LEGEA MORALA A VECHIULUI TESTAMENT

I. Legea morală a Vechiului Testament
1. Decalogul: structură si interpretare

Etimologic, conceptul de lege vine din limba latină de la substantivul lex, gis. După unii cercetători rădăcina acestui substantiv este verbul ligo, are, care înseamnă a lega, dar şi a obliga. Deşi etimologia nu este sigură, totuşi interpretarea sa este corectă, deoarece orice lege exprimă un anumit raport sau relaţie între două sau mai multe lucruri sau fiinţe. Cel puţin acesta este sensul general al conceptului de lege în domeniul ştiinţelor naturii.
Legea morală
Conceptul de lege morală, aşa cum am mai afirmat, este legat, în primul rând, de conceptul de ordine morală, fiind criteriul obiectiv al acesteia, dar şi de conştiinţa morală, care este criteriul subiectiv al ordinii morale. Legea morală „obligă” conştiinţa la săvârşirea binelui şi opreşte săvârşirea răului.
Evident că a „obliga” nu înseamnă a „constrânge” conştiinţa, în sensul legii juridice. Nu putem să „forţăm” pe cineva să săvârşească binele pentru că rădăcina şi izvorul său se află în „inimă” şi aceasta scapă oricărei constrângeri. Legea juridică se poate impune prin forţa constrângerii, însă împlinirea datoriei juridice rămâne imperfectă dacă nu este însufleţită de un sentiment moral corespunzător.
Spre exemplu legea juridică poate să constrângă pe cineva să-şi ajute material părinţii sau copiii, însă nu-l poate constrânge să aibă o atitudine filială sau paternă de respect şi preţuire. Legea, în sensul ei juridic, are ca scop, aşa cum am văzut, binele social, însă pentru realizarea lui este nevoie şi de apărarea binelui individual şi menţinerea unui comportament moral „exterior”, care să permită atingerea scopului său. De aceea legea juridică se interferează permanent cu legea morală, însă aceasta din urmă o depăşeşte pentru că are în vedere şi atitudinea „interioară” a Omului.
Mai mult, legea morală uneşte, într-un mod paradoxal, autoritatea cu libertatea; ea cere o ascultare fără condiţii, fără rezerve, dar, în acelaşi timp, cere ca această ascultare să fie liber consimţită.
Legea morală are un dublu caracter: este imanentă şi transcendentă în acelaşi timp. Ea este imanentă în sensul că este constitutivă fiinţei Omului, fiecare purtând-o înscrisă în sufletul său şi ca atare ea nu poate fi negată sau ignorată. Ea este transcendentă în sensul că este distinctă de conştiinţa noastră „poruncindu-i” acesteia cu o autoritate absolută.
Este în natura lucrurilor ca aceste două caracteristici ale legii, în aparenţă contradictorii, să fie unite în legea morală. Într-adevăr, ea „porunceşte” omului să fie bun. Aceasta înseamnă că Omul este creat sau orientat ontologic spre bine, iar săvârşirea binelui este în conformitate cu adevărata sa natură. De aici caracterul imanent al legii morale.
În luna a treia de la ieşirea fiilor lui Israel din pământul Egiptului , chiar în ziua de lună plină, au ajuns în pustia Sinai şi a pregătit Domnul pe Moise pentru primirea Legii, a Decalogului . Şi a rostit Domnul către Moise, Decalogul: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!”[Ieş 20, 2-17].
Tablele dumnezeieşti , „erau faptă şi dar al lui Dumnezeu, fără nici o împreună lucrare omenească în întocmirea lor. Fiecare din ele în parte era lucru al lui Dumnezeu, atât materia cât şi cele scrise pe ea” .
Acest legământ nu se realizează între două părţi egale; „Domnul dăruieşte legământul Său, iar poporul Israel îl primeşte necondiţionat. Este un gest de «condescendenţă din partea Domnului» , iar ca şi condiţii ale legământului de la Sinai, nu pot fi decât prevederi unilaterale, pe care poporul trebuie să le împlinească. Nu se pune problema ca Dumnezeu să nu respecte legământul. Doar Israel poate să-l ţină sau să-l încalce şi să-l părăsească. De aceea Israel nu poate să-i impună lui Dumnezeu nici un fel de condiţii. Dumnezeu singur se obligă să dăruiască bunăstare şi să făgăduiască statutul deosebit de care se va bucura Israel în faţa Sa” .
„Pentru unii Părinţi „tablele” simbolizează cerul şi pământul, sau reprezintă sufletul omenesc în care este înscrisă Legea naturală de către Dumnezeu, „Tablete de piatră” sunt în opoziţie cu Noul Testament al lui Iisus Hristos care e pecetluit în inimi de carne” .
“Perioada de peregrinare prin pustie este o adevărată „scoală a pustiei”, deoarece în această perioadă Dumnezeu îsi zămisleste un nou popor ales, un popor pe inima Lui. Această colecţie de cuvântări ar trebui să fie receptate ca fiind o „chateheza magna” deoarece se constituie în fundament doctrinar a ceea ce se va numi credinţa israelită, mai apoi iudaică si mult mai târziu mozaică” . Aşadar, „ceea ce face Moise în pustie este o adevărată pedagogie şi formare religioasă, teologică” .
Dumnezeu mai dă lui Moise şi alte legi care formează Cartea Legământului, cuprinzând o colecţie de norme: morale, religioase, juridice, sanitare. Condiţia Legământului era ascultarea. “Aceste porunci au fost apoi săpate pe ambele feţe ale unei tăblii de piatră - «Tablele Legii»[...] care au format baza Legii sau Dreptului Biblic, Constituţia Teocratică a lui Israel. Patru dintre ele au de-a face cu atitudinea omului faţă de Dumnezeu; celelalte şase cu atitudinea omului faţă de semenii săi” .

