-4). Indiferent ce s-ar spune despre i d e e a lui R o b e r t s o n S m i t h cu privire la j e r t f a de pace primară, din care a provenit mai târziu arderea de tot — din i n f o r m a ţ i i l e pe care le avem în Vechiul Testament, din jertfa ,,ola" se pare că au derivat mincha, asam, haltat, selamin. De cinci ori este menţionată jertfa kălil (I Şam.7,9; Ps.51,19; Deut. 33, l 0,Deut. l 3, l 6 şi L ev. 6,22-23) care este un alt nume pentru ola, deci se pare că era oarecum diferită de textele de la Cartagina şi Marsilia. [41]
Prin holocaust sau j e r t f ă se exprimă adorarea lui Dumnezeu şi apoi iertarea păcatelor. [42]
O fraudă era în întregime înălţată pe altar şi mistuită în f o c nimic din ea nu se întorcea înapoi la cel ce o aducea sau la preot.
Totul era predat şi consacrat lui Dumnezeu.
Fiind un sacrificiu deosebit, ca materie de jertfă erau admise animale şi păsări, cerute de lege, însă toate de sex bărbătesc, în mod excepţional s-a adus drept holocaust şi vaci tinere (I .Regi.6, l 4).
Specificul acestei jertfe constă în aceea că victima se ardea în întregime pe altar, cu excepţia pielii şi nimic din ea nu revenea preotului sau sacrificatoru l ui. în limba ebraică se mai numea şi k a l i sau s a c r i f i c i u total, precum şi urcare deoarece prin ardere, o dată cu fumul care se înalţă de pe jertfelnice, se considera că totul urcă spre D LI m n e z e u .
Victima era adusă de la ofertant până la jertfelnic. Aceasta trebuia să fie în stare de curăţie rituală deoarece intra în incita sanctuarului pentru împlinirea unui act s fa n t. După ce îşi punea mâinile pe calul victimei pentru a sublinia, faptul că sacrificiul îi aparţinea în totalitate a. Jertfele pentru păcat
Spre deosebire de holocauste e a re iniţial apar ca nişte acte de cult voluntare şi abia în timpul lui Moise au fost poruncite de Dumnezeu, jertfele pentru păcat au fost rânduite de Iahve în Legea mozaică cu scopul de a curăţa pe omul păcătos trupeşte şi sufleteşte de întinaciunea păcatelor pentru a se putea împăca cu Dumnezeu. Pentru jertfele de curăţire a păcatelor comise din neştiinţă ori din cauza slăbiciunii firii omeneşti (Lev.4,2-3) se sacrificau nimalele de ambele sexe. La aducerea lor nu se admitea adaosul nesângeros deoarece ele închipuiau prin natura lor jertfa Mântuitorului Hristos şi nu trebuiau c o n f u n d a t e cu cea ce săracii adăugau pe lângă sacrificiile lor .Din materialul nesângeros preotul lua o mână de făină de grâu ,cu untdelemn şi toată tămâia şi le ardea pe jertfelnic ca mireasmă plăcută de pomenire (azkara) a Domnului .Din restul acestui material se fă cea pâinea n e d o s p i t ă consumată numai de preoţi la locaşul s f â n t deoarece se socotea sfinţenie mare (Lev.6,15-17) Ca şi la holocauste animalul destinat jertfei era adus la locaşul sfânt , cercetat de s aer ifi câtor care punea mâna pe capul acestuia : momentul punerii mânii în care se mărturiseau păcatele asupra victimei este înlocuit cu cel al mâinilor bătrânilor când jertfa se aducea în numele poporului . Urma junghierea animalului ,strângerea sângelui într-un vas din care lua sacrificatorul şi stropea ,apoi ungea anumite părţi ale locaşului sfânt .Restul de sânge se turna la poalele altarului exterior (Lev.4, l 8)
Jertfele pentru păcat aduse de marele preot ( L e v. 4, l - I 2) şi de întreaga corn un itate (Lev. 43,13-2 l ) u r m e a z ă un ritual mai solemn în care sângele este stropit înaintea perdelei locului s f â n t iar trupurile malelor de je r t f ă nu sunt mâncate ci sunt arse , înafara taberei. ( L e v. 6,3 O; E m. l 3 , l l ) [43]
înainte de arderea victimei în a fa r a taberei ,sac r i fi cat o r u l lua din sângele jertfei şi stropea de şapte ori spre perdeaua din sfânta sfinţilor şi apoi ungea coarnele altarului tămâierii (Lev.4,12-18).Rest u l sângelui era vărsat la baza jertfelnicului pentru arderile de tot .La acest fel de jertfe nimic din animalul sacrificat nu putea fi adus în sfânta. Pe altarul jertfelor din curtea locaşului sfânt se ardea toată grăsimea inclusiv cea de pe măruntaie (Lev.4,8-1 0)Când jertfa era adusă pentru păcatul particular grăsimea victimei se ardea pe altar Jar carnea revenea preoţilor. Ofertantului n u - i revenea nimic deoarece era culpabil în faţa lui Dumnezeu .
Ritualul jertfelor pentru păcat din ziua împăcării prevede sacrificarea unui june pentru păcatul arhiereului şi al preoţilor leviţi. (Lev.16,11) şi a unui ţap pentru nelegiuirile poporului (Lev.16,21). Cu sângele acestora stropea capacul de deasupra chivotului în partea de răsărit şi înaintea lui de şapte ori (Lev, l 6, l l - l 5) ca să curăţească pe fiii lui Israel de toate fărădelegile lor (Lev. 16, l 6). Prin arderea celor două jertfe în mod simbolic, omul curăţit de păcat, adoră pe Dumnezeu şi prin mijlocirea lor se restabileşte comunitatea cu Dumnezeu. Arderea jertfelor mai simbolizează şi distrugerea f ă r ă d e l e g i l o r în împărăţia lui Dumnezeu, de aceea ele au şi un caracter tipic, prefigurând jertfa Mântuitorului care I-a asupra sa păcatele întregii lumii şi o curăţeşte prin trupul şi sângele său de toate răutăţile. Adevărata purificare a trupului şi sufletului omului o va aduce sacrificiul Mântuitorului Hristos. [44]
Importanţa acestor jertfe constă în aceea că subliniează valoarea e x p i a t o r i e a sângelui considerat drept simbol al vieţii: ,,pentru că viaţa a tot trupul este în sânge şi pe acesta vi l - a m dat pentru j e r t f e l n i c ca să vă CLirăţiţi sufletele voastre, că sângele acesta curăţeşte sufletul" (Lev. l 7, l l )
Varietatea sacrificiilor pentru păcat include pe lângă jertfele din ziua împăcării şi pe cele de la sfârşitul lunilor calendaristice, la sărbătorile anuale, la sfinţirea trupului, când a greşit o căpetenie (Lev.4,22-23), la curăţirea lăuzei după 40 de zile sau după 80 de zile (Lev. 12,6), la curăţirea casei contaminată de lepră (Lev. 14,29-54). în multe din aceste situaţii se aduceau ca jertfe şi păsări. Cei săraci puteau aduce păsări în locul animalelor iar în cazul că starea lor materială era precară se admitea şi sacrificii sângeroase care consta într-o zecime: efă, făină de grâu fără adaos de tămâie şi ulei. [45]
Orice om trebuie să aducă o oarecare jertfă pentru păcat; nimeni nu poate mânca propria sa jertfă pentru păcat, cu cât caracterul de ispăşire este mai mare, cu atât trebuie adus sângele mai aproape de Dumnezeu, în ziua ispăşirii se trecea chiar şi dincolo de perdea şi sângele era stropit pe chivotul legământului.
Ca materie de jertfă sunt menţionate şi caprele pentru omul obişnuit din popor care a păcătuit contra pouncilor divine (L e v. 4,2 6 - 3 O), precum şi de mieluşele de un an (Lev.14,10). Când se j u n g h i a o capră pentru curăţirea păcatelor cu sângele victimei se ungea coarnele a 11 a r LI l u i din curtea lăcaşului s f â n t şi acest act simbolizează iertarea păcatelor (Lev. 4,25-30). Acest ritual era respectat la aducerea jertfelor pentru păcatele comise de o persoană şi el diferă de cel rânduit la 10 tis r i şi la sfinţirea preoţilor (Lev. 14, l 5).
Jertfele pentru păcat se împărţea în două categorii: publice şi particulare.
Cele publice se împart la rânciulor în : jertfe unice - sfinţirea preoţilor, levitilor şi a locaşului sfânt; jertfe repetabile sărbătorile anului.
Tradiţia iudaică, ţinând seama de sângele victimelor care se aduceau sau nu în locaşul sfânt, deosebeşte două feluri de jertfe, unele interioare iar altele exterioare.
Momentele importante din ritualul jertfelor pentru păcat îl formează punerea mâinilor pe capul animalelor în semn de transmitere a păcatelor oamenilor asupra lor şi mai ales stropirea şi ungerea cu sângele animalelor a obiectelor sfinte ale locaşului de cult, mai ales cel din sfânta sfintelor unde tronează Dumnezeu şi iartă păcatele celor ce au alunecat în răutate.
In locul oamenilor care prin păcat merg spre moarte suferă această pedeapsă animalele prin sângele cărora ungerea coarnelor altarului din exterior simboliza iertarea lor. [46]
Arderea animalului — partea grasă pe altarul din curtea lăcaşului sfânt şi restul cărnii în afara cetăţii, simbolizează distrugerea păcatului şi revenirea omului în comuniune cu Dumnezeu, îndepărtarea oricărei urme a păcatului se vede şi din faptul că vasele de pământ folosite la pregătirea jertfei se spărgeau, iar cele din metal — aramă se spălau mult cu apă. De asemenea, păta r ea veşmintelor cu sângele încărcat cu păcate se înlătura prin spălare.
Textul din Levitic „pentru ce n-aţi mâncat jertfa pentru păcat în locul cel sfânt" (10,11), se referă la jertfele particulare pentru păcate. Din aceste jertfe o parte din trupul animalului nu se ardea şi aceasta trebuia consumată de preoţi dar la locaşul s fa n t, iar aceştia sunt singurele persoane consacrate pentru a ierta păcatele oamenilor . [47]
Alegerea preoţilor are drept scop ca prin slujirea lor să fie singurii care pot ridica şi curaţi păcatele obştii înaintea Domnului ( L e v. l O, l 7). Prin preoţi Dumnezeu săvârşeşte curăţirea oamenilor de păcate (Lev.7,7) şi întrucât slujesc la locaşul sfânt primesc hrana din aceeaşi materie sacrificată lui Iahve. De aceea, în legea mozaică se spune „preotul cel ce săvârşeşte jertfa cea pentru păcat s-o mănânce în locul cel sfânt" (Lev.6,26).
Tot în legea mozaică se mai spune ,, că tot cel ce va manca grăsimea dobitocului, care se aducea jertfă mistuită cu foc Domnului, acela să se stârpească din poporul său" (Lev.7,25), pedeapsă ce se aplică şi celui ce va mânca sânge (Lev.7,27). Aşadar jertfele pentru păcat au avut un rol important în lupta omului împotriva păcatului care-1 excludea din comunitatea cu Dumnezeu. Repetarea lor pune 1-a lumină pe de o parte ineficacitatea acestora în lupta omului împotriva păcatului, iar pe de altă parte, ţin trează conştiinţa credinciosului de a căuta să se ferească de lucrurile aducătoare de moarte şi de a cere milostivirea lui Dumnezeu.
Jertfele pentru păcat au un înţeles tipic, principial preînchipuind jertfa cea adevărată a Mântuitorii lui Hristos, adusă o singură dată şi pentru întreaga omenire. Numele lor de „sfinţenie mare" (Lev.6,25) s-a împlinit în Noul Testament.
Jertfe pentru culpă
Ca şi jertfele pentru păcat şi cele pentru vină sau culpă sunt poruncite de Legea mozaică care spune să fie aduse de unele persoane căzute în anumite cazuri de culpa. [48]
în această j e r t fă, rolul principal îl avea sângele. Pentru cei vechi , în sânge era viaţă, deci în sânge era viaţa jertfei, viaţa însăşi a Cortului mărturiei şi a Templului . Prin oferirea lor, prin stropirea altarului, loc al prezentei Domnului şi întâlnirii , viaţa victimei şi prin ea a credincioşilor se oferea şi se comunica cu Dumnezeu . [49]
După ce animalul era jertfit cu sângele său se stropea de jur împrejurul altarului. Carnea rămasă era consumată de către preoţii de la locul s f an t căci şi aceasta era considerată „sfinţenie mare" (Lev.7,2-6). Aceste jertfe erau aduse doar de către persoanele particulare care s-au făcut vinovate de a fi încălcat poruncile divine. Pentru toate tipurile de culpă f a ţ ă de Dumnezeu, faţă de preoţi săi sau fată de aproapele era prevăzută sacrificarea unui berbec. Sângele victimei însă nu era adus în sfânta. In cazul în care cineva se făcea vinovat de distrugerea sau însuşirea bunurilor aproapelui sau a celor consacrate Templului, pe lângă faptul că trebuiau să le restituie mai plătea şi o amendă evaluată la 115 din valoarea animalului sau a bunului însuşit (Lev.5,14-16; 22,14; N u m.5,5-8), restituirea bunului nu făcea parte din sacrificiu. Animalul adus ca jertfă pentru vină, de obicei un berbec revenea de asemenea preotului şi după împlinirea ritualului obişnuit pentru sânge şi grăsimea putea fi mâncat de preoţi ca un lucru „prea sfânt" (Lev.7, 1-7).
Jertfele pentru culpă se aduc de cel vinovat de violarea proprietăţii şi dreptului divin şi numai în următoarele cazuri :
l . Când cineva nu ş i - a îndeplinit obligaţiile religioase, s - a atins de bunurile consacrate lui Dumnezeu. In această culpă f ă r ă meteahnă, preţuit de doi sicii de argint şi restituirea bunurilor sustrase plus 115 parte din valoarea lor care revenea preotului.
2. Când cineva încălca una din poruncile divine, Legea îl obligă să se ducă la preot şi să jertfească Lin berbec ca să fie iertat de culpa sa (Lev.5, l 7-l 9).
3. Când cineva nesocoteşte poruncile Domnului,făgăduieşte faţă de aproapele bunul încredinţat sau fură ceva, îl înşeală pe acesta, recurgând chiar la jurământ strâmb este îndatorat să restituie, orice un însuşit să plătească valoarea pi LI s 115 parte din preţ. Pentru culpa sa morală împotriva semenului şi al lui Dumnezeu, Legea îi porunceşte să aducă pentru vină un berbec, sacrificat tot de preot (Lev.6,2-7).
4. Legea precizează şi a patra situaţie în care cineva se face vinovat faţă de aproapele său. în acest caz este vorba de comiterea actului de des frânare cu slava aproapelui său. Aici este vorba de comiterea actului de des f r an ar e cu slava sau logodnica aproapelui său, vină pe care ş-o răscumpără jertfind un berbec. (Lev.l9,20-22).
5. La vindecarea leprosului acesta era îndatorat după lege să aducă în ziua a opta de la curăţirea lui ca jertfă pentru culpă un berbec şi un log de untdelemn ca dar legănat Domnului(L e v. l 4, l 2 -1 3).
6. Jertfa pentru vină. Ea consta din sacrificarea unui berbec Num.6,12).
Ritualul jertfelor pentru vină este asemănător, cu cel al sacrificiului pentru păcat. Animalul este adus la locaşul unde este jertfit pe altarul arderii de tot (exterior) şi cu sângele se stropeşte jur împrejur.
Pe altar se arde numai grăsimea, rărunchi, şi părţile grase de pe măruntaie. Restul din trupul animalelor se consumă d preoţi la locaşul sfânt întrucât se consideră carnea jertfă drept sfinţenie mare (Lev.7,2-6). Momentul important al sacrificiului pentru culpă este satisfacerea pe care o dă omul vinovat pentru culpa sa morală cât şi restituirea celor însuşite de el pe nedrept.
Jertfele pentru culpă, ca şi cele pentru păcat, sunt considerate în mod simbolic drept „sfinţenie mare" şi ele au un caracter prefiguraţi v.
Drept sensul tipic al acestora profeţeste Isaia când spune că Mântuitorul Hristos îşi sacrifică viaţa pentru vina noastră (îs.53,10), luând vina noastră asupra Sa, Fiul lui Dumnezeu prin j e r t f a de pe G o l g o t a dă o despăgubire sau s a t i s f a c e r e integrală pentru d a LI n e l e cauzate semenilor noştri în faţa lui Dumnezeu. [50]
între jertfele pentru culpă şi cele pentru păcat există deosebiri:
1. Jertfele pentru culpă au la bază ideea satisfacerii sau a restituirii iar cele pentru păcat expierea păcatelor.
2. Primele sunt numai particulare, celelalte articulare şi publice.
3. La jertfele pentru culpă se aduc numai berbeci, iar la cele pentru păcat animale mici şi mari de ambele sexe.
4. Jertfele pentru culpă se aduc pentru delictele săvârşite împotriva dreptului divin sau al aproapelui, iar cele pentru păcat pentru orice fărădelege comisă din neştiinţă ori din neglijenţă.
5. După Fer. A u g u s t i n păcatul este împunirea răului iar deuctul înseamnă părăsirea binelui, iar după Papa G r i g o r e cel Mare, primul înseamnă a f a c e r ă U , iar al doilea a neguja cele bune.
Din cele ce spun ei, rezultă clar deosebirea jertfelor pentru păcat şi vina consemnată în Legea mozaică.. Păcatul şi vina se deosebesc, după Origeu în sensul că vina se comite mai uşor decât păcatul.
T e o d o r e t de Cir vede în păcat o acţiune voluntară potrivnică Legi iar în vină o faptă nedreaptă. [51]
Cu privire la deosebirea între sacri fi c i i l e pentru vină şi cele pentru păcat s-au emis multe păreri din partea teologilor. Toate aceste opinii au în vedere ideea generală că sacrificiile pentru păcat se aducea de cel ce ştia că a încălcat poruncile divine adică săvârşise un deuct prin comitere care atrage pedeapsa iar cele pentru culpă de cele ce din neştiinţă, fă r ă vină comisese un deuct prin omitere, în ambele situaţii Legea cerea pentru c U r ă ţ i r e a lor j e r t f e sângeroase ca să le distrugă.
Jertfele pentru pace
Specificul lor se desprinde din denumirea ebraică specială de ,,jertfa de împăcare", zebach selamin, iar în traducerea Vulgatei Hostia Paciforum. Sacrificiile de pace erau de trei f e l u r i: de laudă, sau de mulţumire n U m i t e şi e u h a r i s t i c e pentru că exprimau mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru darurile primite (Lev. 7,12), sacrificii votive (Lev.7,16; N u m.30,3), fiindcă se aducea la depunerea unui vot şi s a c r i f i c i i voluntare (L e v. 7, l O). Cele trei t o r m e sau ci e n u m i r i se r e f e r ă numai la intenţia sacrificatorului, deoarece materialul de jertfă era acelaşi. [52]
Multitudinea sensurilor cuprinse în radicalul verbului „şalem" impucă înţelesul larg al acestor s a c r i f i cii prin care se exprimă lauda, cerere şi mulţumirea omului faţă de Dumnezeu.
Toate aceste trei erau jertfe de mulţumire dar jertfa pentru împunirea unui jurământ, care descărca o promisiune anterioară atunci când era adusă j e r t fa, nu era o j e r t f ă opţională, pe când celelalte erau opţionale. [53]
Pentru sacrificiile de pace nu este un ritual separat faţă de arderile de tot şi jertfele pentru păcat şi culpă. A s t f e l, la mo m e n t u l scurgerii sângelui preotul ia din el şi stropeşte jertfelnicul împrejur după care ia toată grăsimea şi o aşează pe lemne ca să fie arsă cu mireasmă plăcută înaintea Domnului (L e v. 3 , l O). La animalele mici pe lângă grăsime se ardeau şi rinichi (Lev.3,15-16). Grăsimea ca şi sângele erau interzise credincioşilor spre a fi consumate ( L e v . 3 , l 7).
La jertfele de pace Legea divină prevede ca o parte din materie să nu fie arsă ci să f i e adusă ca prinos Domnului şi aceasta constă din pieptul legănat (Lev.7,34), spata sau pulpa dreaptă sau şoldul înălţat care proveneau preotului slujitor şi fiilor săi ca venit veşnic (Lev.7,29-35) ce se consuma la lăcaşul sfânt (Lev.22,15). Pieptul legănat era aşezat pe braţele celui ce aducea jertfa şi aceasta împreună cu preotul îl purta în f a t a uşi lăcaşului s f â n t în semn că darul revine lui lahve care îl oferă slujitorilor săi spre mâncare . Un alt dar legănat era şi paiurile din pârga de grâu care erau sfinţenie înaintea Domnului (Lev.23,20). La jertfele euharistice prinosul din care trebuiau consumat în aceeaşi zi (Lev.22,30), iar din cel nesângeros se ardea ca amintire, ca mireasmă plăcută Domnului (L e v. 2,2).
Participanţii la aceste sacrificii trebuiau să fie curaţi, deoarece se î n f r u p t a u din cărnurile acestei j e r t f e, care era sfântă. Această jertfă presupunea starea de har sau mântuire. Prin jertfele de pace se refăcea comunicarea cu Dumnezeu.
Trăsătura generală a sacrificiilor de pace este aceea că sacrificatorul fiind în stare de curăţie sufletească şi trupească, caută să întărească legătura de comuniune dintre el şi Dumnezeu şi prin arderea lor să rămână în această stare teoretică. Garanţia comunităţii teocratice este ospăţul specific acestor jertfe de laudă, votive şi voluntare care sunt mijloace de menţinere a l e g ă t U r i cu Dumnezeu nu numai prin cuvinte ci şi prin fapte de j e r t f e l n i c i e .
Ideea centrală a jertfelor de pace se cuprinde în mod special în ospeţe speciale ale căror materii sângeroase şi n e s â n g e r o a s e simbouzează apropierea omului de Dumnezeu.
Pe lângă caracterul simbouc, ospeţele sacrificiale jertfelor de pace a U şi un evident sens tipic, ele prefigurând sacrificiul euharistie prin care se împărtăşesc creştinii c U însuşi Trupul şi Sângele M â n t U i t o r U l U i Hristos. Sacrificiile de pace prevestesc adevărata împăcare a om u l U i CU Dumnezeu pe care o va aduce usus Hristos la punirea vremii. Jertfa euharistică din Vechi U l Testament este umbra celui din Noul Testament pe care o aduce Fi U l lui Dumnezeu şi aceasta se poate n U m i ca un adevărat s a c r i f i c i u de preamărire a lui Dumnezeu. Prin Sacrificiul nesângeros, Sfânta Euharistie — se reauzează în mod subum pacea dintre om şi Dumnezeu. Iar bogăţia harului din care se împărtăşesc creştinii sunt garanţia împunirii comunităţii teoretice şi dobândirea m â n t U i r i i lor de sub stăpânirea păcatului.
S f â n t a Euharistie ne a j u t ă la unirea noastră după har c U Dumnezeu devenind a s t f e l fii Lui care ascultă de poruncile Lui şi le împunesc. De acum înainte suntem casnici lui Dumnezeu, n U slugile Sale, ceea ce mesele sacrificale ale Legii vechi au prea închipuit în acest sens.
Ocaziile şi ritualul jertfelor
Sacrificiul de animale era considerat ca un prânz care reauza magie, o anumită f o r m ă de legătură mistică între divinitate şi credincioşi. Odată cu dezvoltarea vieţii agricole, se aduceau ca ofrandă divinităţii şi cele dintâi fructe sau grâne din prima recoltă; iar mai târziu, tămâie şi mirodenii aduse din ţări străine. Sacrificiile şi ofrandele se aduceau de sărbători. [54]
Primele jertfe pubuce bine atestate sunt cele sezoniere : sărbătoarea azi milo r, sărbătoarea primelor roade sau a săptămânilor şi sărbătoarea adunării sau a corturilor (Exod 23 , l 4-1 7;34, l 8-23 ; Deut. 16). Pastele a fost asociat de mult cu prima sărbătoare (Jud. 5,10-12) iar cu ultima probabil că au f o s t asociate ceremoniile de reînnoire a legământului (Exod 24; De u t.31,10; Ies.24) şi poate omul nou şi ritualurile de ispăşire (Lev.23,26).
Data începuturilor arderilor de tot de două ori pe zi este controversată şi este desigur greu de stabiut datorită ambiguităţii termenului m i n c h a care se r e f e r ă atât la jertfele de cereale cât şi la jertfele de ardere de tot. Jertfa „ola" şi „mincha" sunt menţionate fără a specifica timpul, în I Şam.3,14; Fer.14,12 şi Ps.20,3 şi sunt menţionate ca jertfe continue olât şi minhot în ezdra 3,3 şi Neem. 10,33.
Jertfele cu un caracter mai privat erau cele de paşte care erau aduse în famiue (Ez.12; I Şam.20,6, clar aceasta a fost o lună noua şi nu o lună pună) şi jertfele individuale, cum sunt cele pentru împunirea unui jurământ (II Şam. l,3; V.21; II Şam. l 5,7) sau pentru confirmarea unui tratat (G e n . 3 l , 5 4), pentru venerarea lui Dumnezeu (J u d . l 3 , l 9 ), pentru dedicarea personală (I Regi.3,4), pentru consacrarea (I Şam. 16,3) sau pentru ispăşire (II Sa ni.24,17). Nu se ştie dar dacă acordarea ospitautăţii era considerată întotdeauna ca un prilej de a a d u c e j e r t f ă ( F a c. l 8, N u m. 2 2,4 O ), se poate să n U fi inclus ritualul legat de altar.
Curăţirea de lepră (L ev.14), purificarea după naşterea unui copil ( Lev.12) consacrarea unui preot ( Lev.8-9) sau a unui levit (N u m.8) dezlegarea unui nazireu de jurământul său (Num.6),toate acestea sunt menţionate în Lege
Încă din timpul normandismului sărbătorile importante erau în primul rând, sărbătoarea tunsului oilor, când se aducea sacrificii şi totul se termina cu un ospăţ. Apoi sărbătoarea Lumii noi; o sărbătoare comună tuturor popoarelor antice, dar care la evrei era dublată şi de o sărbătoare a Lunii pune. [55]
Printre jertf e l e aduse anual în semn de recunoştinţă pentru rolul lui Dumnezeu în productivitate era jertfirea întâilor născuţi ai animalelor şi primelor roade (Exod.l3;23,19; Deut. l 5, l 9; l 8;4;26;Num. l 8 ; Gen.4,3-4 etc.). Zeciuieule şi aducerea primului snop (Lev.23,9) şi jertfa din pârga plămădeui (Num. l 5, l 8-2 l ; Ez. 44,30; Lev.23,15).
Totul îi aparţinea lui Dumnezeu până când prima parte îi era adusă ca jertfă şi acceptată în locul întregului. Chiar şi partea adusă ara pusă numai parţial pe altar şi după aceea era luată pentru folosirea preoţilor şi pentru o masă de jertfă. Aceasta era soarta ultimă şi a pâini pentru punerea înainte care era jertfită săptămânal.
l. Jertfele sângeroase.
Orice dar închinat lui Dumnezeu se aducea după un ritual care era mai dezvoltat la sacrificiile sângeroase fa ţ ă de cele n e s â n g e r o a s e.
Prin Legea Mozaică a fost prevăzută r â n d u i a l a lor în mare deoarece textele s c r i p t u r i c e nu urmăresc o prezentare asemăn ă t oare si u j b e l o r din t i p i c U l bisericesc. Menţiunile s c r i p t u r i c e ne a j U t ă să urmărim părţile principale, specifice sau comune la diferitele acţiuni c u 11 i c e pe baza cărora se cunoaşte modul în care se aduceau j e r t f e l e sângeroase şi n e sângeroase. [56]
Jertfirea unei păsări ca ardere de tot (Lev.1,14-17) şi jertfa din cereale (Lev.2) prezintă în mod necesar d i f e r e n ţ e mai mari dar nu sunt complet d i f e r i t e. N U este dată o formulă similară pentru jertfa pentru vină (Cf.7,71-7), dar poate fi considerată inclusă în legea jertfei pentru păcat (Lev.7,7).
Cel mai important scop pentru care Dumnezeu, prin M o i s e şi prin profeţi a prescris f e l u l cum trebuie îndepunite rituale le de jertfă, afost casă - i deosebească pe evrei de păgâni, să-i depărteze de idolatria spre care erau încunaţi adesea şi să-i păzească curaţi din punct de vedere moral pentru ai face apţi îndepunirii planului de Mântuire. [57]
1. Primul moment din ritualul jertfelor sângeroase constă din aducerea sau prezentarea animalului la uşa lăcaşulUi sfant, Unde este prezent Dumnezeu ( L e v. l , 3 ). Locul jertfirii este Curtea Cortului întâlnirii în partea de nord a altarului (nu şi pentru jertfele de pace),
Sacrificatorul trebuia să vină cu un animal fără meteahnă ca să fie plăcută jertfa înaintea Domnului în semn de consideraţie deosebită, după cuvintele psalmistului care zice „aduceţi Domnului, slavă şi cinste" (Ps.28,1). Printr-un dar de cautate sacrificatorul arată că renunţă la ceea ce este mai bun din averea sa în favoarea lui Dumnezeu ca să-I arate prin aceasta o cinste deosebită. Aducerea unei j e r t f e n e c o r e s p u n z ă t o a r e era considerată ca o urâciune înaintea Domnului şi atrăgea
Aşa iudaică, la punerea mâinilor sacrificatorul va rosti ulterior o scurtă mărturisire a păcatelor pe care şi le recunoştea şi mărturisea căinţa şi nădejdea că Dumnezeu îl va curăţa de ele. [58]
Substituirea unei vieţi nevinovate, pentru una vinovată, preînchipuie jertfa Mântuitorului care I-a asupra Sa ca un miel nevinovat (I s. 53 ,7), păcatele lumii ca să o apere de chinurile păcatelor (îs.53,10).
în Vechiul Testament prin jertfele sângeroase oamenii prefigurau adevăratul sacrificiu spre sfinţire din partea lui Dumnezeu, sacrificatorul legii vechi m a n i f e s t â n d u - ş i în mod simbouc dorinţa de a - ş i da viaţa pentru iertarea păcatelor şi a trăi numai după voia lui Dumnezeu.
Actul punerii are un rol important în cadrul cultului divin şi el a trecut şi în r â n d u i a l a hirotoniei din Biserică.
Conform tradiţiei iudaice, punerea mâinilor nu era admisă de către persoanele upsite de integritate psihică si ubertate depună, aşa cum era cazul copiilor, f e m e i l o r şi sclavilor. De asemenea străinii se a f l a u în aceeaşi situaţie întrucât nu u se permitea să intre în curtea preoţilor (interioară) unde se afla altarul jertfelor sângeroase. [59]
3.Următorul moment urmează după punerea mâinilor şi constă din sacrificarea animalului în partea de nord a altarului (L e v. I,l l).
Sacrificiul se f ă cea de cel ce aducea animalul şi a pus mai înainte mâinile pe corpul acestuia /l e v. 3,8; 4,4; 4,15), spre a fi adus ca jertfă pentru curăţirea păcatelor. Dacă la jertfele particulare fiecare îşi sacrifica victima la cele pubuce acest act se săvârşea de către preoţi şi ai târziu ei vor fi unicii jertfi tor i pentru sacrificiile comunităţii şi la cele pentru curăţirea c e l U i vindecat de lepră. Momentul culminant al jertfei era scurgerea sângelui, care prefigura predarea p r opri u-zisă a darului, predarea vieţii în mâinile lui Dumnezeu în vederea împunirii scopului pentru care s - a o f e r i t daruri, iertarea păcatelor ori împăcarea cu Dumnezeu. [60]
Acest act preinchipuie jertfa Mântuitorului Hristos care îşi dă viaţa pentru iertarea păcatelor oamenilor. Prin el se prevesteşte sacrificiul adevărat prin care oamenilor u se vor şterge păcatele.
4.Partea integrantă a jertfei era stropirea jertfelnicului c U sângele victimei (Lev.1,11), acelui din incita sanctuar u l U i şi a celui din sfânta.
Semnificaţia acestui ritual după Sfânta Scriptură, constă în aceea că „sângele este un lucru esenţial în mijlocirea sfinţirii, căci sângele este viaţă" (Deut. 12,23). [61]
Menirea sângelui era făcută de preot care aducea sângele într-un ughian şi îl stropeşte pe colţurile din nord est şi sud vest ale altarului în aşa fel încât să fie stropite toate cele patru laturi. [62]
În ziua de 10 TISRI — prin stropirea cu sânge a obiectelor sfinte se pecetluia ştergerea păcatelor şi împăcarea omului cu Dumnezeu. Prin acest act simbouzează ştergerea păcatelor şi în el culminează momentul expiator (Kipper-Lev.4,20), care are loc în toate părţile constitutive ale lăcaşului sfânt — curtea — a 11 a r U l exterior, s f â n t a, altarul interior şi s fa n t a s f i n t e l o r , tronul îndurări. Momentul principal cel expiator s e îmbină acum cu cel lăuntric şi el revine spre impunere numai preotului. Prefigurând jertfa Mântuitorului, acesta este îndepunit de Mântuitorul Hristos, prezis de psalmist ca „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec" (Ps.109,4) sângele său expiator este adus o singură dată în cer ca să ridice păcatele oamenilor şi să-L sfinţească (Evrei.9,24-28). [63]
5.Cel de-al cincilea moment încheie ritualul jertfelor sângeroase şi constă din arderea cărnii animalului sacrificat. Aceasta era pregătită pentru ardere de către sacrificator. înainte de a trece la acest ultim act sacrificatorul jupuia victima, apoi o tăia în bucăţi şi spăla măruntaiele care erau aşezate laolaltă pe jertfelnic. Pregătirea păsărilor pentru ardere constă din scoaterea g u şei şi frângerea aripilor. Focul era pregătit de un preot care mai târziu va face jupuirea cât şi tăierea în bucăţi înainte de arderea victimei.
O parte din toate jertfele era arsă. Nu numai sângele ei şi grăsimea îi aparţinea lui Dumnezeu, şi aceasta era arsă mai întâi (Fac.4,4, I Şam. 2,16). Nu era vorba de grăsime în general ci de grăsimea de pe rinichi, ficat şi intestine. Din jertfa pentru pace păcat şi vină, numai această grăsime era arsă, iar din jertfele de cereale era separată şi arsă numai o parte numită azkara, dar arderea de tot era completă, cu excepţia pieui care era dată preoţilor (Lev. 7,8) [64]
Acelaşi foc sacru a mai coborât din n o U din cer la sfinţirea Templului Solomonian când a consumat darurile de jertfelnic. (II.Parai.7,1).
„ ... când s-a făcut sfinţirea ace s t U i a s-a pogorât foc din cer care a mistuit arderea de tot şi jertfele şi mărirea Domnului a umplut casa . [65]
Când fii lui Aron, Nadab, şi Abiud, şi-au luat cădelniţele şi au pus în ele foc şi au t U r nat deasupra tămâie şi au adus astfel înaintea Domnului ,,foc străin", ceea ce Domnul nu le poruncise, atunci a ieşit cu foc de la Domnul care i - a mistuit şi au murit amândoi înaintea Domnului (Lev. 10,l-2) [66]
Ultimul act al jertfelor sângeroase cuprinde în sine momentul adorării lui Dumnezeu. La toate jertfele sângeroase se adăugau şi cantităţi corespunzătoare de vegetale, plus sare ca semn al legământului cu Dumnezeu şi tămâie ca simbol al rugăciunii care se înalţă spre ceruri CU fumul jertfei (Lev.22,13).
Jertfele nesângeroase
Aceste jertfe n esâ n geroase ocupă un loc important în cadrul manifestărilor reugioase din istoria omenirii şi înainte de a prezenta rit u al U l lor si m pi U este necesar a cunoaşte câteva date generale privind materia jertfi ta lui Dumnezeu şi împărţirea ei.
După Sfânta Scriptură prima jertfă adusă de om a f o st din roadele pământului (F ac.4,3), practică ce se va repeta ulterior de urmaşi acestuia.
Ea trebuie să fie oferită lui Dumnezeu din cele mai bune p rod U se obţin U te de om prin osteneala sa. [67]
în cărţile s c r i p t u r i s t i c e sacri fi cile n esâ n ger oase sunt desemnate prin cuvântului mincha, care înseamnă dar, ofrandă.
Pâinea şi vinul sunt elemente reprezentative ale jertfelor de mâncare băutură şi ubaţiune, materii aduse de om fie ca sacrificii de sine stătătoare, sau ca adaosuri. Potrivit prevederilor legale mozaice la altar se aduc ca jertfă grăunţe din spice prăjite pe foc, sau pisate, f ă i n ă de g r â U aleasă ( L e v. 2, l ), pâine n e d o s p i t ă (Lev.2,4), frământată cu untdelemn (Lev.2,5), vin roşu care se vărsa la poalele jertfelnicului şi tămâie, materia care era amestecată cu u n d e l e m n u l şi grăunţele pisate sau p r ă j i t e ( L e v.2,l 4 - l 5 ).
Prinosul de pâine era întotdeauna n e d o s p i t, întrucât pâinea dospită ca şi mierea erau interzise (Lev.2, l l ). Lle fiind simbolul corupţiei morale.
Excepţie f ă cea u cele două pâini dospite de la Cincizecimi şi cele de la jertfele de împăcare (Lev.7,13). Ca materie de jertfă este menţionată şi tămâia care se aşează împreună cu sarea pe cele două rânduri ale p â i n e l o r fe ţ i i din s fâ n t a (L e v.2 4,6 - 7).
Jertfele n esâ n ger oase de sine stătătoare sau ca adaos constau din f ă i n ă de grâu, untdelemn şi tămâie. Din rândul acestor j e r t f e, ceea ce se ardea pe altar se numea jertfă de pomenire înaintea Domnului. Acest tip de jertfe a fost adesea însoţit de vin pentru turnare (Ies.29,40; Lev.23,13; Num. l 5,1-12) [68]
Jertfele pubuce obişnuite cuprind cele 12 pâini ale f e ţ i i, tămâierile zilnice şi untdelemnul din c a n d e l a b r u. Pâinile f e ţii (Ies.25,30) sau pâinea sfinţită ( I Regi. 21,6) sau pâinea veşnică (N u m.4,7) erau f ac u te din făină bună de grâu.
Se schimbau în fiecare sabat şi se consumau numai de preot la locaşul S fa n t. Pâinile punerii înainte deveneau în exclusivitate proprietatea lui Dumnezeu şi de aceea nici măcar nu puteau fi atinse de o persoană necurată şi neconsacrată şi cu atât mai mult consumate de către popor, ci numai de preoţii slujitori căci însăşi sfinţirea lor însemna o parte rezervată de Dumnezeu de restul poporului, în numele celor 12 triburi ale lui Israel pâinile era U aşezate pe două rânduri iar peste ele se pune tămâia ce se ardea pe altarul tămâierii din sfânta, acestea f i i n d asimilate unui sacrificiu chiar dacă era singura materie arsă pe altar.
Jertfa de tămâie
Tămâia avea un rol important în ritualul sacrificilor sângeroase şi nesangeroase la poporul evreu.
Cuvântul ,,qetoret" semnifică ceea ce se ridică prin fum şi se poate extinde prin fum şi se poate extinde la orice jertfă arsă pe altar (I.Sa m.2,28).
De fapt amănuntul tămâiei (Lebonah) nu era decât unul din elementele incluse în pregătire a ceea ce în termeni generau se numea de fapt amestec de aromate. Reţeta de pregătire a ta mâi i curate folosite în cult este prezentată în cartea (Ies.30,34-38)79
Materia pentru tămâiere este compusă din patru ingrediente (Ies.30,34), răşină aromată, oniha, halva n aromatică şi tămâie curată. Aceste esenţe aromatice erau pregătite de cei ce ştiau să le pregătească şi ele erau pisate cu adaos de sare, conţinutul fiind aşezat înaintea chivotului legii, de aceea erau considerate drept sfinţenie mare. Cel ce pregătea asemenea amestec şi-1 folosea la el acasă se pedepsea cu sta r pi r ea sufletului său din popor (Ies.30,35;35-38) [69].
Pe altarul tămâierii cu o lopăţică specială, peste care presăra această tămâie pisată şi o punea apoi pe altarul tămâierii de dinaintea Sfintei Sfinţilor. Acest dar de tămâie de la începutul organizării cultului fost obugatoriu în fiecare zi dimineaţa şi seara (Ies. 30,7-8). Misiunea aprinderii t ă m â i e i înaintea Domnului la Lăcaşul S f â n t era misiunea preoţilor (II Cron.26, 16-1 8). Aceasta era folosită de către arhiereu mai ales în ziua împăcării Când era lămâiată şi Sfânta Sfintelor (Lev. l 6, l 2-1 3 ).
Fumul de tămâie ce se înălţa zilnic de pe altarul tămâierii simbouza rugăciunea credincioşilor şi mai cu seamă a slujitorilor în momentul când aduceau jertfe n e s â n g e r o a s e.
Pe lângă tămâierile zilnice se adaugă cele de la sărbători şi îndeosebi în ziua de 10 Tişri când arhiereul lua două mâini de tămâie şi le ardea în Sfânta Sfintelor (Lev. 16,12-13). Toate tămâierile simbouzau rugăciunea celor care aduceau j e r t f e n e s â n g e r o a s e. Tămâia care se aducea cu pâinile feui (Lev.24,7) preînch ipuie Sfânta Euharistie iar cele patru ingrediente împărăţia lui Dumnezeu.
În cele şapte candele ale candelabrul u i se turna untdelemn curat care reprezintă spiritul divinităţii. Lumina celor patru candele simbouzează cele şapte daruri ale S f â n t u l u i Duh necesare omenirii p e n t r u a ajunge la viaţă veşnică. După cum untdelemnul are putere vindecătoare şi de întărire a trupului la fel şi darurile divine ajută sufletul luminat de acestea . [70]
În unele inscripţii de pe unele f r a g m e n t e ceramice descoperite în palatele regale din cetatea Samariei se poate citi ulei rafinat. Probabil că tot ulei de cea mai bună cautate se adăuga şi la ofrandele de făină şi pâine (Deut. 12,17; Ezec. 16,13). Acesta este deci un element de primă necesitate în cult (Deut.28,3 8-40).
S acri fi câtor u l în mod simbouc oferă lui Dumnezeu din produsele sale cele mai bune în semn de mulţumire Domnului pentru b i n e f a c e r i l e revărsate de Cel Atotputernic asupra sa. OfrandeIe vegetale, numite în general minkha, au simbolizat Sfânta Euharistie care va fi jertfa desăvârşită şi bine p l ă c U t ă lui Dumnezeu. La aceasta s - a r e f e r i t profetul M a leah i când a zis : „căci de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele meu printre neamuri şi înnoire poate să aducă jertfe de tămâiere pentru numele meu şi prinoase curate căci mare este numele meu printre oameni" (1,11).
În mod simbolic aducerea snopului de orz a doua zi de Paşti înseamnă binecuvântarea lui Dumnezeu p e n t r U începerea seceriş u l U i, iar cele do U ă pâini închinate lui. Cel mai semnificativ sacrificiu n e s â n g e r o s din Vechiul Testament este jertfa lui Melchisedec care a prefigurat Euharistia. [71]
Ritualul jertfelor sângeroase constă din aducerea ateriei destinate aluatului de către preot. Acelaşi slujitor lua o mână de făină de grâu stropită cu ulei de la jertfele particulare si toată tămâia şi le ardea pe altar în semn de a d U c e r e aminte înaintea Domnului şi ca mireasmă bine plăcută lui (Lev.2,2).
Dacă preoţii aduceau pentru ei sacrificiul nesângeros probabil tot materialul se ardea pe altar ca şi cel din sâmbete şi sărbători. Oferirea darurilor n e s â n g e r o a s e lui Dumnezeu impunea sacrificatorului o stare de curăţire trupească şi sufletească.
Ca adaos la jertfele sângeroase materiile n e s â n geroase, se stabileau cu mărimea victimei. Astfel, pentru o vită mare Legea prevedea ca adaos nesângeros 3/10 efa făină şi 1/3 hire de untdelemn şi vin, pentru o vită mică se cerea 2/1 O efa făină şi 1/3 hire de untdelemn şi vin. Cantităţile respective se repetau după numărul a n i m a l e l o r.
Originea jertfeIor sângeroase cât şi n e s â n g e r o a s e într-un singur loc atestă prezenţa divină în mijlocul lui Israel care trebuie să slujească şi să aducă jertfe adevăratului Dumnezeu . Prin ele se ţine trează credinţa într-un singur Dumnezeu şi conştiinţa unităţii naţionale [72]
Acţiuni de cult : Obişnuite şi Extraordinare
l. Obişnuite.