Decalogul: sinteză a legii morale pozitive a Primului Testament

Decalogul sau cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai, reprezintă chintesenţa legii morale pozitive a Primului Testament, însă, în acelaşi timp, el formează cu legea morală naturală un întreg inseparabil. De aceea el a avut o dimensiune universală şi a constituit cel mai important cod moral al lumii antice. De asemenea el a avut o dimensiune profetică, pregătind conştiinţa poporului ales pentru întruparea Mântuitorului. Unii moralişti neteologi, cum ar fi Kant şi unii dintre discipolii săi, au considerat că Decalogul a fost o lege morală imperfectă deoarece s-a ocupat numai de actele externe ale omului. Obiecţia este totuşi neîntemeiată deoarece porunca a 10-a, spre exemplu, nu interzice doar săvârşirea unor fapte externe, ci şi gândurile şi pornirile interne pătimaşe, care pot da naştere la fapte imorale.
Pentru a înţelege şi interpreta corect Decalogul trebuie să-l privim în lumina Noului Testament pentru că, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, el a fost „pedagog spre Hristos” (Gal. 3, 24). Evreii numeau Decalogul „cuvintele legământului” (Ieşirea 34,28) pe care Dumnezeu le-a rostit pe Muntele Sinai şi le-a scris pe două table de piatră (Ieşirea 31,18). Întrucât nu există o numerotare iniţială a Decalogului, modul în care a fost numerotat de-a lungul timpului a fost diferit. În iudaismul tardiv, spre exemplu, prima poruncă era: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei” (Ieşirea 20,2). Totuşi aceste cuvinte nu constituie o poruncă, ci sunt ca un preambul al Decalogului. Modul indicativ în care sunt rostite ne arată că indicativul mântuirii precede imperativul poruncilor. Cu alte cuvinte imperativul poruncilor este o consecinţă a indicativului mântuirii şi nu un imperativ moral în sine. De aceea el solicită un răspuns, o atitudine de recunoştinţă a poporului eliberat din sclavie.
Biserica romano-catolică şi bisericile luterane împart Decalogul urmând pe Fericitul Augustin. Din această perspectivă prima tablă a legii cuprinde trei porunci şi a doua şapte. Fericitul Augustin a adoptat această împărţire pentru a valoriza simbolic numerele 3, 7 şi 10. El făcea, de asemenea, distincţie între poruncile care priveau datoriile faţă de Dumnezeu (primele trei) şi datoriile faţă de aproapele (ultimele şapte). Întrucât prima parte cuprindea şi porunca respectării zilei de odihnă, pentru a nu depăşi numărul trei, Fericitul Augustin a luat împreună porunca a I-a şi a II-a. Apoi, pentru a rămâne şapte porunci pe tabla a doua, a împărţit ultima poruncă în două părţi, prima referindu-se la soţia aproapelui şi a doua la casa şi bunurile sale.