Rădăcina cuvântului ebraic „korban" înseamnă şi apropriere şi jertfele erau considerate atât ca apropriere a omului faţă de Dumnezeu cât şi pe Dumnezeu de om. [73]
In „Călăuza rătăciţilor", Maimonide considera jertfele ca un mijloc de a detaşa poporul evreu de practicile idolatrice , curente în regiune, oferindu-le lui Dumnezeu, mai curând decât unor idoli. [74]
Jertfa lui Issac „akeda" avea poate ca scop denunţarea acestei practici, curente în epocă , a s a c r i f i c i i l o r omeneşti. [75]
Alţi rabini din Evul Mediu sunt în dezacord cu ideile din Călăuză. Pentru ei , jertfele are o mare valoare simbolică, spirituală şi o importantă intrinsecă. [76]
De exemplu aducând o jertfă de ispăşire, păcătosul ar înţelege mai bine armonitatea greşelii sale, în aşa măsură încât să simtă că el însuşi ar fi trebuit să suporte tot ce suportă animalul sacrificat.
La început, nu se consuma carne decât după un sacrificiu. Carnea unor jertfe era mâncată de cei care ofereau jertfele , de familia şi prietenii lor, toţi fiind consideraţi puri din punct de vedere ritual, încât unii consideră că acest gen de sac r i fi ci u era menit să transforme actul profan de a consuma carne în cult al lui Dumnezeu.
Unii susţin că mulţi profeţi respingeau cultul sacri f ici al, dorind înlocuirea lui, printr-un cod moral superior de valori etice. Alţii spun, după o citire atentă a versetelor arată că pro f e ţii nu respingeau practica însăşi ci maniera uşuratică de a oferii sacrificii, ca şi cum ele singure ar fi suficiente pentru a ispăşii greşelile. Un sacrificiu oferit fără intenţie reală de pocăinţă, era, în ochi profeţilor o abominaţie.
După Sfânta Scriptură, urmaşii primilor oameni Cain şi Abel şi-au manifestat sentimentul de adorare faţă de Dumnezeu prin sacrificiul şi apoi Get, al treilea fiu al lui A d am prin rugăciune, adică prin înlocuirea numelui divin. (Fac.4). Dacă Abel a adus jertfă sângeroasă cu gând curat şi din ceea ce era mai bine din turma sa (Fac.4,4), Cain nu a făcut la fel când a sacrificat din roadele pământului (Fac.4,2), ceea ce el însuşi va observa şi va invidia pe fratele său pe care 1-a ucis (Fac.4,6-8).
Păcatul pusese stăpânire pe sufletul lui Cain şi jertfa lui era doar formală, fără a-I putea ajuta să aducă doar nişte materiale, ci să participe cu toată fiinţa sa la aducerea ei.
Jertfa în sine apare ca un act ritual care constă în a dărui divinităţii un bun ce aparţine sacrificatorului în ideea de a se achita de o obligaţie faţă de Dumnezeu (Fac.22), obligaţie ce credinciosul şi-o impune singur (Num.6, 14-21 ) în speranţa de a mişca bunătatea lui Dumnezeu (II Şam.24, l 8-25).
Nu există religie în care să nu fie prezente altarele de jertfă despre care se fac menţiuni şi în cărţile Vechiului Testament.
Jertfele Vechiului Testament au avut un rol pregătitor, prefigurând jertfa din Noul Testament şi în această măsură au împărtăşit harul Sfinţilor. Fiecare evreu, când adu cea jertfă, primea harul în urma credinţei şi a speranţei lui în viitorul Mesia. [77]
Sfântul Apostol Pavel afirmă că prin sânge de tauri şi ţapi nu se curăţise păcatele (Evrei. X,4), dar de aici nu rezultă că jertfele Vechiului Testament şi-au atins scopul instituirii lor. Ele au întărit şi sporit speranţa şi credinţa în urma Mântuitorului. Dumnezeu prin Moise a stabilit legea jertfelor pentru două motive:
a. Ca poporul ales să nu uite că poartă păcatul înnfiinţa lui.
b. Ca în mod profetic acest popor să ştie că cei ce cred şi au speranţa în jertfa de pe cruce a Mântuitorului lisus Hristos s-au curăţit de păcatele lor şi s-au unit cu Dumnezeu.
Sublimitatea concepţiei cu privire la jertfe o subliniază mai ales pro f e ţii. O serie de îndemnuri care străbat scrisul lor probează că numai jertfele externe singure nu aduc mântuirea. Ele dobândesc valabilitate numai atunci când sunt însoţite de căinţă. Când nu este posibilă jertfa, o rugăciune pornită dintr-o inimă umilă şi sinceră valorează mai mult decât toate jertfele. [78]
După Vechiul Testament, jertfele sunt nişte acte simbolice prin care omul îşi exprimă adorarea şi ascultarea faţă de voia divină. Omul îşi arată neputinţa sa în a ieşi biruitor în lupta contra răului, iar pe de alta el doreşte eliberarea sa de sub această stare de robie. [79]
Aducerea jertfelor confirmă ca şi religia o realitate universală, aceea că omul este o fiinţă religioasă şi credinţă în divinitate şi-a manifestat-o felurit, credincioşii mozaici chiar dacă aduc jertfe animale, ca şi cei din vremea lor, ei fac aceasta în spiritul unei credinţe adevărate, descoperită de Dumnezeu. [80]
In viaţa religioasă jertfele au o importanţă deosebită, de aceea în cărţile Vechiului Testament este respinsă reducerea lor la nişte acte de formalism existente în cultele păgâne. Profeţii ascultând glasul Domnului, condamnă pe cei ce imită pe păgâni şi le aduc fără a cunoaşte pe Dumnezeu şi au o comportare morală nepotrivită legilor divine.
Jertfele cu toate că sunt acţiuni cultice obişnuite, ele au o valoare deosebită pentru manifestarea şi păstrarea vieţii religioase. Acestea au prefigurat jertfa Mântuitorului Hristos. La baza lor stă sentimentul de dragoste al omului faţă de Dumnezeul căruia îi sacrifică în întregime unul din bucuriile sale. [81]
Rugăciunea
Apărând ca o expresie fundamentală a sentimentului religios, rugăciunea înseamnă ridicarea minţii şi a inimii către Dumnezeu în scopul stabilirii unei comuniuni imediate cu el. 9l
Face parte din acţiunile de cult obişnuite şi după consemnarea ei în Vechiul Testament urmează jertfele. După Vechiul Testament se arată că după naşterea lui Enos — fiul lui Set, atunci oamenii au început să cheme numele lui Dumnezeu (Fac.4,26). Mai târziu patriarhii evrei, după ce îşi ridicau jertfelnic se închinau şi chemau prin rugăciune numele Domnului, ceea ce înseamnă că rugăciunea este unită cu actele de jertfă. Rugăciunea, ca jertfele, este tot aşa de veche ca şi religia monoteistă descoperită omului pe cale supranaturală [82]. Ele sunt părţi indestructibile ale religiei şi de mare însemnătate pentru viaţa spirituală care trebuie să-şi aibă izvorul în cunoaşterea vocii divine.
Dacă primele acţiuni cultice sunt holocaustele nu înseamnă că oamenii nu îşi ridicau mintea şi voinţa către Dumnezeu, dimpotrivă jertfele implicau prezenţa ei sau era punct de exteriorizare a acestora şi ea nu este redusă la o contemplare a divinităţii.
Legea mozaică recomandă rostirea rugăciunii într-un loc public şi special destinat existenţei lui Dumnezeu. Templul care va primi numele de „casă a rugăciunii" a f o s t desemnat pentru înălţarea rugăciunii.
De multe ori, rugăciunea era însoţită de muzică; la evrei cuvântul „a se ruga" înseamnă „ a cânta", însă rugăciunea acompaniată a apărut mult mai târziu, abia după organizarea cultului divin, când de fapt nici nu reprezenta un act de sine stătător, ci era îmbinată cu alte forme de cult.
Despre Moise ştim că s-a rugat, adică a stat de vorbă cu Dumnezeu (leş.3,1-4,17) şi a mijlocit pentru Israel (leş.32, l l — 13; Num. l l, l l - l 5). Amos la rândul său, se referă la zgomotul imnurilor acompaniate de alăută (cap.5,23), însă o f a ce la modul general. Se deduce totuşi că rugăciunea acompaniată de instrumente muzicale s-a dezvoltat o dată cu ritualul de la lăcaşul sfânt, iar în templul lui Solomon se ştie că erau grupuri de cântăreţi specializaţi în acompanierea imnurilor religioase. Cartea oficială de rugăciune în uz la templul lui Solomon a fost Psaltirea din care unii erau psalmii liturgici.
In afară de Psaltire celelalte scrieri canonice ale vechiului Testament, cuprind puţine texte de invocare a numelui lui Dumnezeu ( F a c. 3 2 ), Rugăciunea lui I a c o b (Isş.15), Căutarea lui Moise; 32,30-32, rugăciunea lui Moise.
Pentru iertarea poporului care făcuse viţelul de aur; Deut.26,3-1 O, 13-15. Rugăciunea Anei; II Regi.22, Căutarea de mulţumire a lui David; III Regi 8, 12-61.
La ritualul cultului mozaic post-exilic se foloseşte mult cântarea psalmilor. (Neem.12,27) pe care o executau leviţii, iar poporul dădea răspunsuri. Introducerea lor a sporit frumuseţea cultului mozaic şi rostirea textului este înlocuită de intonarea lui, ceea ce se sensibilizează mult trăirea spirituală.
Obiectul rugăciunii era obţinerea de bunuri , cu toate că nu lipseau nici cazurile în care credincioşii mai pioşi cereau iertarea păcatelor (Ps.3 l ;5 l ; l 02, l 29). Se cerea în acelaşi timp vindecarea de boli, izbăvirea de moarte, pedepsirea duşmanilor, izbăvirea de primejdii, sănătatea până la adânci bătrâneţi, fericirea şi o familie cât mai numeroasă. Bucuriile spirituale nu prea făceau obiectul rugăciunii, deoarece concepţia israelică despre viaţa viitoare era forte puţin conturată. Şi nu e de mirare dacă ne gândim că revelaţia nu se desăvârşise.
Rugăciunea înseamnă religia în acţiune si ea se ridică, aşa cum spune N. lorga, pe scara de aur a faptelor bune, de aceea profetul Isaia în numele lui Dumnezeu condamnarea rugăciunilor celor ce vărsa u sânge şi săvârşea răul. (Isaia 1,15-16).
Prin intermediul ei, credinciosul îşi arată supunerea şi dragostea faţă de Dumnezeu care-1 ascultă şi-1 întăreşte în zilele grele aşa cum s-a rugat Mardoheu pentru compatrioţii săi şi împotriva lui Aman (Ester 4). Unirea ei cu postul a dat mult curaj şi încredere israeliţilor în salvarea lor şi sub tirania lui Aman. [83]
Prin rugăciune Moise a salvat poporul său de la pedeapsa divină (leş.32,2,1-14), de aceea ea este şi un mijloc de a cere lui Dumnezeu izbăvirea celor din necazuri.
Extraordinare.
Acţiunile se cult extraordinare erau cele care se săvârşeau mai rar : sacrificiul legământului, sacrificiul nivelului pastoral, al vacii roşii, cel de la încheierea votului de n azi r eu, etc.
La aceste acţiuni de cult se mai adaugă şi circumcizia şi unele jertfe care s-au săvârşit doar o singură dată (legământul sinaitic, al consacrării preoţilor şi l e v i ţ i l o r în timpul lui M o i s e. [84]
Circumciziunea
Este un act de cult extraordinar instituit de Dumnezeu ca semn al legământului încheiat cu patriarhul Avraam pe când acesta avea 94 de ani (Fac.17,1) şi cu urmaşii acestuia, act ce trebuie îndeplinit la toţi copii de partea bărbătească, începând cu vârsta de 8 zile (V. 10-14). Toţi bărbaţi şi copii din casa patriarhului şi Avraam însuşi împreună cu fiul lui Ismael de 13 ani, s-au supus tăieri împrejur chiar în ziua instituirii actului propriu-zis (V.23-27).
După aceea a urmat Isaac (cap.2 l,4) şi toţi urmaşii lui.
Prin acest act cultic extraordinar Dumnezeu încheie legământul cu Avraam care va fi tată a mai multor popoare, de aceea i se schimbă şi numele în acest sens. în loc de Avram care înseamnă „tatăl înălţimii" i se zice Avraam care înseamnă „tată al mulţimii" (Fac. l 7,5-6).
Încheierea unui legământ era de regulă marcată printr-un act ceremonial. [85]
Circumciziunea devine semnal legământului din neam în neam şi iniţial ea s-a aplicat lui Avraam care nu avea urmaşi legitimi şi tuturor membrilor de parte bărbătească care formau familia sa (Fac.17,13). Ne respecta r ea circumciziunii care consta din îndepărtarea prepuţului cu un cuţit operaţie ce o săvârşea uneori chiar mama copilului (leş.4,25) se pedepsea cu moarte, deoarece se încălca legământul cel veşnic (Fac. l 7,7,14).
Potrivit textului vechi testamentar circumciziunea se făcea la 8 zile după naştere (Fac.7, l 4) şi mai târziu ea se va săvârşi numai la fii lui Israel de sex bărbătesc, operaţie care va fi îmbinată şi cu punerea numelui.
Practicarea circumciziunii nu este specifică israeliţilor ci ea apare şi la egipteni, fenicieni, etiopieni, unele triburi din Africa şi America, arabi descendenţi din Ismael, fiul nelegitim al patriarhului Avraam şi musulmani. [86] Egiptenii cunoşteau circumciziunea însă după losif F l a v i u se pare că era practicată numai de preoţi şi de cei ce vroiau să fie iniţiaţi în lucruri misterioase. Opinia sa va fi confirmată ulterior şi de Origeu şi Sântul Ambrozie de Milan care arată că numai preoţii se circumcideau. Consemnările lor ne ajută să înţelegem că israel i ţi i n-a u împrumutat de la egipteni practicarea circumciziunii care se aplică tuturor oamenilor descendenţi din neamul lui Avraam. Ca semn al legământului circumciziunea mai poartă şi numele de ,,ot berith", adică semnul prin care se arată credinţa lui Avraam şi dreptatea pe care a obţinut-o prin ea (Fac.17,l 1). Ea mai poartă şi numele de legământ „berit" a să amintească de semnul încheiat de Dumnezeu cu patriarhul Avraam.
Cel ce primeşte circumciderea acceptă actul consacrării divine şi numai ea poate intre în comunitatea lui Israel.
Respectarea circumciziunii a fost şi în atenţia profeţilor care precizează că egiptenii şi alte popoare nu sunt circumscrise. Din Pentateuh rezultă că patriarhul Avraam nu a împrumutat circumciziunea de la egipteni care nu o practicau deoarece eventuala primire a unui egiptean în comunitatea israeliţilor avea în vedere trecerea a trei generaţii (Deut.23,8).
Egipteni ca şi arabii practicau circumciziunea la băieţi între 6-14 ani. La evrei circumciziunea este semnul credinţei monoteiste al celor ce intră în comunitatea oamenilor care se teme de Dumnezeu şi împlinesc poruncile Lui.
Moise se opunea, personal circu inciziei şi nu a îngăduit niciodată să i se aplice. [87] Mai târziu, în cartea Levitic, se spune că Dumnezeu a poruncit lui Moise ca să fie circumcişi toţi copii israeliţi la a opta zi de la naştere. Cel ce se sustrăgea în mod voit de la acest act, nu mai făcea parte din comunitatea israelită şi trebuia ucis (Fac. l 7, 14).
Pentru israeliţi circumciziunea este un act de cult extraordinar cu un adânc sens religios şi moral. Prin ea se arată în mod simbolic înfrânare senzualităţii exprimată prin extirparea unei părţi din trup (prepuţul) pentru ca omul să urmeze lucrurile drepte. Cel circumscris se făcea părtaş binecuvântărilor şi f ă g ă d u i n ţ e l o r f ă c u t e de Dumnezeu patriarhului Avraam. în comunitatea religioasă mai târziu putea intre şi cei ce erau de alt neam şi trăiau printre fii lui Israel.
Admiterea lor era condiţionată de părăsirea cultelor idolatre (Lev.18,26), renunţarea la hulirea numelui divin (L ev.24,16) la consumarea sângelui (Lev.17,10) şi mâncarea pâinii dospite la Paşti (leş.12,19).
O parte din aceştia se c i r c u m c i d e a u, purtând numele de prozeliţii dreptăţii, iar altă parte nu se circumcideau şi se făceau prozeliţi porţi.
Cei circumscrişi primeau toată Legea mozaică. Din rândul lor menţionăm pe cheviţi, recabiti, Neeman Sirianul care puteau aduce sacrificii la lăcaşul sfânt , fără însă a depăşi la templu poarta israeliţilor.
Prozeliţii mai poartă numele de „fii legământului''1 deaorece se circumcideau şi ca semn că renunţă la idolatrie, se curăţau cu apă, adică, se botezau.
În legătură cu apariţia actului circumciziunii s-au f o r m u l a t mai multe teorii. Unii au considerat că nu este altceva decât un ritual de iniţiere înaintea mariajului, sau la pubertate, iar alţii susţin că a apărut din motive igienice de a marca apartenenţa la un trib sau ca un rit special de intrare într-o comunitate religioasă. Acest act s-a păstrat cu sfinţenie la iudeii până astăzi. El este săvârşit de către un specialist numit „moliei". Fiind un act religios rolul mohelului este acela de a rosti în timpul săvârşirii actului nişte rugăciuni speciale şi binecuvântări.
Circumcizia avea şi implicaţii morale, după cum rezulta din folosirea metaforică a termenului „tăiat împrejur" (Jud. l4,3; l5 ; l 8). Circumciziunea însemna un devotament aproape necondiţionat faţă de Iahve. Dumnezeul legământului. [88]
Prin actul circumciziunii se respectă legământul cu patriarhul Avraam şi în acelaşi timp, noului născut i se dă binecuvântarea tatălui. Acest act de cult nu se aplică şi celor născuţi de parte feminină, însă pentru punerea numelui acestora este stabilită prima sâmbătă de la naştere, la Alia la T ora. [89]
Sacrificiul legământului
Legământ = contract sau acord între două părţi. [90]
Noţiunea de legământ este fundamentală pentru teologia biblică a Vechiului Testament şi prin ea sunt desemnate de asemenea cele două părţi ale Sfintei Scripturi (Ieremia 31,31)
Septuaginta traduce evreiescul „berit" prin cuvântul „legământ" , „alianţă".
Legământul e revelat şi făgăduit lui Avraam şi patriarhilor, e încheiat cu Moise pe Sinai şi desăvârşit şi pecetluit printr-un nou legământ cu Mântuitorul Hristos.
Termenii legământului sunt:
1. Iahve, alege şi cheamă pe Avraam şi prin el pe
urmaşii lui şi apoi toate seminţiile pământului.
2. Iahve oferă în dar celor chemaţi un pământ al
făgăduinţei, Legea şi Răscumpărarea prin înfierea prin
Fiul Său, devenit om;
3. Iahve cere în schimb încrederea în legământ,
încredere exprimată prin ascultarea faţă de Lege şi prin jertfă.
Biblia menţionează numeroase legăminte. După ce îl vesteşte pe Noe că toate fiinţele urmau să piară, Dumnezeu face cu el un legământ (Gen.6, l 8) înştiinţându-1 ca viaţa lui va fi salvată cu ajutorul arcei pe care o construise. După potop Dumnezeu menţionează un alt legământ prin care se angajează să nu mai distrugă nici o viaţă prin potop. Legămintele dintre oameni sunt de asemenea frecvente în Biblie. [91]
Cu Moise sensul jertfei în viaţa religioasă a poporului evreu se defineşte şi mai clar. Făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avraam se transferă într-un legământ încheiat prin Lege şi pecetluit prin jertfe.
A j ungând în luna a treia de la ieşirea din Egipt în pustiul Si n ai (leş.19,1) Moise s-a suit în multele S fa n t unde i s-a dat Legea. La acest legământ este în general interpretat ca o reînnoire şi o prelungire a vechiului legământ dintre Avraam şi Dumnezeu. La aproximativ trei luni după ieşirea din Egipt, copii lui Israel, a j u n g la muntele S i n a i. Moise urcă pe munte şi se întoarce cu o înştiinţare de la Dumnezeu privind stabilirea unui legământ, prin care copii lui Israel urmau să asculte de Dumnezeu, devenind în schimb un popor unic între popoare, un neam sfânt şi o împărăţie de preoţi. Poporul acceptă şi are loc o mare teofanie, în cursul căreia tot neamul lui Israel trăieşte experienţa prezenţei divine.
Conţinutul acestei teofanii este Decalogul la încheierea decalogului, cuprinşi de spaimă şi copleşiţi de experienţa divinităţi, evrei se adresează lui Moise cerându-i să la slujească de atunci înainte drept mijlocitor pe lângă Dumnezeu.
Moise îi stropeşte cu sângele jertfelor zicând : ,, iată sângele Legământului pe care Domnul 1-a făcut cu voi pe temeiul acestor cuvinte" (Exod.24,8).
Dumnezeu s-a adresat numai lui Moise; ,,am să vă primesc s ă - m i fiţi popor iar Eu să vă f i u Dumnezeu, şi voi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul, Dumnezeul Vostru" (leş.24).
Legământul încheiat între Dumnezeu şi om în Sinai reprezintă legământul biblic prin excelenţă.
La coborârea din munte după ce a vorbit poporului înfăţişându-i toate poruncile Domnului, Moise a înălţat un jertfelnic în numele celor 12 seminţii israelite şi a adus pe el arderi de tot (ies.24,4-5). [92] înălţarea altarului simbolizează prezenta lui Dumnezeu în mijlocul celor 12 seminţii cu care, prin mijlocirea jertfelor aduse de tinerii lor, încheia legământul. Adunarea jertfelor are ca scop sfinţirea şi întărirea legământului (leş.24, l-8).
Sacrificiul legământului ca act de cult extraordinar este unic în f e l u l său prin faptul că acum poporul se obligă înaintea lui Dumnezeu să asculte poruncile divine.
încheierea legământului implică şi sacrificarea animalelor de unde i-a venit şi denumirea ebraică de a „tăia legământul". Poporul încheia acest legământ cu Dumnezeu iar pentru realizarea lui se sacrifică animalele tocmai pentru a înţelege că dacă nu îl va respecta, va merita aceeaşi soartă.
Sângele este folosit şi la încheierea legământului pentru că este sediul vieţii-cel care curăţeşte sufletul (Lev.17,11). Prin aducerea sângelui în acest act extraordinar, poporul nu numai că se purifică dar intră în comunitatea teocratică.
Iahve a încheiat „legământ" cu poporul său dar suveranitatea Sa îi permite să-1 anuleze oricând. Dacă nu o face, nu e datorită forţei „legământului", nimic nu îl poate lega pe Dumnezeu nici chiar propriile sale făgăduinţe — ci datorită infinitei sale bunătăţi. [93]
c. Sacrificiul vacii roşii
Acest sacrificiu se aducea mult mai rar şi avea drept scop colectarea cenuşii rezultate din arderea unei juninci, pentru a o folosi la curăţirile impuse de Legea mozaică. Legile interzice categoric fiilor lui Israel să se atingă de cadavre, le leproşi, de oase sau chiar de morminte (Num. l 9,2-1 0;3 l ,23) pentru a nu ajunge în starea de necurăţenie care îi făcea improprii de a se mai integra în comunitatea s fa n ta a lui Dumnezeu. Dacă totuşi se aj ungea la starea de necurăţenie, Legea prevedea un ritual în urma căruia persoanele şi obiectele ce au devenit necurate îşi recapătă starea iniţială.
în cele trei stări de necurătie prin care se înlesnea moartea fizică şi spirituală nu lipsea ca material de bază în vederea purificării cenuşa de la jertfa vacii roşii.
Fiind vorba de multe cazuri de necurătie, era firesc ca cenuşa să se termine şi era nevoie de anumite intervale de timp să se sacrifice o altă vacă roşie. [94]
Ritualul acestui sacrificiu consta din alegerea unei vaci tinere, de culoare roşie, fără defecte fizice, neînjunghiată vreodată, şi trebuia să nu fi purtat niciodată jug. Această prescripţie era aplicată şi cu privire la aducerea sacrificiului de ispăşire în cazul unui omor în care nu se cunoştea făptaşul (Deut.21,3). Victima se ardea în întregime iar preotul arunca în focul care ardea lemn de cedru, ipsos şi fire de lână roşie, după care stropea de şapte ori cu sângele victimei în direcţia locaşului Sfânt, a Cortului, în timpul călătoriei prin pustie şi a trupului după construirea acestuia. După arderea completă a victimei, cenuşa era colectată cu grijă şi păstrată într-un loc curat.
Juninca roşie înjunghiată afară de tabără a fost tipul lui Hristos, care a fost răstignit pe cruce în afară de cetate (Evrei. 13,12) iar apa curăţitoare a preînchipuit sângele lui Hristos care curăţă cugetul de poftele cele moarte (Evrei.8, l 4). [95]
Capitolul III
Valoarea religios morală a jertfelor VechiuluiTestament
Sacrificiile reprezintă un simbol închinat lui Dumnezeu de cei ce au simţit nevoia să-şi exteriorizeze sentimentele lor religioase. Ele pornesc din sentimentul de dependenţă faţă de Dumnezeu, singura scăpare şi ajutor al omului credincios. De aceea ca expresie a religiozităţii omului sacrificiile sunt universale după cum este şi credinţa de a venera pe Cel Atotputernic.
Sentimentul dependenţei faţă de Cel din care îşi trage originea omul nu 1-a păstrat în sine ca pe o idee abstractă ci a început să şi-1 exteriorizeze, adorând Fiinţa de la care a crezut că îşi are originea, adorare din care a luat naştere jertfa. [96]
Sacrificiul poate fi considerat ca „acţiune rituală de distrugere a unui obiect, sau a unei vieţi cu ajutorul căreia se credea că se influenţează forţele naturii, fie pentru a se sustrage de loviturile lor, pe care şi le imaginau vătămătoare sau primejdioase, fie ca să câştige acţiunea binefăcătoare a acestora de a intra în legătură sau în comuniune cu el", după cum se exprima un teolog, în acest fel jertfa este o manifestare expresivă a sentimentului religios , în sens că oferirea darului „reprezintă efortul de a stabili o legătură între Dumnezeu şi om, cu toată distanţa cauzată de păcatul omului sau pentru a-1 determina să renunţe la mânie, la asprime şi pedeapsă, şi să se arate blând, dispus şi împăcat".
Jertfele sunt daruri neimpuse de nimeni şi purcese numai din sentimentele religioase naturale, înnăscute naturii omeneşti, spre a manifesta devotarea şi alipirea totală către Dumnezeu. La baza acestor daruri materiale sau a jertfelor stă gând curat, intenţia bună a celui ce le oferă. Şi tocmai prin aceasta primesc valoare înaintea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu apreciază intenţia nu darul în sine, de care El n-are nevoie. [97]
înainte de a ne referi la caracterul simbolic al jertfelor israelite, pentru că sunt unii care susţin că acestea n-au fost decât rezultatul unor influenţe ale cultelor păgâne, trebuie să subliniem că şi unele şi altele pornesc dintr-o necesitate lăuntrică a omului de a restabili raporturile cu divinitatea. Dacă vom căuta originea deosebirilor de esenţă între sacrificiile Vechiului Testament, adică între cele instituite din porunca divină şi cele false ale păgânilor o vom găsi în primul act de exteriorizare a sentimentului religios la Cain şi Abel. Se poate spune că jertfa lui Cain este începutul sacrificiilor păgâne, pentru reprezintă degradarea adevăratului sens al jertfei.
Pentru Dumnezeu revelaţia sinaitică, jertfele nu erau pretinse din partea divinităţii ca o necesitate pentru Sine, ca la zei păgâni, ci apar ca un mijloc de sfinţire şi de reintrare a credincioşilor în comuniune cu El.
Jertfa trebuia să fie rodul unei munci cinstite, căci numai cu o astfel de jertfă îl putem reprezenta cu adevărat pe ofertant înaintea lui Dumnezeu şi numai prin câştig curat îşi câştiga viaţa ferind-o de păcate care 1-ar fi putut îndrepta de Dumnezeu.
În concepţia creştină jertfele au o origine mai veche, chiar decât rugăciunea, pentru că în Sfânta Scriptură citim că primii oameni au adus mai întâi jertfă lui Dumnezeu şi după aceea au invocat numele său (fac.4,16). Aceşti primi oameni au trăit în mijlocul naturi, aşa că materialul jertfei lor a fost luat din natură sub forma unui dar alimentar, deci din care cauză jertfa va fi numită câteodată „la nuriture de Dieu" iar altă dată jertfă (Lev.21,6-8). [98]
După căderea în păcat, prin întunecarea minţii instinctele trupeşti îl copleşesc pe om în aşa măsură încât devine incapabil a duce în continuare numai jertfe duhovniceşti, sau interne, şi începe să aducă alte jertfe externe, care indică detaşarea omului de spirit.
O altă latură a căderii, a fost ruperea comuniunii ce a existat între Dumnezeu şi om de care ruptură el a fost imediat conştient, pentru că era mustrat de conştiinţă şi dorea refacerea acestei legături. Jertfa s-ar fi născut aşadar din dorinţa acestei refaceri a legăturii, ar fi o „satisfacţie adusă lui Dumnezeu de către om , prin mijlocirea obiectivului şi în acelaşi timp o expresie prin substituire".
Conştiinţa vinovăţiei şi dorinţa de împăcare prin jertfă a fost moştenită de la strămoşii omului şi a fost transmisă nouă tuturor. Dar ea s-a impus, nu numai ca o conştiinţă, ci şi ca o „reminiscenţă a comuniunii reale ce a existat între om şi Dumnezeu, când dăruirea fiinţială lui Dumnezeu era condiţia însă a existenţei lui, şi răspunsul său la darul lui Dumnezeu".
Prin jertfă, obiectul, victima este sacrificată, pentru că jertfa înseamnă distrugere. Prin ea trebuie să se aducă plată pentru păcat „plata păcatului fiind moarte" (Fac.2,7), jertfa este deci fructul raportului dintre Dumnezeu şi om, ca un răspuns de gratitudine din partea omului faţă de darul cu care 1-a dăruit Dumnezeu prin creaţie. Iar dacă Dumnezeu 1-a creat pe om în mod liber şi din bunătatea sa, la fel şi jertfa adusă de om este o dăruire liberă şi de bună voie. In acest sens se afirmă că „în iudaism omul n-a fost constrâns să sacrifice dar a avut de la început un instinct de sacrificiu". [99]
Jertfele din Vechiul Testament sunt simbolul sentimentelor pozitive: de adorare, de mulţumire, cerere, umilinţă şi căinţă, pe care jertfitorul şi le exprimă ca act exterior înaintea lui Dumnezeu. El a urmărit ca „prin jertfă să ofere lui Dumnezeu un dar, cu scopul de a-1 adora, şi a obţine în schimb graţia divină care să-1 curăţească de păcate şi să-1 sfinţească".
Chiar şi după căderea în păcat, în om s-a mai păstrat tendinţa de a-L adora pe Dumnezeu tendinţă care-i devine necesitate. Deci, nu Dumnezeu a impus omului aducerea de jertfe ci aceasta era exteriorizarea necesităţii de adorare care ţinea de însăşi structura fiinţei sale spirituale. Prin Legea Vechiului Testament Dumnezeu a arătat omului doar modul în care trebuia aduse aceste jertfe. Dar aceasta a făcut-o pentru că, după căderea în păcat, adevăratul sacrificiu a degenerat în jertfe false, aduse nu lui Dumnezeu cel adevărat ci făpturilor divinizat e.(idolilor).
Cel mai important scop pentru care Dumnezeu prin Moise şi prin profeţi, a prescris felul cum trebuie îndeplinite ritualele de jertfă, a fost ca să-i deosebească pe evrei de păgâni, să-i îndepărteze de idolatria spre care erau închinaţi, adesea şi să-i păzească curaţi din punct de vedere moral pentru ai face apţi îndepliniri planului de mântuire. Omul să-şi amintească apoi permanent de faptul că el vine de la Dumnezeu şi că îi datorează recunoştinţă deplină, adoraţie desăvârşită şi laudă.
Jertfele Vechiului Testament au avut două scopuri: unul pozitiv, care consta în realizarea binelui, şi altul negativ care urmărea evitarea răului fizic sau moral „păcatul". Scopul jertfelor se referă la latura interioară sau spirituală iar forma, la cea materială sau exterioară. Adevărata jertfă este de fapt cea interioară. Este aceea în care sufletul „ se oferă lui Dumnezeu prin dragoste, prin rugăciune, sau prin alte interioare asemănătoare".
Jertfa Vechiului Testament „prin însăşi fiinţa sa n-a putut ridica păcatul şi n-a împărtăşit harul divin decât indirect". Dumnezeu a cerut jertfe interne, adică acelea care se nasc din credinţa adevărată şi din inimă curată. [100]
în centrul jertfelor de ispăşire stă folosirea sângelui. Semnificaţia acestui ritual după Sfânta Scriptură constă în aceea că „sângele este un lucru esenţial în mijlocirea sfinţirii", căci „sângele este viaţa" (Deut.XII,23). Sângele are putere Sfinţitoare, căci prin vărsarea lui se predă viaţa şi tot el face legătura dintre Dumnezeu şi om.
Sângele aparţine de fizic şi prin urmare nu se poate ridica la Dumnezeu, care este spirit. Dacă păcatul săvârşit de om este de natură spirituală pentru că porneşte din sufletul său.
Tot de jertfă, ţine şi rugăciunea şi îndeplinirea poruncilor divine, pentru că prin ascultarea omului se oferea pe sine Creatorul său, iar această dăruire, constituie însăşi fiinţa jertfei. Ascultarea lui Adam şi a Evei în paradis a fost o jertfă deplină egală în sine, sau chiar superioară jertfelor externe care au urmat după alungarea din Rai. [101]
Prima jertfă adusă de oameni după cădere a fost o jertfă de mulţumire, şi de fapt prima de natură internă exteriorizată printr-un act vizibil, în prima jertfă Dumnezeu n-a privit la actul extern, ci mai mult la intenţia jertfitorului, accentul a fost pus deci, pe latura spirituală a jertfei.
Prima jertfă victima înlocuia pe sacrificator şi aceasta era arătata prin punerea mâinilor asupra victimei. Moartea păcatului nu urmează ca o consecinţă a morţii victimei ci ca urmare a confirmării jertfitorului cu viaţa lui Dumnezeu. Prin urmare, jertfa are o mare valoare simbolică, prin faptul că reprezintă pe jertfitor. „ridicându-se către creatorul său şi absorbită astfel în El, intră în comuniune strânsă cu El".
Jertfa religioasă prin excelenţă este holocaustul sau arderea de tot, aceasta fiind o jertfă care exprimă adoraţia şi dragostea jertfitorului pentru Dumnezeu.
Nu numai jertfele dar şi alte manifestări religioase erau respinse de Dumnezeu dacă nu era făcută cu sinceritate. Dumnezeu cerea „jertfa inimii, nu a trupului, ascultare şi pietate nu rit şi ceremonial, suflet nu carne, căci Dumnezeu duh este".
Păcatele pe care le săvârşeşte credinciosul îi aduc suferinţe şi îndepărtarea de Dumnezeu, de aceea îi oferă daruri, ca să fie în legătură cu El şi plata răutăţilor sale o substituire cu moartea animalului, a cărui viaţă o înlocuieşte pe a sa. [102]
La baza jertfelor trebuie să stea curăţirea sufletească, înţeleasă aici ca purtarea morală ireproşabilă faţă de Dumnezeu, înainte orice jertfe, Dumnezeu cere omului să aibă o inimă umilită, pocăită. Totuşi, aceasta nu-1 împiedică pe David „să dorească a se curăţa cu isop care se folosea la stropirea leprosului" pentru „curăţire". (Lev.16,4-9) când Legea era păstrată cu stricteţe, Dumnezeu se putea lipsi chiar de jertfe.
Adevărata jertfă care a fost plăcută lui Dumnezeu fiindcă reprezenta în sine pure sentimente morale, a fost ilustrată prin exemplul celor mai tineri martori; „că noi pentru păcatele noastre pătimim... Iar eu precum şi fraţii mei, şi trupul şi sufletul mi-1 dau pentru legile pământeşti, rugându-mă lui Dumnezeu ca să nu întârzie a se milostivi spre aceasta". (II Mac.32-37). Dacă Dumnezeu respingea uneori jertfele de animale, o făcea pentru că nu îndeplinesc toate condiţiile adevăratei jertfe, adică acele ale unei inimi pocăite. Prin ascultare omul se dăruieşte lui Dumnezeu aduce prin aceasta o jertfă, în sensul că el moare pentru păcate, cu scopul de a trăi poruncilor lui Dumnezeu. [103]
Mântuitorul lisus Hristos venind să desăvârşească Legea veche (Matei. 5, l 7-1 9) a arătat valoarea morală a jertfelor, cerându-i celui ce aduce darul său la altar să se aproprie cu inimă curată, să se împace cu fratele său şi apoi să aducă darul la altar (Matei,5,23-24). Mântuitorul arată în acest fel că nu este mulţumit cu împlinirea Legii aşa cum o practicau evrei, care îndeplineau preceptele cultice fără a le însoţi de curăţia lăuntrică. [104]
Valoarea religioasă şi morală a jertfelor Vechiului Testament este relativă. Numai jertfa Noului Legământ este perfectă fiind adusă de însăşi Fiul lui Dumnezeu având astfel o valoare unică şi definitivă.
Pentru creştini, jertfele mozaice au încetat odată cu moartea Mântuitorului care reprezintă jertfa deplină perfectă potrivit celor prorocite despre „Robul Domnului", care-şi va da viaţa ca jertfă pentru răscumpărarea tuturor (Is.53). [105]
Sensul jertfei după profeţii Vechiului Testament
Pentru că omul nu este o fiinţă pur spirituală, cu una psihofizică, sentimentele lui religioase au luat şi o formă sensibilă, concretă ca de pildă: ridicarea mâinilor, închinăciunea, prosternare, apoi darurile pe care el le aduce la altar , ca partea cea mai bună şi mai aleasă din produsul ocupaţiilor sale. Prin oferirea în onoarea lui Dumnezeu a unui dar, omul renunţă liber la o parte din bunurile lui vrând să exprime prin aceasta că el are numai o stăpânire vremelnică şi condiţionată asupra a ceea ce-1 înconjoară şi că Dumnezeu are stăpânire absolută asupra tuturor creaturilor. [106]
Sacrificiul ar fi prin urmare un act al cultului extern sau un act vizibil simbolizând o ofrandă internă, bazat pe o instituire umană sau divină, prin care omul, în semn de omagiu pentru Dumnezeu (adoraţie, cerere, mulţumire, expiaţie), renunţă din partea sa la un bun de valoare mare pentru a-I oferi stăpânului său, cu speranţa că ofranda sa va fi primită făcându-L pe Dumnezeu să se întoarcă spre el, spre a-i oferi comuniunea Sa.
în cursul istoriei Sale, poporul ales s-a depărtat adesea de la sensul iniţial al jertfelor. Acestea au devenit nişte acte pur externe formaliste, fără jertfa sufletului. Şi cu toate aceste, poporul îşi punea multă nădejde în ele crezând că Dumnezeu are nevoie de darurile nu de inima lui. Pentru combaterea acestor tendinţe atât de greşite Dumnezeu se foloseşte de trimişii Săi, Profeţii Vechiului Testament. Ei au interpreţii voii lui Dumnezeu, trâmbiţe şi străjeri în mijlocul poporului, cum sunt numiţi în cartea profetului lezechiel (33,3-4). [107]
În Levitic, mai ales prin gura lui Moise, Dumnezeu cere poporului Său să tindă să devină sfinţi, să se asemene cu El, care este sfânt: „să-mi fiţi sfinţi căci Eu Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt şi v-am deosebit dintre toate popoarele ca să fiţi ai mei" (Lev.20,26;l 1,44,45).
De aceea Dumnezeu îl învaţă şi caută să-L formeze potrivit aceste ultime meniri ale lui , căci „ Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te învaţă spre folosul tău şi te duce pe calea pe care trebuie să mergi" (îs.49,17).
Jertfele mai poartă numele de închinare, rugăciune (Fac.22,5). De aceea Dumnezeu nu respinge sacrificiile, ci el mustră intenţia cu care se făceau ele de către popor. „La Dumnezeu, care vede şi cele dinăuntru şi inima" (leş.20,12) nu jertfa în sine era bine plăcută ci intenţia jertfitorului era sufletul darului; credinţa lui, viaţa lui frumoasă, intenţiile lui bune erau plăcute lui Dumnezeu.
Profetul Ieremia zice: „aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: „Arderile de tot ale voastre adăugaţi-le la jertfele voastre şi mâncaţi carne, căci părinţilor voştri Eu le-am vorbit şi nu le-am dat poruncă în ziua aceea în care i-am scos din pământul Egiptului, pentru ardere de tot şi pentru jertfă ci le-am dat astfel de poruncă : să ascultaţi glasul Meu Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi î-MI veţi fi poporul Meu şi să umblaţi pe toată calea, pe care vă poruncesc Eu ca să vă fie bine" (7,21-23).
Profetul Ieremia oarecum în chip ironic sfătuieşte poporul să le consume în întregime, deoarece atunci când a fost într-un moment crucial în istoria lui, ca ieşirea din Egipt nu i s-a spus să aducă jertfe, ci să meargă pe calea poruncilor pe care Iahve i le făcuse cunoscute.Ca să poată dobândi iertarea Domnului, urmaşii lui Avraam trebuie să se închine altfel de cum fac ei, care cred că prin mulţimea jertfelor pot atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu asupra lor. Dumnezeu însă nu voieşte jertfele lor, care sunt respectate cu multă tristeţe, dar care se făceau din făţărnicie; El respinge aceste daruri ipocrite. „Nu nădăjdui în jertfa nedreaptă", se citeşte înţelepciunea Lui lisus Sirah (35,13). „jertfele nu-ţi vor ajuta când te bucuri făcând rău", învaţă profetul Ieremia (l l, l 5)-Dumnezeu nu poate primi darurile unor oameni care grăiesc prietenos către aproapele lor, iar în inimă îi făuresc cătuşe (Ieremia 9,8). [108]
Pentru fărădelegi „urâta-m, dispreţuita-m plăsmuirile voastre şi nu simt nici o plăcere pentru sărbătorile voastre. Când îmi veţi aduce arderi de tot şi prinoase, nu le voi binevoi şi la jertfele de Mântuire, ale voastre nu voi pleca ochii", zice Domnul prin glasul profetului Amos (5,21-22).
Jertfele externe, fără jertfa sufletului, sunt asemănate de către profetul Isaia, întocmai cu cele ale păgânilor, care sacrificau oameni, câini, porci, etc.
Profetul Ieremia, nu combate Templul, nici sacrificiile şi nici celelalte forme ale cultului extern, o falsă concepţie ce avea poporul faţă de aceste lucruri. Mulţi dintre fii lui Israel vedeau în viaţa religioasă numai o prestare de cult, fără o viaţă morală.
Profetul combate abuzurile în cult, nu cultul însăşi, ceea ce vrea să accentueze este că nu cultul sacrificial este principalul ci o viaţă corectă, împlinirea cerinţelor fundamentale religioase şi morale.
Această idee o exprimă mai direct profetul Osea, când zice „ milă voiesc, nu jertfă şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot" (6,6). Fără dreptate, sfinţenie şi pietate, sacrificiile n-au nici un f o l o s.
Dumnezeu vrea acea ştiinţă practică, lucrătoare, însufleţită de dragoste, opusă învârtoşării şi impietăţii. Sub numirea de milă şi cunoaştere, profetul înţelege toate virtuţile. [109]
După păcatul său, David nu-şi ia refugiul la jertfe, ci cu inima zdrobită de căinţă, cade înaintea lui Dumnezeu cerând iertare „ că de ai fi voit jertfa şi-şi fi dat ! Tu însă nu voieşti arderile de tot; că jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită" (Ps.50,7).
Cultul, în primul rând sacrificiile sângeroase, era de criticat; ele erau nu numai adulterat de către elementele cananeene, dar preoţii şi poporul considerau activitatea rituală ca formă perfectă a adoraţiei. Ori, proclamă profeţii, în zadar e căutat în sanctuare. Iahve; Dumnezeu dispreţuieşte sacrificiile, sărbătorile şi ceremoniile (Am.5,4-6;14-15;24-23); el cere dreptate (5,24). Profeţii preexilici n-au precizat niciodată care trebuie să fie activitatea culturală a credinciosului.
Problema nici nu se punea atâta vreme cât poporul nu se întorcea la Iahve. Profeţii nu urmăreau ameliorarea cultului, ci transformarea omului. [110]
Junghierile, sângele vărsat şi arderea cărnii în
sacrificiile Vechiului Testament, simbolizează necesitatea distrugerii formei de viaţă veche, pentru a o reface într-o altă formă, în virtutea căreia viitorul trebuie să fie tot mai frumos, tot mai fericit decât trecutul care se duce. Reflecţia isaiană : „ toţi copacii pădurii vor bate din palme" (îs.55,12), când „prisma va înceta şi duşmănia va fi zdrobită" (îs.l l,13), nu n este o invocaţie poetică faţă de natură ci o pătrundere a profetului în veacurile în care totul se schimbă. Din acestea rezultă o atitudine categorică împotriva vechiului, împotriva a ceea ce nu mai corespunde , şi un curent nou de opinie. [111]
Originea jertfelor trebuie căutată în sentimentele religioase, înnăscute naturii umane; conştient de dependenţa sa de Dumnezeu, omul a simţit nevoia să-şi exprime şi pe cale văzută, prin daruri materiale ataşamentul său faţă de El.
Pe ideea de unite a divinităţii propovăduită de Decalog se aşează uniformizarea cultică susţinută de profeţi. Pentru viitor profeţii prevăd abolirea jertfelor de tipul Vechiului Testament unui cult nou şi a unei jertfe universal valabile. [112]
Jertfele Vechiului Testament, preînchipuiri ale jertfelor Noului Testanent
Prin binecuvântarea şi rugăciunile preotului, care însoţeau jertfele, „ credincioşii au primit harul sfinţilor" (Lev.9,22, Num.6,27). împărtăşirea harului sfinţilor se evidenţiază cu mai multă pregnanţă din însăşi porunca lui Dumnezeu, care a zis, cu priviri la aducerea jertfelor pentru curăţirea păcatelor „şi preotul să facă expiere pentru dânsul, pentru păcatul lui ce el 1-a făcut şi i se va ierta lui" (Lev.4,26,5, l 3). [113]
Cu toată diversitatea lor jertfele Vechiului Testament nu au putut aduce decât curăţirea trupească a omului (Evrei.9, l 9). Ele au adus totuşi omului dreptatea legală care îi permitea să rămână în comunitatea lui Israel, din care, aşa cum se ştie, putea fi exclus dacă săvârşea păcate mari. în plus, jertfele îşi puteau pierde cu totul caracterul lor simbolic dacă credinciosul israelit neglija latura spirituală a acestora precum şi ideea de substituire.
Atât prin sacrificiile sângeroase cât şi prin ofrandele nesângeroase se încerca să se practice credinţa şi speranţa din totdeauna a omului de a fi eliberat de păcate. Pe lângă caracterul simbolic al jertfelor, prin care sacrificiul se substituie victimei ca să fie iertat şi să reintre în comuniune cu Dumnezeu, acestea preînchipuie unele realităţi viitoare.
Spre exemplu după aducerea jertfei, resturile victimei destinate consumării erau oferite celor ce au adus jertfa, ca un simbol al cinei date da Dumnezeu celor ce s-au împăcat cu El. într-adevăr cina este simbolul împăcării şi al uniunii cu Dumnezeu (Luca.22,30;Matei.22,2; Apoc.19,9). Deci chiar dacă nu sunt desăvârşite jertfele israelite sunt totuşi valoroase în măsura în care sunt tipuri ale jertfei din legea harului. Astfel, jertfa lui Avraam este plină de sens. în simbolul ei este prefigurat Hristos. Mielul de care a întrebat pe tatăl său (Fac.22,7-8) este Hristos cel numit de Sfântul Evanghelist „mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii".
In raport cu jertfa lui Hristos, jertfele aduse prin porunca lui Moise erau nedesăvărşite, pentru că aveau un rol substituitiv, nefiind personale ca cea a Domnului Hristos. De aceea au fost doar nişte preînchipuiri. [114]
Jertfa mielului pascal e simbolizată prin jertfa lui lisus Hristos. Caracterul simbolic al jertfelor se întâlneşte atât la jertfele păgâne cât şi la cele ale Legii Vechiului Testament. Deosebirea dintre ele constă în credinţa pe care o mărturisesc oamenii la aducerea lor, unele fiind expresia religiei monoteiste, altele ale politeismului. La această deosebire radicală se adaugă şi caracterul tipic al jertfelor vechi testamentare care lipseşte în acţiunile cultice ale lumii păgâne. Pe lângă caracterul simbolic prin care omul se substituie victimei ca să fie iertat de păcate şi să poată intra în comuniunea teocratică jertfele Legi vechi preînchipuie adevăratul sacrificiu adus o singură dată de Mântuitorul Hristos, pentru mântuirea lumii (Evrei9,14).
Sensul tipic este specific jertfelor Vechiului Testament ele au la bază credinţa şi nădejdea în mântuirea sufletului de păcate, de aceea, prin intermediul lor se practica ideea despre viitorul sacrificiu cu o valoare universală şi eficientă în izbăvire lumii de sub osânda morţi, în baza raportului dintre jertfele Vechiului Legământ şi cea a Noului Legământ, drepţii Legii vechi şi al profeţilor se încheie cu Sfântul loan Botezătorul, se împărtăşeau de o putere deosebită ca să împlinească poruncile divine şi să ajute oamenii să urmeze calea bine plăcută lui Dumnezeu. Prin jertfele sângeroase şi nesângeroase se cultivă credinţa şi speranţa omului de a fi eliberate de păcate, de aceea în mod subiectiv lucrează „în operantis" şi preînchipuie sacrificiul adevărat al Noului Testament. Aceasta nu lucrează „ex opere operato" aşa cum lucrează Sfintele Taine în biserică deoarece le lipseşte harul sfinţilor, în măsura în care ele preînchipuie jertfa Noului Testament, toate jertfele Legii vechi au o valoare specială chiar dacă nu sunt însoţite de harul sfinţilor. [115]
Adevăratul sens şi rost al jertfelor îl întâlnim de fapt în creştinism unde în chip desăvârşit se exprimă conlucrarea dintre Dumnezeu şi om prin trimiterea în lume a logosului întrupat.
Jertfele vechiului Testament au o valoare relativă ţinând seama de faptul că păcatul strămoşesc nu era şters prin aducerea lor şi afecta mult raporturile dintre om şi Dumnezeu. Ştergerea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale o va realiza jertfa de pe Golgota.
Chiar profeţii Vechiului Testament au suplinit caracterul relativ al jertfelor Legii Vechi care va fi înlocuită de Legea Nouă (Jer.3 l ,3 l-34). încetând Legea veche care a fost un pedagog prin Hristos ca să ne îndreptăm prin credinţă (Gal.3,24) sau umbră a celor viitoare (Col.2,17). Au încetat şi jertfele prescrise de ea cu încheierea Noului Legământ prin jertfa Mântuitorului Hristos ca să se înfăţişeze în cer pentru noi, înaintea lui Dumnezeu (Evrei.9,24). Imperfecţiunea jertfelor sângeroase şi nesângeroase e înlocuită de sacrificiul deplin al Mântuitorului Hristos care se continuă în Biserici spre Sfânta Euharistie preînchipuită indirect de jertfele nesângeroase. Prin moartea Mântuitorului pe Sfânta Cruce ar înceta toate jertfele Legii Vechi, iar prin ruperea catapetesmei teplului în două (Matei27,51) s-a arătat că de acum înainte cultul cel vechi e înlocuit de cel nou care are noi instituţii religioase şi în centrul său este Sânta Euharistie instituită de Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină, pentru ca oamenii după mărturisirea şi ştergerea păcatelor prin Sfânta Taină a spovedaniei să se împărtăşească cu însuşi trupul şi sângele Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat ca să poată intra în împărăţia cerurilor.
Capitolul IV
Valoarea morală a pocăinţei în Vechiul Testament
Mântuitorul lisus Hristos aprobă învăţătura morală a Vechiului testament şi o desăvârşeşte curăţind-o de elementele omeneşti cu care au împovărat-o cărturarii şi fariseii prin răstălmăcirea şi schimbarea conţinutului.
în datoriile cu privire la aproapele sunt mai precis arătate, ele fiind concretizate credinţei lui Dumnezeu şi a iubirii faţă de El.
Nu se poate concepe iubirea lui Dumnezeu şi plinirea Legii fără iubirea aproapelui. După Vechiul Testament omul este creat „după chipul lui Dumnezeu" şi pornind de aici comunitatea umană constituie un tot, o unitate care trebuie să slujească lui Dumnezeu, prin împlinirea scopurilor fixate de El la Creaţie.
Căderea primilor oameni în păcat este mare, dar nu ireparabilă, o dată cu pedepsirea primului păcat săvârşit, Dumnezeu hotărăşte o zi a iertării şi a mântuirii, în vederea acesteia şi pentru oameni Dumnezeu, din marea Sa iubire pentru oameni şi din îndurarea Sa îi cheamă din nou la Sine. Această apropriere de Dumnezeu constituie ideea centrală a istoriei biblice, istorie a străduinţelor umane în calea spre desăvârşire.
Una dintre căile şi mijloacele de apropriere de Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor Sale este pocăinţa.
4.1 Noţiunea de pocăinţă şi elementele ei
Pocăinţa reprezintă revenirea la Dumnezeu în stare de umilinţă şi cu rugăciune profund marcată de regretul pentru fărădelegea săvârşită.
în Vechiul Testament, noţiunea de pocăinţă este redată prin verbul la imperativ cu sensul de a reveni la Legea lui Dumnezeu şi a se îndepărta de păcat.
Pocăinţa este acţiunea de îndepărtare radicală de la păcat şi actul de apropriere către Dumnezeu prin restaurarea omului păcătos în practicarea virtuţilor.
Acţiunea pocăinţei este de natură lăuntrică, este vorba de o schimbare a cugetului şi prin urmare o transformare interioară a păcătosului, căci posturile, umilinţa şi alte acte penitenţiale, pot fi considerate ca semne exterioare ale pocăinţei, dar Iahve care priveşte şi cunoaşte inimile aşteaptă o schimbare radicală de conduită. [116]
Dumnezeu chemă pe oameni să se aproprie de El, să
intre în comuniune cu El pentru a avea viaţă veşnică şi
pentru a se împărtăşi de binefacerile sale: „spune-le: Precum e adevărat că Eu sunt viu, tot aşa de adevărat e că Eu nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu" şi iarăşi,„întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele ! Pentru ce să muriţi voi, casa lui Israel ?(Ezechiel 33,11).
Observăm din aceste cuvinte că Dumnezeu se adresează omului păcătos încă din naştere, prin greşeala primului părinte al neamului omenesc prin care a intrat păcatul în lume şi împreună cu el moartea (Romani 5,12).
De atunci păcatul locuieşte în cea mai intimă parte a eului, oamenii fiind păcătoşi şi prin vină personală, căci fiecare dintre ei este uneori vândut (Romani4,4) acceptând jugul patimilor păcătoase (Romani?,5).
Psalmistul este conştient că nici un om nu-i drept în faţa lui Dumnezeu de aceea el se roagă: „Auzi-mă într-u dreptatea Ta... Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nici un om nu-i drept înaintea Ta" (Ps. 142, l-2),iar profetul Isaia constată trista stare decadentă a poporului şi exclamă: „Toţi am ajuns ca necuraţii şi toate faptele dreptăţii noastre sunt ca un veşmânt întinat". (Isaia 64,5).
în starea sa paradisiacă, starea sa iniţială, omul se bucură de prezenţa lui Dumnezeu, era fericit, era în plenitudinea de a exista, era deci într-o stare perfectă de sănătate şi pace pentru că Dumnezeu era în intimitate cu omul creat.
Răul, păcatul sfâşie această armonie şi provoacă lipsa binelui, a perfecţiunii, a dreptăţii, este deci starea de nedreptate şi nelegiuire.
Acţiunea răului se poate sintetiza în:
- îndepărtarea lui Dumnezeu
- Vătămarea dreptului aproapelui
- Nesocotinţă în atitudinea făptuitorului
Toate acestea, deoarece numai nesocotinţa poate să se împotrivească lui Dumnezeu şi poporului său. Cel rău dezlănţuie, răutatea sa, cu atâta înverşunare încât atinge pământul însuşi şi pune în pericol echilibrul creaţiei. Răul cheamă după sine alt rău provocând reacţii în lanţ, în felul aceleia a răzbunării sângelui. Binele trebuie căutat iar răul trebuie evitat.
Ruperea legăturilor cu Dumnezeu duce la o moarte inevitabilă între omul păcătos şi Dumnezeu creându-se un mare abis şi acum Dumnezeu îşi ascunde faţa Sa de la cel păcătos. Moartea pe care o aduce păcatul poate fioprită şi răul săvârşit poate fi rezolvat. Păcătosul este asemenea unui bolnav, ori Dumnezeu doreşte întoarcerea
şi tămăduirea lui: „Intoarceţi-vă, copii rătăciţi şi Eu voi vindeca neascultarea voastră. Ziceţi: Iată venim la Tine, că Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru" (Ieremia3,22).
Această ruptură care s-a produs între om şi Dumnezeu poate fi reconciliată prin efortul unit al celor două părţi: păcătosul trebuia să-şi ceară iertare, în timp ce Dumnezeu dăruieşte din nemărginita sa bunătate harul său iertător. Omul trebuie să înceapă prin a ridica obstacolul pe care el însuşi 1-a pus, ca să nu mai fie ataşat păcatului său, „ca el să se întoarcă" (II Regi3,3) şi să revină la Dumnezeu. Acest act de revenire la Dumnezeu şi Legea Sa fiind desemnat ca act de pocăinţă.
în Vechiul Testament termenul „teşuba", cu sensul de pocăinţă îl găsim la Osea 14,2-3 „întoarce-te, Israele la Domnul Dumnezeul Tău, că tu te-ai poticnit din pricina făgăduieli tale! Găsiţi rugi de pocăinţă întoarceţi-vă către Domnul şi 1-1 ziceţi Lui : lartă-ne orice fărădelege ca să ne bucurăm de milostivirea ta şi să aducem în loc de tauri, lauda buzelor noastre"
Din textul de mai sus reiese clar că Dumnezeu cheamă la pocăinţă pe Israel, care îndepărtează de El din pricina idolatriei.
Profetul Osea, pune în evidenţă valoarea superioară a pocăinţei sincere faţă de, sacrificiile de tauri, care sunt lipsite de o reală participare a celui păcătos la actul de implorare şi slăvire a lui Dumnezeu.
Dumnezeu este cel care cheamă pe om la pocăinţă prin profeţii săi: „Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră, cu posturi, cu plâns şi tânguire. Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele voastre şi întorceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurerat, încet la mânie, şi mult milostiv, şi-i pare rău, de răul pe care 1-a trimis asupra voastră. O, de v-aţi întoarce şi v-aţi pocăi", zice Domnul (Ioil.2,12-14).
Pocăinţa include în sine mai multe elemente atât interioare cât şi exterioare:
a. Căinţa
Păcătosul trebuie să devină conştient că starea sa păcătoasă şi în acelaşi timp, să regrete sincer şi profund păcatele săvârşite.
Căinţa se referă la păcatele săvârşite în trecut, iar în cele ce priveşte viitorul, căinţa se transformă în hotărârea de a nu mai păcătui. Căinţa este o condiţie necesară pentru iertarea păcatelor. Căinţa reprezintă fondul şi momentul comun tuturor religiilor, tuturor sufletelor după cădere. Ea este prima parte şi valorează cât jumătate din pocăinţă. Ea concentrează într-un focar conştiinţa şi viaţa, nu numai trecutul şi prezentul, ci şi viitorul. Se poate spune că „nimeni nu suportă privirea trecutului său fără să sufere", căci cine e fără greşeală? Şi iarăşi nimeni „nu-şi priveşte trecutul decât pentru că vrea ca viitorul să fie altul".
Există în căinţă o forţă de trezire, de luminare în har „Păcatul cedează harului care pătrunde sufletul aşa cum întunericul cedează luminii". E o forţă de cunoaştere şi de judecată a răului, care răneşte persoana în relaţiile ei cu Dumnezeu şi aproapele „Căci nimeni nu trăieşte lui-şi", de-am face fie binele, fie răul. în orice faptă noi vedem o angajare trainică: Dumnezeu, aproapele, binele, între mine şi aproapele meu stă ca mijlocitor, ca punte de legătură, Dumnezeu, adevărul divin. Şi căinţa nu s-ar trezi în noi dacă, „violând această unitate trainică, lovind legea lui şi aproapele meu, nu m-ş simţi eu mai ales ca, cu un bumerang şi lovit şi vinovat". [117]
Şi lovitura altuia te poate atinge sau nu; cea de la tine însă doare totdeauna şi descoperi rana care s-a deschis înăuntrul tău, „întoarce-se-va răutatea lui, la capul lui" zice psalmistul (VIII,12). [118]
In căinţă e pusă în joc esenţa noastră intimă şi în ea experimentăm noi nemijlocit răul. Suferinţa lucrează ca un semnal de alarmă, ca un înger de paza şi vestitor.
Căinţa e o sondă aruncată la mari adâncimi o incizie în sufletul bolnav care pătrunde „mai adânc decât păcatul" (Sfântul Isaac Şirul) până la fondul sănătos din noi.
Dacă răul e egal cu binele, atunci e de nebiruit; urcă până la rădăcinile fiinţei şi nu urmează pesimism iremediabil şi fatalism.
Revelaţia ne spune, că Dumnezeu a pus heruvimi cu săbii de lumină ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii (Fac.3,24) pentru ca răul să nu poată pătrunde până la rădăcina harică divină din noi.
Acesta este rolul pozitiv al căinţei, că ea pătrunzând până la hotarele profunde, trezeşte forţa vie credinţa şi speranţa şi „tinde să repare dezordinea, să restabilească armonia în compoziţia valorilor noastre". [119]
Căinţa este o noţiune importantă în iudaism, un prealabil necesar iertării devine şi unul dintre cele mai mari daruri date omului de Dumnezeu. [120]
Biblia spune: „Te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul Tău." (Deut.4,30). Acest pasaj este interpretat de înţelepţi ca o aluzie la căinţă: această noţiune „de întoarcere" semnalează că adevărata cale este cea divină, iar îndepărtarea de ea nu poate fi decât nefastă. Înţelepţi deosebesc două feluri de căinţă: una născută din teama de pedeapsă iar alta inspirată de dragoste profundă de Dumnezeu.
Căinţa născută din teama de pedeapsă preschimbă păcatele comise în mod intenţionat în greşeli săvârşite din nebăgare de seamă sau din neştiinţă ceea ce micşorează gravitatea delictului.
Căinţa inspirată de iubirea de Dumnezeu transformă toate păcatele comise în mod intenţionat în fapte bune. [121]
Talantul spune : „Locul celor ce s-au căit, nu poate fi atins nici chiar de cel mai drept dintre drepţi". Rabinii exaltă semnificaţia căinţei: „ea a fost creată încă înaintea lumii însăşi se înalţă până la tronul divin, prelungeşte zilele omului şi duce la izbăvire".
Dumnezeu porunceşte lui Israel să se căiască şi să nu se simtă umilit căci nu este nici o ruşine ca Fiul Său să se întoarcă la tatăl sau care îl iubeşte.
Conform tradiţiei, de câte ori o catastrofă loveşte comunitatea evreiască poporul trebuie să se căiască şi adeseori să postească. Rostul calendarului ebraic este de a-i îndemna pe oameni să reflecteze la faptele lor şi să se căiască, iar nu pur şi simplu să se abţină de la mâncare şi de la băutură.
Zece zile ale anului sunt rezervate în special pentru ca omul să se căiască aşa cum se cuvine, acestea fiind cele zece zile „înfricoşătoare" de la Ros Haşana de la lam Kipur, culminând cu sfârşitul slujbei de Neila, ultima slujbă din Kipur. Datorită tradiţiei, în aceste zece zile Dumnezeu face căinţa deosebit de uşoară
Unii evrei pioşi îşi analizează în fiecare seară faptele şi se căiesc îndată de greşelile lor. Când înţelepţi îndeamnă omul să se căiască în ajunul morţii, aceasta vrea să spună că trebuie să ne căim zilnic, deoarece putem muri în orice clipă.
Noţiunea de căinţă ocupă un loc important în textele teologice evreieşti ca şi în cele etice. Elementul esenţial al căinţei îl constituie remuşcările şi regretul pentru păcatul săvârşit, ca mărturisirea păcatului aduce iertarea divină şi că el nu trebuie să se repete.
Rabinii spun că este necesară căinţa pentru ca o ofrandă să poată fi agreată de către Dumnezeu. Ei spuneau „Nici ofranda pentru păcat, nici jertfa ispăşitoare, nici moartea, nici sărbătoarea ispăşirilor nu poate înfăptui efectiv ispăşirea dacă nu este simultan şi pocăinţa135.
„Mare este căinţa, deoarece ea aduce lumii vindecarea. Mare este remuşcarea, căci ea face să se apropie mântuirea realizată de Mesia. Mare este căinţa, căci ea prelungeşte anii vieţii unui om" [122]
„Un ceas de căinţă şi de fapte bune pe lumea aceasta preţuieşte mai mult decât întreaga viaţă în lumea care va să vină" (Avot.4,22).
Potrivit Bibliei, Dumnezeu nu se bucură de moartea unui om rău ci atunci când se preschimbă şi trăieşte (Ezechiel 33,119, el aşteaptă nerăbdător ca el să se căiască şi-i uşurează eforturile în acest sens.
Căinţa, denumită şi frângerea inimii este şi o durere a sufletului şi o repulsie continuă faţă de păcat.
„în căinţă noi trebuie să ajungem atât de departe încât să ne putem despărţi de un crâmpei al existenţei noastre , pe care să-1 excludem din conţinutul oxiologic al persoanei proprii şi aceasta din motiv că acest crâmpei a întunecat acest chip şi asemănarea noastră cu Hristos. [123]
Căinţa se manifestă în trei direcţii:
- aversiunea pentru păcatul prezent
- regretul retrospectiv de a-1 fi săvârşit
- hotărârea de a-1 evita în viitor [124]
Căinţa înseamnă pe de o parte regret şi nemulţumire faţă de ceea ce a fost şi este creştinul, pe de alta, arată creştinul aşa cum ar fi vrut să fie.
Sfântul loan Gură de Aur spune: „că nu ajunge numai să recunoşti că eşti păcătos, ci trebuie şi gândul şi hotărârea de a te ridica , de a te schimba în bine". Căci păcatul nu mai după ce a fost săvârşit, stârneşte durere sufletului ce la născut..., păcatul după ce a fost săvârşit sfârşi şi torturează în dureri gândurile care-i dau naştere , creând astfel în fiinţa credinciosului o stare de zbucium sufletesc . [125]
După Biblia condiţiile prealabile ale căinţei sunt:
- să recunoşti natura păcatului săvârşit
- să înţelegi că pedeapsa e inevitabilă şi că doar căinţa permite evitarea ei,
- să reflecteze asupra iertării lui Dumnezeu şi să renunţi la păcat
Cel mai elevat nivel de căinţă este cel al căinţei imediat după păcat, apoi căinţa care survine după un dezastru şi în sfârşit , pocăinţa care precede moartea.
După Evul Mediu, ideea căinţei, întărită de liturghia penitenţială şi ritmurile marilor sărbători, au continuat să joace un rol important în viaţa evreilor. Angoasele în urma persecuţiilor i-a incitat şi mai mult să ceară iertare lui Dumnezeu pentru păcatele cărora le atribuiau suferinţele lor.
Perioada contemporană dezvoltă o accepţie a căinţei care se orientează în două direcţii:
- întemeiată pe interpretarea ancestrală, concepe
căinţa ca pe un element indispensabil atât
credinciosului cât şi necredinciosului
- reinterpretarea căinţei ca drumul întoarcerii la Dumnezeu pentru cei ce au abandonat căile iudaismului.
Căinţa unui singur om ajută la readucerea universului către Dumnezeu şi la restabilirea armoniei lumii, aşa încât întoarcerea lui Israel pe pământul său este percepută de Kook ca o formă de căinţă naţională ca o etapă spre unitatea regăsită a procesului creaţiei.
b. Mărturisirea păcatelor
Mărturisirea păcatelor este atât o necesitate psihologică cât şi o poruncă dumnezeiască „Deci, de se va face cineva vinovat de ceva din acestea şi îşi va mărturisi păcatul; Atunci, pentru păcatul său, pe care 1-a săvârşit să aducă Domnului jertfă din turmă, o oaie sau o capră din caprele sale, pentru vina păcatului, şi-1 va curaţii preotul prin aceasta de păcatul său şi i se va ierta păcatul".(Lev.5,5-6).
„Cine va păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat, sufletul acela să-şi mărturisească păcatul ce a făcut..." (Num.5,6-7)
Solomon scrie: „Cel ce-şi mărturiseşte păcatele şi se lasă de ele va fi miluit" (Pilde 28,13)
Mariam soţia lui Aron, umplută de lepră, pentru cârtire împotriva lui Dumnezeu, este tămăduită la rugăciunea lui Moise (Num. l 2, l - l 5).
Israeliţi, întorşi, din captivitatea babilonic, s-au căit înaintea preotului Ezdra, căci se căsătoriseră cu femei de alt neam şi au fost iertaţi de păcatul lor (Ez. l O, l O-l l). Şi tot aşa rugându-se Neemia la Dumnezeu şi mărturisind păcatele fiilor lui Israel, i-a fost ascultată ruga lui.(Neemia 1,6-7).
Pocăinţa Ninivitenilor, la care a fost trimis de Dumnezeu proorocul lona, ca să le predice pocăinţa (loan 3).
Mărturisirea păcatelor atunci nu era Taină, dar era totuşi o necesitate sufletească şi o poruncă divină. [126]
Ea este un prim gest care evidenţiază o pocăinţă sinceră şi o tendinţă de îndreptare şi umilă supunere.
Dumnezeu poate sancţiona pe drept pe cel păcătos, totuşi el se arată atotîndurător şi-şi dezvălui iubirea Sa, care este mai mare decât greşeala. Puterea acestei iubiri biruitoare lasă spiritul unit.
Credinciosul se poate mărturisii lui Dumnezeu în duh de căinţă, prin rugăciune. Această mărturisire îşi are valoarea ei, dar nu este suficient pentru iertarea păcatelor. Deoarece păcatele săvârşite n-au fost numai o simplă decădere personală, ci prin ele am luat o atitudine de indiferenţă şi duşmănie faţă de semenii noştri şi faţă de Dumnezeu. Tocmai pentru aceasta, iertarea pentru păcatele săvârşite nu mi-o pot da eu singur, ci trebuie să o primesc de la cei faţă de care sunt vinovat şi răspunzător , adică de la semenii mei şi de la Dumnezeu, deoarece în mod direct sau indirect, toate păcatele sunt împotriva lui Dumnezeu. [127]
O mărturisire şi o pocăinţă numai faţă de sine însuşi nu există; aceasta nu poate da nici iertare, nici liniştea sufletească. Starea sufletului chinuit de conştiinţa păcatelor, precum şi liniştea după primirea iertării prin mărturisire o redă foarte bine psalmistul David: „ Răutăţile mele, au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apasă asupra mea ... Toată ziua umblu apăsat de întristare ... Slăbit sunt peste măsură şi răcnesc de durerea inimii mele" (Psalm.38, l-8). „In tăcerea mea, oasele mele s-au măcinat de gemetele mele necontenite": căci zi şi noapte mâna ta apasă greu peste mine; vlaga mea s-a topit ca de arşiţa soarelui. Ţi-am dezvăluit însă păcatul meu şi vinovăţia mea nu ţi-am tăinuit-o, ci am zis : „Vreau să mărturisesc Domnului fărădelegile mele. Iar tu ai ridicat povara păcatului meu" (Psalm 32,3-5)
Mărturisirea păcatelor este deci singura cale de obţinere a iertării şi de refacere a echilibrului sufletesc. Ea se poate face faţă de un prieten pentru a-i cere un sfat şi faţă de cel care au greşit , pentru a-i cere iertare. Şi una şi alta este bună şi necesară, dar nu sunt suficiente pentru a produce iertarea lui Dumnezeu. [128]
Iertarea şi liniştea deplină a sufletului o dobândeşte credinciosul numai prin mărturisirea păcatelor în faţa preotului: „ mărturisirea făcută în faţa duhovnicului şi anume, nu istorisind numai simplu şi rece păcatele ci spunându-le cu frângere de inimă şi cu regretul de a le fi săvârşit" [129]
Mărturisirea păcatelor nu înseamnă o înjosire, o dezbrăcare şi deschidere nedemnă a sufletului omenesc ci, dimpotrivă ea este un act de demnitate şi curaj, în această privinţă Sfinţi Părinţi folosesc următoarea comparaţie: după cum o boală dacă este ascunsă şi netratată, din neglijenţă sau din ruşine de medic şi din frică de tratament, duce la moarte, tot aşa şi păcatele nemărturisite din ruşine sau din altă pricină rămân ca un fel de rană dureroasă în sufletul necredinciosului, şi duc la moartea sufletească . „ Nu-ţi fie ruşine a mărturisi păcatele" spunea Sfânta Scriptură (Sirah 4,28). Nedemn şi ruşinos a fost momentul când s-a săvârşit păcatul , nu când este recunoscut şi mărturisit. Şi dacă nu mi-a fost ruşine când 1-am săvârşit, cu atât mai puţin trebuie să ne fie ruşine când îl recunoaştem şi îl mărturisim.
Adevărata mărturisire a păcatelor este ca un fel de erupţie a sufletului care caută să înlăture de pe sine carapacea păcatului şi să iasă la suprafaţă, la lumină şi libertate. Mărturisirea slăbeşte şi veştejeşte astfel puterea şi influenţa păcatului asupra noastră, „căci precum şarpele scos din ascunzişuri la lumină se sileşte să fugă şi să se ascundă, tot astfel şi gândurile cele viclene, date pe faţă prin mărturisire desăvârşită, se grăbesc să fugă de om". [130]
„ Cei ce se îngreunează de o mâncare nedigerabilă sau bogată în sucuri şi în substanţă, vărsând se uşurează; aşa se vor nelinişti într-u înăuntru şi se vor îneca de sucul şi de substanţa păcatului aceea ce au păcătuit şi acoperă şi-i ascund păcatul. Iar dacă cineva se face acuzatorul său prin mărturisire, varsă păcatul şi se curăţă de toată cauza boalei” [131]
De aceea, „cel ce-şi tăinuieşte păcatele sale nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte, capătă îndurare" (Prov.Solomon 28,3)
După cum am mai spus, mărturisirea păcatelor se face prin duhovnic, mulţi dintre ei ştiu însă să aducă pe cei ce se mărturisesc la durerea până la lacrimi pentru păcatele lui. Asemenea duhovnici împlinesc, poate fără să ştie, sfaturile Sfinţilor Părinţi.
Duhovnicul ia asupra sa răspunderea şi căinţa suferitoare pentru păcatele ce i se mărturisesc, intensificând răspunderea şi căinţa sau chiar producându-le în penitent, când ele nu s-au produs în acela din iniţiativă proprie.
El îşi însuşeşte într-un anumit sens neputinţele aceluia şi suferă pentru ele asemenea lui Hristos „Dar El a luat asupră-şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat. Şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu (Isaia 53,4), ca şi când ar fi ale sale , dar prin aceasta îi transmite aceluia puterea sa de a le depăşi prin adâncirea în acela a suferinţei pentru ele. [132]
Mărturisirea păcatelor este leacul cel dintâi şi cel mai sfânt dintre toate în care se aplică pedagogia divină, în care se face educaţia sufletului după legile lui Hristos şi după disciplina Biserici. Nu este altă instituţie pe lume care să ofere mijloace atât de puternice pentru mişcarea adâncurilor sufleteşti ale creştinului şi să ajute înălţarea acestuia la o viaţă religioasă morală". [133]
c. Ea este hotărârea de a numai păcătui în viitor îmbinată cu căinţa, deoarece cel care simte regret pentru păcatul săvârşit, înseamnă că ar fi dorit să nu-1 facă şi prin aceasta el se simte îndemnat să nu-1 mai facă în viitor. [134]
d. Dezlegarea sau iertarea păcatelor, element ce urmează mărturisirii şi angajamentului penitenţei de a nu mai păcătui şi pe care Dumnezeu o acordă penitentului prin preotul duhovnic. [135]
Iertându-i se păcatele credinciosul este eliberat de orice pedeapsă temporală sau veşnică şi prin aceasta dobândeşte nădejdea moştenirii vieţii veşnice.
Prin mărturisire, credinciosul se desolidarizează de păcatele săvârşite, el nu mai aşteptă să fie acuzat şi judecat pentru ele la judecata din urmă, ci înainte de a ajunge la aceasta prin mărturisire el însuşi vine înaintea lui Dumnezeu, se acuză şi se condamnă pentru păcatele săvârşite. Dumnezeu însuşi vrea şi cere să facem aceasta: „Tu m-ai copleşit cu păcatele tale şi cu fărădelegile tale m-ai chinuit" zice Domnul. Eu sunt acela care iartă păcatele tale şi nu-şi mai aduce aminte de fărădelegile tale. Adu-ţi aminte şi să ne judecăm între noi spune-mi întâi tu, una câte una, fărădelegile tale ca să te dezvinovăţeşti (Isaia XLIII,24-26).
Primind iertarea pentru păcatele mărturisite, cu zdrobire de inimă credinciosul nu va mai fi tras la răspundere pentru ele la judecata din urmă.
Din elementele expuse mai sus, observăm că păcatul sub orice formă, aduce la pieire şi apăsă greu asupra conştiinţei omului păcătos ceea ce face ca el să răspundă la chemarea divină, recunoscându-şi greşeala şi implorând mila lui Dumnezeu: „Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta"(Psalm50,1).
4.2 Relaţia păcat — pocăinţă
În structura vieţii pe care credinciosul doritor de înaltă ţinută morală trebuie s-o promoveze, accentul principal care pe un principiu pozitiv hotărâtor în orânduirea ei şi cere este iubirea, expresia raportului nou şi dumnezeiesc, deopotrivă între Dumnezeu şi credincios şi între credincios şi semen.
În contextul iubirii îşi au fundament şi finalitate celelalte coordonate ale vieţii creştine, precizate în egală măsură teoretic şi cu garanţii de eficacitate: propăşirea în virtute şi idealul sfinţeniei, pocăinţa şi menirea, rugăciunea şi duhul comunitar [136]
Îndeosebi noţiunile smerenie - pocăinţă, conjugate sunt definitorii pentru o înţelegere cuprinzătoare a spiritualităţii creştine şi a disponibilităţilor, umane de realizare a ei. Pocăinţa face corp cu smerenia şi amândouă definesc spiritualitatea creştină pentru că „Biserica", trup al lui Hristos, realizează între mădularele sale, nu numai o comunitate de credinţă şi viaţă spirituală, ci şi o comuniune de suferinţă şi păcat. [137]
În Sfânta Scriptură, păcatul este desemnat prin denumiri felurite. Astfel în evreieşte, este redat prin cuvintele : hattat - îndepărtarea de la scop; awom - nedreptate, pesah — rebeliune, sarah — revoltă. [138]
Toţi aceşti termeni îi găsim în rugăciunea psalmistului către Dumnezeu: „Cei puternici se ridică în contra mea, în timp ce eu sunt fără de nedreptate (awom), fără crime (pesah), şi fără de păcat (hattat).
Expresia latină „peccatum" are un sens foarte larg, putând însenina orice greşeală. De aceea întâlnim expresiile : peccatum naturae; peccatum artis.
In literatura creştină latinescul „peccatum" a dobândit un sens moral şi religios, dar este întrebuinţat pentru a desemna, de asemenea concupiscenţa şi prin extensiune, pedeapsa şi jertfa pentru păcat, obiectul păcatului.
În româneşte, termenul „păcat" are mai multe sensuri; dintre ele predomină sensul moral-religios al unei fapte potrivnice voinţei lui Dumnezeu. [139]
În Vechiul Testament păcatul este conceput ca ceva negativ adică opus voinţei şi orânduirii divine. În Cartea Facerii, păcatul este conceput ca neascultare (Fac.2,16; 3,11), care se pedepseşte în chip diferit (Fac.4,9-16; 6,5-7; 11-13).
După alegerea poporului israelit şi promulgarea legii veşnice, preceptele pozitive sporesc odată cu păcatele . Păcatele se prezintă acum ca acte de răzvrătire, mai cu seamă când sunt şi acte de idolatrie.
În vremea profeţilor , păcatul apare mai vădit ca ofensă a lui Dumnezeu şi a aproapelui, ca un fel de nebunie, ca infidelitate făcută Lui Dumnezeu de către poporul ales; deci, ca un fel de adulter:
„Ascultă cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea" (Isaia 1,2; Ieremia 3,1-2).
Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu şi această călcare este însăşi împotrivirea la voia lui Dumnezeu făcută cu mintea şi cu voia călcătorului de lege. [140]
Condiţiile păcatului sunt :
lucrarea va să fie îndreptată împotriva legii divine, omitere sau comitere; făptuitorul să fie conştient , actual şi măcar confuz, de răutatea acestei lucrări; să-şi dea consimţământul voinţei; lucrarea păcatului să fie evitabilă, adică să stea în puterea omului credincios. [141]
După persoana care-1 săvârşeşte păcatul este de două feluri:
- păcatul originar sau păcatul strămoşesc, care este păcatul săvârşit de Adam, şi transmis tuturor urmaşilor lui prin naştere şi — păcatul personal, pe care îl săvârşeşte fiecare om prin voinţă proprie. Sfânta Scriptură învaţă ca păcatul şi-a luat începutul din voinţa liberă prin amăgirea noastră, mai precis a protopărinţilor paradisiaci de către satana şi că plata păcatului, ca abatere statornică de la voinţă şi legea dumnezeiască, este moartea.
Din comparaţia cu păcatul diavolului, reiese că păcatul omului e mai puţin grav decât al celui dintâi, dar nu că-i lipsit de gravitatea; dimpotrivă, căderea în păcat a primilor oameni a protopărinţilor paradisiaci, are o gravitate neobişnuită.
Prin căderea în păcat se strică firea tuturor creaturilor care se abat la izvorul lor dumnezeiesc, izvor de lumină şi viaţă. Urmarea pentru cei păcătoşi este moartea trupească şi moartea sufletească. [142]
Gravitatea păcatului reiese din urmăririle dezastruoase pe care le produce. Astfel, prin păcatul strămoşesc dispare armonia cu tine însuţi, cu Dumnezeu, cu semenii şi cu natura; trupul nu se mai supune sufletului ci înclină spre stricăciune; se părăseşte comunitatea cu Dumnezeu, ajungi rob al păcatului şi diavolului; natura nu-ţi mai slujeşte decât cu mare greutate.
Păcatul este o ofensă şi o revoltă, nesocotire a atotputerniciei şi dreptăţii divine, prin el am pierdut dragostea lui Dumnezeu, pe El însuşi care ni s-a oferit. [143]
„Nu e pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele". „Necăjintu-m-am şi m-am speriat foarte; răcnit-am din suspinarea inimi mele" (Psalm 37,3,8).
Păcatul nimiceşte sănătatea morală şi trupească a credinciosului, aduce dezordine interioară, suferinţe în viaţa personală. „Pentru păcatele mele cele multe, nu se îmbolnăveşte trupul, slăbeşte şi sufletul". „Stăpână, milostiveşte-te spre noi, şi ne ajută, sârguieşte că pierim de mulţimea păcatelor", se spune în Paraclistul Maicii Domnului. Păcatul este motiv şi izvor de tulburare a ordinii naturale, a păcii şi armoniei pusă de Dumnezeu în lume şi în firea omului.
în virtutea structurii sale fiinţiale, post paradisiace, credinciosul, deşi i s-a şters prin botez păcatul strămoşesc, îi rămâne , ca urmare a libertăţii morale, înclinaţia spre greşeală, pe care complicând-o responsabil, ajunge să păcătuiască, uneori iremediabil şi de moarte. [144]
Păcatul instaurându-se ca realitate, a adus suferinţa ca o urmare tragică a lui. Păcatul dezorganizează şi tulbură viaţa necesară mântuirii.
Simţindu-se oarecum ca într-o furtună oceanică, împresurat de valuri şi aruncat din înălţimi întru adâncuri şi iarăşi trecând prin imensa genune, păcătosul se transpune în situaţia unui naufragiat peste care s-au declanşat toate învolburatele stihii ale vieţii. De aceea are convingerea că nu se poate bucura de izbăvirea Domnului fără a se smulge din învăluirea atâtor patimi. Şi astfel, considerând postul ca un mijloc de primenire sufletească, îndeamnă: „Să postim, post bine primit, bine plăcut Domnului, postul cel adevărat cere înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte , de clevetire, de minciună şi de jurământ mincinos". [145]
Ninivitenii au postit în faţă inevitabilei pieiri: „au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mari până la cei mici".
Apoi se arată cum: „Postind Domnul ...spre învăţarea noastră a biruit pe ispititorul, iar Moise prin postire s-a învrednicit în Sinai a „vorbit cu Domnul Dumnezeu". De asemenea Enoh care „umbla în căile Domnului, nu s-a mai văzut, căci Dumnezeu 1-a luat la sine". „Avraam, prin bunătăţi şi prin iubire de străin, a primit pe Ieremia care a venit la el îngereşte".
Prorocul Isaia, prin ascultare, s-a învrednicit de inspiraţia divină, (Isaia6,6-7), iar Daniel prorocul „împreună cu cei trei tineri, fălcile leilor le-au sfărmat şi au călcat văpaia cea arzătoare", pentru statornicia lor în credinţă şi înfrânare.
losif „postind mai înainte a scăpat de amestecarea femeii cei fărădelege", iar David „a biruit pe Goliat". [146]
Eforturile pilduitoare aduse din Vechiul Testament ca o mântuire a succesului pe care 1-au înregistrat ostenitorii amintiţi, cu culminează, la plinirea vremii, în jertfa de pe cruce a Mântuitorului Hristos, care a biruit nu un vrăjmaş obişnuit, ci „a omorât tăria iadului". [147]
Dacă Moise , cu postul a făcut minuni despărţind marea, trecând poporul în pustie şi hrănindu-1, iar „lisus a lui Nave, cu înfrânarea a sfinţit poporul şi cu sorţi le-a împărţit pământul făgăduinţei, biruind pe nadiaaniţi", Mântuitorul Hristos, a asigurat celor credincioşi, viaţa veşnică. Prin post face un pas în istoria mântuirii.
Păcătosul e chemat în condiţiile vieţii sale efemere, să se întoarcă, să se căiască şi să-şi descopere cele ascunse printr-o sinceră mărturisire creând mila lui Dumnezeu. Anticipând ziua aceea, când „şi morţii din mormânturi vor învia, şi toţi de o vârstă se vor face , si cele ascunse ale tuturor vor sta de faţă, aminteşte, prin antiteză, că Moise s-a înfricoşat şi şi-a ascuns faţa sa, căci s-a temut să caute la Dumnezeu (leş.3,6), iar Daniel s-a temut de ceasul întrebării zicând: „cum ar putea robul Domnului meu să grăiască cu Domnul meu, care este aici de faţă?, fiindcă de spaimă îmi piere toată puterea şi suflarea ni se istoveşte ?" (Daniel 10,17) [148]
Toţi suntem păcătoşi, pe temeiul universalităţii păcatului şi a realităţii lui de netăgăduit. Păcatul se substituie tendinţelor şi impulsurilor virtuoase, paralizează voinţa şi entuziasmul, distruge sentimente superioare, încrederea în sine, în semen, şi în Dumnezeu, favorizează , ceea ce este morbid şi josnic, este un permanent şi periculos factor de dezagregare. Prin păcat credinciosul atentează la propria lui demnitate, îşi denigrează valoarea sa umană, lucru contranstant, deoarece fiinţa umană, capodopera a Divinităţii a fost chemată să urce culmile perfecţiunii, nu să se afunde în abisul fărădelegilor. [149]
Păcatul este corelat cu pocăinţa.
în general prin pocăinţă, se înţelege lucrarea instituită de Mântuitorul, conform căreia, credinciosul, căindu-se sincer de păcate şi mărturisindu-le deschis, cu hotărârea statornică, imperativă şi promisiunea de a-şi îndrepta viaţa prin virtute, dobândeşte de la Mântuitorul, spre Sântul Duh, harul nevăzut al iertării. Urmarea firească este împăcarea cu Dumnezeu şi pătrunderea de viaţa harică. Pocăinţa poate fi considerată ca taină, în care caz este specific creştină şi ca virtute generală, deci sentiment comun tuturor cu obârşie în natura psihologică şi morală a omului.
Motivaţia religioasă a pocăinţei stă în pronia divină, care cunoscând în profunzime sufletul omenesc şi înţelegând slăbiciunea umană în general, dar mai ales ştiind ce ravagii produce păcatul în viaţa credinciosului, a lăsat Pocăinţa ca leac al însănătoşirii morale. [150]
„Pocăinţa cuprinde întreaga lucrare de desăvârşire a vieţii creştine de la starea de păcătoşenie până la culmile trăirii în duh". [151]
Pocăinţa reprezintă o cale de însănătoşire şi de desăvârşire a sufletului. Cheia pocăinţei este frica de păcat şi de pedeapsă. Posibilitatea de a ne curăţa şi vindeca prin pocăinţă de păcatele săvârşite este mărturisită de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, şi confirmată de experienţa nenumăraţilor creştini. „Venii să stăm împreună la judecată", zice Domnul, „dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face". (Isaia T, 18). Sfântul loan Gură de Aur spune : „sunt două lucruri păcatul şi pocăinţa; păcatul este rana, pocăinţa este leacul. Precum în trup sunt răni şi leacuri, tot aşa în suflet sunt păcate şi pocăinţă...", „Dumnezeu când şterge păcatele nu lasă nici o urmă, nu îngăduie să rămână nici o cicatrice, ci o dată cu sănătatea ne dă şi frumuseţea, o dată cu îndepărtarea pedepsei, ne dă şi dreptatea, şi face ca acel ce a păcătuit să fie la fel cu cel ce n-a păcătuit. Căci şterge păcatul şi-1 face să nu mai fie şi nici să nu fi fost.
Aşa de temeinic îl desfinţează de nu mai rămâne nici cicatrice, nici urmă, nici dovadă, nici semn. Sunt multe dovezi de pocăinţă ca: rugăciunea stăruitoare , milostenia, postul, smerenia, etc.
Sfinţii Părinţi menţionează îndeosebi lacrimile, care sunt o mărturie a sincerităţii durerii sufleteşti şi a setei de mântuire; ele arată că pocăinţa a răzbit adânc învărtoşarea inimii şi că pământul nostru este răscolit destul de adânc pentru a dezrădăcina şi usca toate bunurile şi neghina păcatului dintr-însul . De aceea Sfântul Grigore Teologul numeşte pocăinţa, botezul lacrimilor. [152]
Lacrimile pocăinţei şi sinceritatea mărturisirii renasc fiinţa credinciosului la o viaţă nouă, stimulează optimismul natural, marchează „întoarcerea la ceea ce este propriu naturii, de la ceea ce este împotriva naturii". [153]
Ea restaurează chipul lui Dumnezeu în noi şi restabileşte legătura familiară cu Tatăl Ceresc, dă iertare reală şi sens existenţei noastre. [154]
De pocăinţă este legată şi orientarea spre viitor, ea arătându-se deplină numai dacă se transformă în îndreptare morală efectivă evitarea prilejului de a mai păcătui, săvârşirea faptelor vrednice de pocăinţă. [155]
Pocăinţa este un act sufletesc şi religios esenţial, ce-şi are obârşia în durerea ce le naşte în suflet, în aversiunea ce o simte penitentul pentru păcatele făptuite şi în dorinţa de a se întoarce la comuniunea cu Dumnezeu. [156]
Psalmul Ll/L - Numit psalm al pocăinţei
Elementele istorisite de Cartea II Samuel, capitolul XI-XII, ne descriu păcatul săvârşit de David, mărturisirea lui şi pocăinţa care a urmat după ce profetul Natan prezintă psalmistului fărădelegea săvârşită. Ca o urmare a acestei pocăinţe şi ca o cerere de iertare, David scrie Psalmul 50.
Iudeii purtau război cu amoniţii şi toată oastea lor asedia cetatea Raba. In acest timp David se găsea la Ierusalim, într-o zi, ieşise să se plimbe pe terasa palatului său, văzu în apropriere o femeie îmbăindu-se. Frumuseţea chipului ei 1-a atras pe rege pe drumul ispitelor. El află că femeia aceasta era soţia lui Urie Heteul, unul din ofiţerii lui ce se găseau la război. Neputând să-şi înfrâneze pornirile David o cheamă la palat şi săvârşeşte păcatul adulterului.
Acesta era doar începutul, căci el va mai atrage după sine călcarea încă a uneia dintre cele zece porunci, care sună : „să nu ucizi" (Exod 20,13).
Prin săvârşirea adulterului, David calcă Legea, situându-se în felul acesta în afara ei, iar pedeapsa acestei greşeli era moartea celor doi adulterini. [157]
Situaţia se înrăutăţeşte şi mai mult pentru că el aşteaptă ca Batşeba să nască şi prin această faptă a lui ruşinoasă va fi dată în vileag, iar reputaţia lui în faţa poporului va fi ştirbită. Cuprins de această teamă, David recurge la o viclenie, cu ajutorul căreia speră să înlătur scandalul ce ar fi putut avea loc la naşterea unui prunc ilegal. David, profită de situaţia lui în Israel şi trimite după Urie să vină la Ierusalim că trebuie să-1 informeze pe rege de situaţia armatei ce se afla în plină campanie.
Venind la Ierusalim, Urie, David nu-şi putea închipui că el nu va trece pe la soţia lui s-o vadă. Odată ce acesta va intre în casă, David credea că va fi scutit de bănuieli, iar mirarea ar fi manifestat-o Urie la faptul că Batşeba îi va dărui un copil ceva mai devreme decât ar fi fost normal, va fi înlăturată punându-se pe seama întâmplării.
Numai că Urie nu se duce la soţia sa, iar când regele David îl roagă de câteva ori să se ducă acasă acesta îi serveşte prima lecţie regelui adulterin: „Când chivotul şi Israel şi Iuda locuiesc în corturi şi generalul meu lacob şi oştenii stăpânului stau tăbărâţi în câmp deschis, cum o să mă duc la mine acasă , să mănânc, să beau şi să mă mai culc cu nevasta mea? Pe viaţa mea şi pe viaţa sufletului tău că treaba aceasta n-o voi face-o". (XI,11).
David dându-si seama de caracterul supusului său, îşi vede planul năruit şi încearcă o ultimă şansă, dar nici aceasta nu îi surâde.
David este prezentat ca un adevărat despot al orientului, pentru care viaţa unuia dintre cei mai buni ofiţeri ai săi n-are nici o importanţă, când se pune problema propriilor sale plăceri şi interese spune Bentsch. [158]
David hotăreşte că Urie trebuie să dispară cât mai repede cu putinţă şi apelează la ajutorul generalului loab.
Loab nu întârzie în aplicarea sentinţei, astfel încât Urie, moare în prima ciocnire pe care o au israeliţii cu apărătorii cetăţii Raba. Un sol duce mesaj lui David spunându-i că Urie este mort şi atunci regele satisfăcut, transmite încurajări generalului cotrădător, spunându-i : „nu-ţi fie inima grea din această pricină, fiindcă aşamănâncă sabia, când pe unul când pe altul, îndârjeşte-te la luptă împotriva cetăţii şi dă-o la pământ." (l 1,25).
Mulţumit că nimeni nu-i mai stă în cale după ce au trecut zilele de doliu pentru Batşeba, David o aduce la palat, devenindu-i soţie. Batşeba la puţin timp după aceasta, dă naştere unui prunc — fructul nelegiuirilor. [159]
Fapta lui David n-a fost plăcută înaintea Domnului şi din această cauza Natan, profetul este trimis în casa lui pentru ca să vestească nelegiuitului păcatul pe care-1 săvârşise şi de care el nici nu-şi dădea seama. Intrând la David, profetul dă dovadă de un tact pedagogic şi nu-1 acuza de la început pe rege ci încearcă să-i istorisească o întâmplare care semăna foarte mult cu fapta ce o făcuse el.
David îşi dă seama de fapta săvârşită în momentul în care profetul îl mustră: „pentru toate acestea Domnul te va pedepsi căci sabia nu se va depărta niciodată de casa ta" (12,10). Deşi David nu a murit cum ar fi meritat totuşi urmările acestui păcat se vor face simţite.
Răspunsul lui David la toate învinuirile aduse de Natau, este : „Păcătuit-am înaintea Domnului! (12,13) — o mărturisire spontană, izvorâtă din adâncul unui suflet ce-şi dă seama de păcatul săvârşit, în această propoziţie scurtă se cuprinde întreaga mărturisire a păcatului, însoţită de o pocăinţă sinceră care-i aduce iertarea. „Şi totuşi Dumnezeu a iertat păcatul tău. Nu vei muri îl asigura Natan, dar fiindcă ai dispreţuit pe Domnul, pruncul ce ţi s-a născut va trebui să moară." (12,13-14)
Păcatul săvârşit de David îi întunecă conştiinţa în aşa măsură, încât el nu îşi dă seama de toate păcatele ce le săvârşeşte în continuare. Sentimentul vinei sau cel al săvârşirii păcatului dispăruse cu totul din el, si singura preocupare era pasiunea pentru frumuseţea Batşebei şi teama de a nu fi descoperit şi defăimat de popor .
Aceasta este situaţia în momentul când intervine profetul Natan, care va schimba starea sufletească a psalmistului, determinând în el mărturisirea atât de sinceră şi de completă, care avea să-i aducă iertarea din partea Domnului. Cu ajutorul lui Natan, David reuşeşte să înlăture vălul gros al păcatului ce-i cuprinsese inima; conştiinţa lui înmormântată în mocirla păcatului reînvie mărturisind greşeala, scuturându-se în felul acesta de ultimele urme ale păcatului şi năzuind spre iertarea şi liniştea pe care i-o puteau aduce doar mărturisirea sinceră, rugăciunea, postul şi pocăinţa.
Sentimentul vinei este de acum treaz în conştiinţa lui David, iar comportarea lui aduce întrucâtva cu a credinciosului care, conştient de păcatul comis, îl mărturiseşte sincer şi cu părere de rău.
Nici un păcătos n-a simţit mai viu şi n-a exprimat mai puternic decât David nevoia de a obţine iertarea păcatelor săvârşite, în această privinţă, exemplul clasic rămâne Psalmul Ll/L, care alcătuieşte un model de pocăinţă şi întoarcere la bine. [160]
în Psalmul Ll/L putem urmări şi ideea de rugăciune, jertfă şi păcat.
în general, în Vechiul Testament păcatul era considerat ca o revoltă împotriva ordinii morale voită de Dumnezeu, ca o îndepărtare de la dorinţa sfântă a Domnului. A comite păcatul, înseamnă a călca Legea , a rupe raportul ce există între om şi Dumnezeu, a te lipsi de toate darurile ce vin din partea Domnului, în sfârşit , a te despărţi de Domnul şi a te lipsi de fericirea ce ti-e hărăzită în el. Păcatul este o realitate obiectivă, o putere a lui Satan.
Prin păcatul comis, David îşi dă seama că a supărat pe Dumnezeu că relaţia existentă între el şi Domnul înainte de a păcătui, nu mai poate dăinui; păcatul separându-1 de Dumnezeu, pentru că binele şi răul nu pot convieţui.
Acest păcat, prin care bunele raporturi cu Dumnezeu s-au rupt îl apasă în permanenţă pe David, determinându-1 să spună: „ Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu este înaintea mea pururea"(5).
Prin această mărturisire, psalmistul îşi recunoaşte vina şi perversitatea păcatului său îi apare în toată profunzimea. Ea aplică starea conştiinţei acuzată de nedreptatea săvârşită, neliniştea şi dorinţa celui păcătos de a se îndrepta.
A avea păcatul înaintea ta înseamnă a-ţi aduce aminte mereu de neplăcerile suferite de pe urma lui, a le trăi intens, a te păzi pe viitor de repetarea lui. Chiar şi atunci când ai primit iertarea nu trebuie să dispară din faţa ochilor tăi, căci uitând consecinţele lui nefaste vei fi ispitit din nou de el.
în această direcţie, Sfântul loan Gură de Aur ne spune: „Dacă Dumnezeu în îndurerarea Lui, îţi iartă păcatul, tu, pentru izbăvirea sufletului tău, ţine-ţi păcatul în faţa ochilor, căci aducerea aminte despre cele ce au fost înainte, ajunge o piedică pentru cele viitoare." [161]
Prin „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea", psalmistul exprimă zbuciumul său sufletesc, mărturiseşte greşeala care-i tulbură linişte. Acest zbucium rezultat din mustrarea conştiinţei îl determină la pocăinţă şi mărturisire sinceră, în speranţa că prin aceştia va primi iertarea şi o dată cu ea şi liniştea de care avea atâta nevoie.
Meditând mereu asupra fărădelegi, David îşi dă seama că prin păcat a călcat regulile stabilite de Dumnezeu. „Ţie unuia am greşit şi ceea ce este rău înaintea Ta am făcut" (V,6), exprimă tocmai sentimentul de vină faţă de Domnul, care în concepţia Vechiului Testament, omul nu avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra semenului său, acesta aparţinând lui Dumnezeu şi orice abatere de la acest gen era considerată ca o lezare a drepturilor divine. După concepţia Sfintei Scripturi, nedreptatea contra creaturilor, în cele din urmă, este o nedreptate contra lui Dumnezeu, pentru că El este Cel care a dat acestora demnitatea şi baza tuturor datoriilor care îşi au rădăcina in sfinţenia divina. [162]
Prin fărădelegea săvârşită , David calcă dreptatea, Legea, şi pentru aceasta el este vinovat în faţa lui Dumnezeu. David, a greşit faţă de Dumnezeu, Care 1-a ridicat din condiţii destul de modeste la cel mai înalt rang din statul teoretic al lui Israel. Faţă de Acela care i-a făcut tot timpul binele, psalmistul greşeşte, arătându-se nemulţumit. De toate acestea, însă el este convins şi se pocăieşte dându-şi seama că merită să fie pedepsit. Orice pedeapsă va primi, ea va fi meritată căci: „tu eşti drept întru cuvintele Tale şi nepărtinitor în hotărârile Tale", afirma profetul despre Dumnezeul său.
Fericitul Augustin vede în această mărturisire o afirmare a dreptăţii şi sfinţenie lui Dumnezeu. Numai acela care e lipsit de păcat poate pedepsi păcatul. Acela, pedepseşte în mod drept, care nu are nimic ce ar putea fi pedepsit numai acela dojeneşte cu dreptate în care nu este nimic de dojenit. [163]
„Că iată, întru fărădelegi am fost zămislit şi întru-păcate m-a născut maica mea.", David atinge una din cele mai dificile probleme ale teologiei: problema păcatului originar, această vatră şi izvor al păcatelor noastre .
După ce David, s-a prezentat în faţa lui Dumnezeu, dezvăluindu-şi cele mai intime taine ale sufletului, recunoscându-şi şi regretându-şi greşeala, trece apoi la o autoexaminare întorcându-se până la cea mai fragedă copilărie, cunoscând şi laturile cu care ne-a legat sângele nostru moştenit. [164]
Psalmistul, recunoaşte că încă de la naştere, din cauza păcatului strămoşesc natura sa a moştenit un imbold spre păcat. Prin această mărturisire el se acuză şi mai mult, dar motivează totodată necesitatea milei dumnezeieşti. [165]
Această prezentare realistă a păcatului e pornită dintr-un suflet care doreşte din toată fiinţa lui îndreptarea. Omul care nutreşte un astfel de scop nobil nu ascunde nici o urmă a păcatului, ci o mărturiseşte sincer, cerând printr-o adevărată pocăinţă iertarea Domnului. David fiind conştient de păcatul săvârşit doreşte, după mărturisirea făcută, îndreptarea. Nădejdea mărturisirii generează în David, o rugăciune curată, prin care psalmistul cere o schimbare, o înnoire totală a interiorului său alterat de păcat. Iertarea păcatelor săvârşite de el nu o poate înţelege decât prin prisma iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni.
Cum David greşise mult, avea nevoie de multă iubire din partea lui Dumnezeu şi pentru aceasta face apel la îndurarea dumnezeiască, rugându-se : „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte (3-4), rezumând în aceste două versete întregul obiect al rugăciunii sale .
Psalmistul cere ca Dumnezeu să-1 mântuiască prin iubirea Sa cea mare faţă de oameni; această iubire să se
reverse din belşug peste greşeala lui, abisul fărădelegilor cheamă abisul îndurării, pentru ca abisul îndurării să absoarbă abisul fărădelegilor.
Trebuie să remarcăm şi să recunoaştem că pentru epoca în care scrie David, această concepţie despre iertarea păcatelor este foarte înaltă, ea apropriindu-se mult de concepţia creştină.
David s-a împărtăşit din plin de iubirea lui Dumnezeu şi el ştie că Domnul doreşte ca în inima omului să domnească adevărul şi virtutea.
Pentru a înlătura o nouă cădere, David se roagă „în ascuns înţelepciunea mă învaţă (8), adică Domnul să-i arate felul cum să-şi alcătuiască noua viaţă şi dacă totuşi se întâmplă să mai greşească atunci să-1 înveţe ca printr- o căinţă sinceră să-şi mărturisească păcatul.
David cere iertare, direct de la Dumnezeu, singurul care i-o putea oferi zicând: „Stropimă-vei cu isop şi mă vei curaţii, splălamă-vei şi mai mult decât zăpada mă voi albi". (V.9).
Isopul reprezenta, de fapt puterea de curăţire, iar în lumea veche se folosea şi ca medicament. Ţinând seama de această proprietate terapeutică, el simboliza purificarea morală a omului. [166]
Virtuţiile lui, râvna lui, după faptele cele bune, au fost umilite de păcat dar vestea iertării îl va face să tresalte din toată fiinţa, îi va aduce bucuria supremă pentru care se roagă: „Dă-mi prilej de bucurie şi veselie, ca să se bucure oasele pe care le-i zdrobit" (V.10).
Mereu în amintirea lui David revin mereu în minte amintirea păcatului săvârşit. Conştiinţa lui e neliniştită de această prezenţă continuă a greşelii, care-1 acuză la fiecare pas, şi din această cauză cererile lui pentru iertare se întâlnesc foarte des în psalmi. [167]
Puternica credinţă că Dumnezeu va putea să-1 cureţe de toate fărădelegile redându-i în felul acesta libertatea din lumea păcatului, îl determină pe David să roage pe Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la păcatele sale, să-1 ierte.
Prin întoarcerea feţei, autorul înţelege numai iertarea păcatelor şi nu şi o lepădare a lui de la faţa Domnului : „ întoarce-ţi faţa, nu de la mine, ci de la păcatele mele", adică păcatele mele să le ierţi să le ştergi, dar să mă ai în vedere pe mine, care mă tânguiesc pentru că le-am săvârşit. A avea mereu păcatul în faţa ta şi a te ruga pentru iertarea lui, este o garanţie că
Dumnezeu îşi va întoarce faţa de la el şi vei primi iertarea mult dorită. [168]
Partea a doua a versetului „şi toate fărădelegile mele şterge-le, indică o curăţire categorică a păcatului şi nu numai o acoperire a lui.
În rugăciunea sa David trece acum de la aspectul negativ al iertării la cel pozitiv, prezentându-1 ca o transformare, o învoire interioară :
„Inimă curată zideşte-mi, dumnezeule şi duh puternic înnoieşte înăuntru-1 meu" (v.12). Dându-şi seama de perversitatea lui, autorul cere o învoire totală a tot ceea ce este corupt în el, cere o viaţă nouă, de sfinţenie în care să trăiască conform idealului dorit de Dumnezeu, ideal după care tânjeşte de altfel şi sufletul omenesc. Doreşte şi cere de la Dumnezeu o învoire în urma căreia va duce o viaţă nepătată, fără de vicleşug, o viaţă după care în momentul mărturisirii aspiră sufletul sau. [169]
Sfânta Scriptură nu înţelege totdeauna aducere din nefiinţă la fiinţă sau creaţie din nimic, aşa cum e înţeles acest verb în Gen. l, l, şi prefacerea întru îmbunătăţire a unui lucru.Deci prin „inimă curată", nu se înţelege crearea unei inimi, ca şi când ea n-ar fi existat înainte, şi nici nu e vorba despre fiinţa sufletului ci despre eroarea unei trăiri, virtuoase, despre o prefacere, o regenerare, o învoire a aceea ce este vechi, astfel încât ea să fie adusă la frumuseţea cea dintâi, îndepărtându-se toată necurăţia dobândită prin păcat.
Sfântul Maxim Mărturisitorul susţine că : „Cel ce şi-a făcut inima curată, cunoaşte nu numai raţiunile celor inferioare şi de după Dumnezeu, ci priveşte întrucâtva şi în Dumnezeu însuşi după ce a trecut peste toate; iar acesta este capătul de pe urmă al bunătăţilor".
„Duhul Tău cel sfânt nu-1 lua de la mine"; Duhul despre care vorbeşte aici David, este duhul Domnului, care a venit peste el în momentul când 1-a uns profetul Samuil. (I Şam.16,13). Este vorba deci despre aceea harismă specială de care se împărtăşeau profeţii, arhiereii şi regi Legii vechi. în urma păcatului psalmistul nu mai era vrednic de acest har şi deşi el nu i-a fost luat, totuşi David îşi dă seama că el ar putea fi îndepărtat de la persoana lui tot aşa după cum a fost îndepărtat şi de la Saul şi din această cauză se roagă ca Dumnezeu să nu-1 priveze de prezenţa Sa, adică de duhul Său, pentru că fără acest duh el este conştient că nu poate avea loc comuniunea între om şi Dumnezeu.
Psalmistul se roagă ca ceea ce n-a pierdut să nu-i fie luat, iar ceea ce a pierdut să-i fie redat : „Să-i fie redată liniştea conştiinţei, pierdută în urma păcatului, veselia petrecerii în Dumnezeu, de care se bucura din plin înainte şi de care sufletul său este golit acum şi însetat:
„Redă-mi bucuria mântuirii Tale şi cu duh voios mă întăreşte" (v. 14) prin „bucuria mântuirii Tale", David cere ca Dumnezeu să-i arate printr-un semn că păcatul i-a fost iertat. [170]
„Invăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi păcătoşii către Tine se vor întoarce", afirmă David, şi într-adevăr nimeni nu putea face lucrul acesta mai bine decât el, căci un astfel de exemplu de pietate religioasă ar fi fost edificator pentru supuşi săi, si chiar străinilor le-ar fi dat o astfel de comportare.
Legea Talionului îl ameninţa pe David, însă sângele lui Urie şi a celor căzuţi împreună cu el, iar după alţii şi celelalte vărsări de sânge înfăptuite, cerea răzbunare, şi pentru ca să fie scutit de moarte, pedeapsa pe care o merita, el se roagă zicând: „Izbăveşte-mă de sângiuiri, Dumnezeule , Dumnezeul mântuiri mele, bucurase-va.
limba mea de dreptatea Ta" (v.16). In acest verset autorul revine la ideea de la început al psalmului, idee care domină de fapt întreg poemul. Autorul expune din nou situaţia în care se află făcând apel la mila dumnezeiască, singura de la care poate obţine iertare, iar dreptate de care vorbeşte David este tocmai această milă prin care Dumnezeul Mântuirii 1-a ridicat din păcatul în care căzuse.
Ridicat din păcat şi deci iertat de El, psalmistul va vesti tuturor mila lui Dumnezeu şi marea Lui iubire de oameni pe care a făcut-o să rodească în el înainte de a primi iertarea , David nu putea aduce jertfă de laudă Domnului, pentru că păcatul, după concepţia Vechiului Testament, rupe legătura omului cu Dumnezeu, făcându-1 pe acesta nevrednic de a aduce laudă creatorului.
Primind iertarea, David devine vrednic şi capabil de a-1 lăuda pe Domnul, şi pentru aceasta el zice: „Doamne buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta" (v.17), pentru că prin iertare buzele sale au primit dezlegarea din robia păcatului, de acum sunt libere să aducă jertfă de laudă Eliberatorului.
Versetele 18,19 „Că de-ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat, arderea de tot nu vei binevoi. Jertfele lui Dumnezeu, duh umilit, inima înfrântă şi zdrobită, Dumnezeule nu vei urgisi.", reflectă imposibilitatea psalmistului de a aduce jertfă materială. Pentru fărădelegea lui, Legea nu prevedea nici un fel de sacrificiu ispăşitor, pedeapsa în asemenea cazuri fiind moartea.
David îşi dă seama că în situaţia în care se găseşte nu poate aduce nici o jertfă, dar îi rămâne totuşi o singură posibilitate de a jertfi Domnului şi anume: să aducă o jertfă spirituală, „duh umilit, inimă înfrântă şi zdrobită", o adevărată căinţă, care totdeauna este bine primită de către Dumnezeu. Deci, versetul 18 se referă în primul rând la situaţia personală a lui David, la imposibilitatea lui de a aduce jertfă materială şi mai puţin la formalismul în care alunecase obiceiul de a se jertfi.
„Duh umilit, inimă înfrântă şi smerită" este jertfa pe care o cere Dumnezeu omului, căci ea este însoţită de o căinţă şi o pocăinţă bine plăcută Domnului, care atrage după sine ascultarea rugăciunii şi iertarea păcatelor .
„Inimă înfrântă şi smerită", este o încununare a jertfei ce se putea aduce în Vechiul Testament, e rodul rugăciunii adevărate rezultat dintr-o recunoaştere a fărădelegii şi o dorinţă înflăcărată de îndreptare. E tot ce are el mai curat, mai intim, e fructul câştigat prin lacrimile pocăinţei. [171]
Prin această jertfă, David se ridică la ideea înaltă a unei jertfe spirituale, mult superioare jertfelor materiale practicate în Vechiul Testament şi care au deviat apoi într-un formalism sec şi ineficace. Ideea unei jertfe spirituale superioare cele materiale a fost predicată şi de alţi profeţi testamentari, ea apropriindu-se şi făcând legătura cu jertfa cerută credincioşilor din Noul Testament.
Psalmul 50, tratează cele mai importante probleme ale raportului omului cu Dumnezeu, iar rezolvarea acestora se ridică la o înălţime neaşteptată pentru veacurile acelea.
Pocăinţa şi rugăciunea sunt încununate prin jertfă, „o inimă înfrântă şi zdrobită", pe care Dumnezeu o va primi totdeauna cu plăcere. David scoate în evidenţă superioritatea şi eficacitatea, jertfei spirituale, care poate fi adusă pentru orice păcat, fiind oricând bine primită de Dumnezeu.
Pocăinţa sub aspect individual
în numele lui Dumnezeu, profetul Natau îi arată că el a păcătuit călcând Legea lui Jahve şi că va fi pedepsit ca atare.
Sfântul loan Gură de Aur ,comentând această intervenţie a lui Natau, subliniază cu deosebită fineţe , felul în care Natau îi aduce mustrare regelui David pentru păcatul său. Natau nu intră direct în miezul problemei, nu ripostează cuvinte grele ci se foloseşte de o parabolă prin mijlocirea căreia îi face cunoscut păcatul săvârşit şi gravitatea lui , determinând pe David la o totală şi sinceră pocăinţă.
La fel şi regele Mânase, care adusese poporul în idolatrie, a fost pedepsit de Dumnezeu cu robia asiriană, dar după ce s-a pocăit (2Cor.33, l 2-l 9)
Domnul 1-a readus la Ierusalim, iar el a restaurat Templul şi cultul lui Iahve.
Pentru păcatele individuale, Dumnezeu a rânduit mărturisirea lor în faţa preotului şi a prescris repararea pagubei adăugând şi a cincea parte (Num.5,6-7)
Pocăinţa şi Datoria în Legea Mozaică
Atunci când poporul israelit a păcătuit prin închinarea la idoli, Moise s-a rugat pentru iertarea lui, implorând mila lui Dumnezeu: „Rogu-mă acum, de vrei, să le ierţi păcatul acesta, iartă-i, de nu şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris" (Exod 32,32)
Pentru ca poporul să aibă posibilitatea de a se căi pentru păcatele săvârşite Moise a rânduit jertfe (Levitic.4)
La porunca lui Dumnezeu Moise a rânduit o zi anuală de pocăinţă, pentru a obţine iertarea întregului popor: „In ziua a zecea a lunii a şaptea care este ziua curăţirii, să aveţi adunare sfântă; să postiţi şi să aduceţi ardere de tot Domnului; nici o muncă să nu faceţi în ziua aceea, că aceasta este ziua curăţirii ca să vă curăţiţi înaintea feţei Domnului" (Lev.23 ;27-28)
Pocăinţa în legea mozaică este marcată de mijlocireapentru păcătoşi prin slujitorii lui Dumnezeu. [172]
Preoţia în Vechiul Testament nu era obştească, nu orice israelit, chiar foarte credincios putea sluji la Cortul sfânt ,cu atât mai puţin să mijlocească pentru popor, în Vechiul Testament doar preotul era autorizat să mijlocească la Dumnezeu pentru credincioşi, împărţindu-le binecuvântările şi harul lui Dumnezeu.
Odată cu pocăinţa credinciosul Vechiului Testament îmbrăţişează şi datoriile faţă de aproapele pe care le găsim mai ales în Decalog (Exod20, l - l 7;Deut.5,6-2 l ). Aceste datorii alcătuiesc nucleul din care s-a dezvoltat întreaga legislaţie dată de Dumnezeu poporului evreu ca popor ales al său şi păstrător al legământului. [173]
Datoriile din Lege au constituit pentru poporul evreu, adevăratul îndreptar de viaţă din punct de vedere religios-moral şi social.
Ele alcătuiesc punctul de plecare în sens educativ, adică de a-1 face pe om mai bun şi mai drept, îmbrăţişând întreaga viaţă a poporului ca acesta, educat în şcoala Legii, să se ridice la înălţimea misiunii Lui.
Rolul educativ al acestor datorii a fost acela de a menţine treaz şi a întări în popor sentimentul de răspundere şi de dreptate, precum şi de a înlătura răul din comunitatea lui Israel, sporind astfel nădejdea spre mântuire a acestui popor şi a întări credinţa în Dumnezeu.
Datoriile din Lege sunt alcătuite de aşa natură, ca din ele să se vadă că Dumnezeu a purtat o grijă deosebită acestui popor ca un adevărat părinte, fie sub raport religios, fie sub raport moral-social ,pentru viaţa publică, particulară sau familială .Ele sunt un normator al raporturilor dintre credincios şi Dumnezeu, dintre om
şi om, dintre om şi societate. [174]
Datoriile credinciosului faţă de Dumnezeu sunt sintetizate în porunca Legii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta".(Deut.6,5); iar datoriile credinciosului faţă de aproapele său sunt concentrate în porunca divină: „Să nu-ţi răzbuni cu mâna ta şi să n-ai ură asupra fiilor, poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev.19,18).
Aceste două porunci sunt norme fundamentale care au generat apoi acele dispoziţii speciale amănunţite după care poporul s-a călăuzit în toate aspectele vieţii sale. [175]
Datoria de cinstire a părinţilor o întâlnim în porunca Decalogului: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta (Deut.5, l 6).Părinţii sunt pentru copiii lor, aproapele cel mai direct pe care trebuie să-1 iubească şi să-1 cinstească, pentru că în familie începe toată educaţia viitorilor membri ai societăţii.
Copiii de asemenea au datorii faţă de părinţii lor, cărora le datorează dragoste, ascultare, supunere, recunoştinţă, ajutor material şi moral.
Toate aceste datorii sunt sintetizate în expresia, „Kabbed"= a cinsti (leş.20,12)
Prin toate poruncile îndemnurile prin care se impune şi se recomandă cinstirea părinţilor, fie tineri, fie bătrâni; învăţătura Legii mozaice urmăreşte să întărească familia şi propăşirea ei în bune condiţii care să asigure dezvoltarea acestei mici celule sociale, atât de importantă pentru binele şi dezvoltarea oricărui organism social, a societăţii în general, ca şi a unei ţări sau a unui popor.
Cei ce nu aveau respect faţă de părinţi erau aspru pedepsiţi: Cel ce va bate pe tatăl sau pe mama sa, să fie condamnat la moarte (Ieş.2 l, l 5-l 7), iar cel ce va grăi rău pe tatăl său sau pe mama sa , să fie dat morţii (Lev.20,9)
Legea mozaică stabileşte chiar şi modul în care să fie executată pedeapsa cu moartea.
Lapidarea este pedeapsa pentru copiii care dau dovadă de răutate faţă de părinţi ,,Blestemat să fie cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa".(Deut.27, l 6)
Împlinire datoriilor prezintă pentru familie şi societate o valoare deosebită deoarece cel ce-şi respectă şi îşi iubeşte părinţii va învăţa în acest fel cum trebuie să se comporte şi faţă de ceilalţi oameni. [176]
Ospitalitatea-datorie a credinciosului faţă de toţi semenii, datorie ce a fost considerată sfântă fiind practicată şi în epoca patriarhilor poporului evreu.
Primirea de către Avraam a celor 3 bărbaţi în cadrul trofaniei la stejarul Mamvri, a constituit cel mai bun exemplu de ospitalitate în lumea iudaică.
David, refugiat la regele filişteau din Gat, se bucură de ospitalitatea acestui rege, care voia, chiar să-1 facă comandantul gărzilor sale (I Sam.27, l 2;28, l-2)
Datoria omului de a iubi pe aproapele său este consfinţită în cuvintele Legii: ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev.19,18)
Porunca va fi apoi reluată de Domnul lisus Hristos şi dezvoltată pentru a fi aplicată fiecărui om, fără deosebire de neam
Din această poruncă împreună cu porunca iubirii faţă de Dumnezeu, Mântuitorul va face suprema poruncă a Legii celei noi. în porunca din Levitic (19,18) prin „aproapele" se înţelege mai mult vecinul, prietenul (Fac.38,12).
Porunca de a-1 iubi pe aproapele său ca pe sine însuşi înseamnă a-i dori şi ai face binele aşa cum îşi doreşte cineva sieşi însuşi.
Porunca divină a Legi de a iubi pe aproapele este un corelar al poruncilor care trebuiau să promoveze egalitatea, fraternitatea şi dreptatea între israeliti.
Iubirea faţă de aproapele trebuie concepută ca motorul şi finalul vieţii morale a credinciosului, căci ea deschide, călăuzeşte şi orientează întreaga lui viaţă de familie şi societate.
În legea mozaică există îndatorii faţă de aproapele ce au în vedere normalizarea relaţiilor de prietenie, cinste şi respect între israeliti. Gestul prin de dragoste al lui losif faţă de fraţii lui urmăreşte scoaterea în relief a două lucruri: să nu se răzbune pe fraţi care 1-au vândut negustorilor străini; vinderea lui a fost un eveniment providenţial „Nu sunteţi voi care m-aţi trimis aici în Egipt ci Dumnezeu" (Fac.XL,8). Dumnezeu a vrut să transforme în bine ceea ce ei au plănuit rău împotriva lui.
Dacă iubirea compatriotului şi a străinului sunt recomandate şi cerute, dacă ura şi răzbunarea sunt interzise, trebuie însă să se recunoască, că în viaţa de toate zilele a poporului evreu din tot cursul istoriei sale, dacă manifestă ură, mânie şi răzbunare, existau totuşi, acestea; au avut drept consecinţă pocăinţa poporului, reîntoarcerea la Dumnezeu.
Prin pedepsirea păcatului, omul a trecut din paradisul libertăţii la cel al robiei, întâiul cuvânt din Decalog, adică cuvântul care formează începutul poruncilor lui Dumnezeu, cuvânt care se referă la libertate „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului. [177]
Respectarea persoanei umane are în vedere în primul rând, respectarea vieţii aproapelui, viaţa fiind cel mai înalt bun natural al omului pe pământ. Dreptul la viaţă al omului este un drept înscris în legea naturală ca rezultat al creaţiei divine al omului de către Dumnezeu. Omul personal nu are dreptul, absolut asupra vieţii, acest drept fiind rezervat numai Creatorului, aşa cum prevede şi porunca din Decalog „Să nu ucizi" (leş.20,13). Numai Dumnezeu are dreptul de a ridica viaţa omului ca stăpân, creator şi ziditor al vieţii. Omul are datoria de a-şi păstra viaţa sa şi-a respecta pe cea a aproapelui, fiindcă toţi au fost creaţi de Dumnezeu.
Prin ucidere încetează existenţa umană pe pământ, omul este privat atât de dreptul lui natural la viaţă, cât şi de posibilitatea de a se pregătii pentru viaţa de dincolo.
Omul stăpânit de instinctul natural al conservării şi de iubirea de sine trebuie să-şi apere în primul rând viaţa proprie. Omul este dator de a apăra, de a respecta viţa aproapelui deoarece datoria dragostei faţă de aproapele urmează imediat după datoria dragostei faţă de sine.
Uciderea nu distruge numai pe individ în sine, ci în acelaşi timp privează şi societatea de un membru al ei, de unul care contribuie alături de ceilalţi la progresul vieţii sociale. Actul uciderii nu este numai un rău împotriva individului ci constituie şi un rău social, este abrutizarea simţului moral şi o încălcare a porunci: „Să-1 iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
Porunca „Să nu ucizi", este suficientă pentru asigurarea existenţei individului şi a societăţii. [178]
Omul pentru a-şi întreţine viaţa, iar societate pentru ca să se dezvolte sunt necesare anumite bunuri materialeşi spirituale. [179]
O altă datorie faţă de aproapele este porunca „Să nu furi", însuşirea bunurilor aproapelui este socotit un păcat greu pentru răul pe care-1 aduce individului şi societăţii si este o manifestate de nerespectare a datoriei omului de a fi drept şi a-şi manifesta dreptatea faţă de aproapele.
Singura, munca constituie calea care asigură baza materială a societăţii producând în om o schimbare radicală, deoarece prin muncă omul este educat să înfăptuiască întotdeauna binele şi dreptatea, să fie un om corect şi cinstit.
O datorie a omului faţă de aproapele este mărturisirea adevărului. Datoria de a mărturisi adevărul. Datoria de a mărturisi adevărul şi a nu se abate de la el prin rostirea neadevărului, îi impune omului o conduită morală conform cu porunca divină, cât şi cu principiile morale ale societăţii.
A face în numele lui Dumnezeu un jurământ strâmb înseamnă a profana numele divin, a-i ridica caracterul lui de sfânt şi a-1 degrada făcând din el un mijloc obişnuit de folosire curentă.
Minciuna şi calomnia nu sunt spre slava lui Dumnezeu, fiind că lui îi sunt bine plăcuţi numai cei care rostesc adevărul, cei care se conformează normelor divine şi sociale. Deosebirea dintre cei drepţi şi răi constă în aceea că cei drepţi rostesc adevărul, cei care se conformează normelor divine şi sociale. Deosebirea între cei drepţi şi răi constă în aceea că cei drepţi rostesc adevărul bine plăcut lui Dumnezeu pe când cei răi neadevărul, care reprezintă nu numai o împotrivire faţă de Legea divină ci şi o defăimare a aproapelui.
Orice credincios se bucură nu numai de cinstea şi bunul său nume câştigat prin calităţile şi munca sa personală cât şi de respectul şi aprecierea semenilor săi din societate, în respectarea acestui drept, prima condiţie este, mărturisirea adevărului şi împlinirea dreptăţii faşă de orice semen.
Datoriile omului faţă de aproapele după Legea mozaică având un caracter religios-moral şi social, sunt adevărate norme de credinţă în viaţa pe care credinciosul trebuie să le urmeze conform porunci din Lege: „Să-1 iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev.19,18).
Ele constituie baza raporturilor dintre om şi om, dintre om ca individ şi societatea în care trăieşti, fiindcă orice om este şi rămâne încadrat în viaţa socială a societăţii şi deci este datoria să respecte aceste datorii pentru buna dezvoltare a ei.
Datoriile omului faţă de aproapele după Legea mozaică au redat omului ceea ce însuşi natura i-a dat, dreptul la viaţă, să facă din om un adevărat om, care să-1 respecte şi să-1 cinstească pe aproapele său.
Potrivit cu structura şi valoarea religioasă şi rnoral-socială a datoriilor faţă de aproapele care au un pronunţat aspect umanitar de dreptate socială, Legea mozaică prin perceptele ei a întrecut tot ceea ce a putut produce antichitatea.
Aceste datorii au fost şi rămân un adevărat îndreptar pentru educaţia vieţii religios morale a fiecărui credincios, deoarece promovează virtuţii sale şi idei înalte ca: egalitatea, dreptatea, pacea şi buna înţelegere dintre oameni şi popoare. Ele contribuie la formarea caracterului şi a personalităţii individului, la respectarea şi afirmarea demnităţii umane, asigurând în acelaşi timp progresul spiritual şi material al individului şi al societăţii.
Concluzii
în dubla ei semnificaţie , de învingere a păcatului şi afirmare a darului ,pocăinţa creştină va avea de rezolvat în exerciţiul ei ritual-pastoral şi probleme care ni le dă păcatul, sprijinindu-ne pe decalog, dar şi dezvoltarea mai ales din simbolul credinţei, a unei table de valori şi întrebări pozitive.
Privind aşa , şi pocăinţa şi mântuirea ca scop al vieţii noastre, la o mai atentă cercetare a conştiinţei ca şi la orice încercare de a ne cunoaşte mai profund, oare nu s-ar cuveni să nu întrebăm: cugetăm noi şi la greşelile noastre, dar şi la zestrea de har primită de fiecare în Taina Sfântului Botez.
Ne consacram cu fidelitate şi devotament cultivării darului, văzând în el un ţel al vieţii noastre; să creştem şi să rodim şi rodul nostru să-1 oferim : lui Dumnezeu, ca un prinos, ca o jertfă de bună mireasmă ; aproapelui, ca o dovadă vie de iubire şi slujire, iar nouă înşine ca o ,,pâine spre fiinţă îl păzim să nu se înăbuşe, să nu se stingă de furtuna ispitelor, patimilor şi deşertăciunilor, sau să rămână îngropat în noi Suntem încredinţaţi că nimeni nu va fi în stare de ,, răspuns bun la dreapta judecată .,decât dacă 1-a lucrat, a înmulţit talantul, a crescut prin el până la plinătate şi aşa numai va putea auzi de la Domnul său : ,, Bine slugă bună şi credincioasă ; peste puţine lucruri ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului tău .(Matei25,21)
în pocăinţa creştină noi biruim păcatul prin căinţa, dar îl şi depăşim prin creaţie şi naştere din nou. în acest fel nu punem doar o frână a păcatului, care poate însenina uneori chiar o frânare a firii, ci energiile care îi slujeau le consacrau pe de-a întregul unei vieţi de slujire binelui şi adevărului, lui Dumnezeu şi aproapelui
Ajutorul lui Dumnezeu se primeşte şi prin rugăciunea stăruitoare, care trebuie să însoţească continuu lucrarea pocăinţei .Pocăinţa pregăteşte pe creştin pentru dumnezeiască Euharistie, prin care primeşte însuşi Trupul şi sângele Domnului Hristos. însănătoşirea vieţii morale a creştinului este deci o lucrare de comuniune ,o lucrare ce se realizează prin colaborare şi întrepătrunderea dintre efortul uman şi ajutorul divin. Prin aceasta, pocăinţa are o strânsă legătură şi cu credinţa. Ele se cheamă una pe alta. Nu poate fi credinţa adevărată şi vie fără căinţă sinceră, nici pocăinţă întreagă şi lucrătoare fără credinţă vie. Una se zideşte pe cealaltă.
Jertfele ca şi rugăciunea sunt acţiunile cultice rezervate lui Dumnezeu de cei ce au simţit nevoia să-şi exteriorizeze sentimentele lor religioase. Ele pornesc din sentimentul de dependenţă faţă de Dumnezeu, singura scăpare şi ajutor al omului credincios.
Ideea de jertfă o întâlnim la toate religiile şi aceasta a izvorât din conştiinţa vinovăţiei omului credincios, din nevoia de a exprima adorarea şi mulţumirea pe care o datorează lui Dumnezeu , dar mai ales din necesitatea curăţirii păcatelor. Totodată ea este şi produsul conştiinţei de dependenţă faţă de Creator, precum şi al reminiscenţei de la comuniunea ce există între el şi Dumnezeu în stare de nevinovăţie.
Un oarecare sacrificiu a fost adus de către om şi înainte de căderea în păcatul neascultării, care era însă de natură spirituală. Jertfele Vechiului Testament roade al sentimentului religios sădit de Dumnezeu în om încă de la creaţie, sentiment care se exteriorizează prin aducerea de jertfe care erau însoţite de rugăciuni de cerere , mulţumire şi au drept scop principal iertarea păcatelor.
Pocăinţa şi rugăciunea sunt încununate prin jertfă, o ,,inimă înfrântă şi zdrobită ,pe care Dumnezeu o va primi totdeauna cu plăcere. David scoate în evidenţă superioritatea şi eficacitatea jertfei spirituale, care poate fi adusă pentru orice păcat, fiind oricând bine primită de Dumnezeu.
Accentul a fost pus pe latura spirituală a jertfei, întrucât lui Dumnezeu îi place sacrificiul intern, care constă mai ales în ascultare. De fapt nu numai jertfele, dar orice altă manifestare religioasă nu poate fi agreată de Dumnezeu dacă nu era făcută cu sinceritate.
Materialul de jertfă era exact din aceleaşi elemente care alcătuiesc fiinţa umană, pentru că acesta trebuie să-1 reprezinte pe el. De asemenea , jertfele Legii vechi au fost însoţite de anumite ritualuri prescrise de Dumnezeu prin Lege, prin care se urmărea nu atât îndeplinirea lor formală, cât mai ales respectarea cu stricteţe a prescripţiilor morale, adevăratul motiv al instituirii jertfelor.
Prin scurgerea sângelui şi stropirea altarului de jertfă, se evidenţia scopul expiator al jertfei şi simboliza totodată oferirea sufletului, a vieţii umane care se credea că este în sânge. Totodată prin aducerea jertfelor după un ritual precis , Dumnezeu a cerut omului curăţia sufletului, nevinovăţia inimii care se concretiza prin împlinirea poruncilor divine.
Aşadar, jertfele ca şi celelalte manifestări religioase, au avut numai un caracter tipic , prefigurând realităţile din Noul Testament. Ele sunt prin ceremonialul lor religios numai nişte semne vizibile cu scopul de a pregăti pe oameni în vederea jertfei adevărate a Mântuitorului Hristos.
Având, legiuitor pe Dumnezeu însuşi, jertfele Vechiului Testament sunt superioare celor păgâne, pentru că sunt expresia gândului curat, a inimii smerite şi se referă îndeosebi la observarea dispoziţiilor morale ce trebuiau respectate cu stricteţe. Totuşi pentru împăcarea omului cu Dumnezeu jertfele Legii vechi n-au fost suficiente. Ele au fost doar nişte simboluri şi preînchipuiri ale unicului şi adevăratului Jertfitor, a lui lisus Hristos , fiul lui Dumnezeu.
Prin jertfele Vechiului Testament s-a pregătit atât religios cât şi moral drumul spre Golgota, spre jertfa desăvârşirii şi a mântuirii tuturor.