Biserica ortodoxă şi bisericile reformate au adoptat o altă împărţire, prezentă în operele lui Filon din Alexandria şi Origen, şi care împarte Decalogul în porunci care privesc datoriile faţă de Dumnezeu (primele patru, incluzând porunca de a respecta ziua de odihnă) şi datoriile faţă de aproapele (utimile şase porunci). În teologia protestantă mai întâlnim o împărţire simetrică a Decalogului în care cinci porunci au în vedere pietatea sau evlavia şi cinci au în vedere practica dreptăţii.
Interpretările recente ale Decalogului au pus accent pe structura sa textuală. Conform acestor interpretări etica Decalogului constă în mod fundamental în respectarea alterităţii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Două pericole ameninţă existenţa acestui respect: idolatria (sclavia faţă de falşii zei, faţă de zeii imaginari) şi pofta nemăsurată după bunurile altuia (sclavia faţă de propria dorinţă). Prima şi ultima poruncă se referă la aceste două pericole. În spaţiul dintre ele se află poruncile prin care omul învaţă să fie recunoscător, în virtutea faptului că viaţa este un dar şi ea trebuie celebrată (porunca a IV-a) printr-un ritual liturgic al timpului şi în virtutea faptului că fiecare om este înscris într-o filiaţie a legământului care dă sens devenirii sale (porunca a V-a). Eliberat astfel de grija de a se autoîntemeia ca fiinţă, omul poate asculta chemarea celorlalte porunci (2 şi 3, 6 şi 9) care definesc conţinutul respectului faţă de Dumnezeu şi de semeni.
Deci putem spune că cele două coordonate esenţiale ale Decalogului sunt respectul şi recunoştinţa datorate lui Dumnezeu şi, în Dumnezeu, tuturor semenilor.

Porunca a I-a: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieşirea 20,3).
Porunca aceasta proclamă unitatea şi unicitatea credinţei poporului Israel într-un singur Dumnezeu, „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob”. El este adevăratul Dumnezeu care l-a scos din sclavie şi i-a redat libertatea şi de aceea Israel nu se cuvine să aibă alţi Dumnezeii prin imitaţia celorlalte popoare politeiste.
Unitatea şi unicitatea credinţei în Iahve (Cel care este) a păstrat de-a lungul timpului şi, în special, până la Întruparea Mântuitorului unitatea, unicitatea şi identitatea poporului Israel. Odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, această poruncă nu şi-a pierdut valabilitatea, dar s-a extins la întreaga umanitate şi s-a desăvârşit prin Revelaţia deplină a lui Dumnezeu prin Fiul Său. Mântuitorul a reafirmat unitatea şi unicitatea dumnezeirii, dar, în acelaşi timp, ne-a descoperit şi alteritatea şi comuniunea dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. De aceea împărtăşirea credinţei în adevăratul şi unicul Dumnezeu, care, în acelaşi timp, este şi comuniune, presupune ca exigenţă morală şi spirituală recunoaşterea unităţii şi comuniunii întru acelaşi ideal a întregii umanităţi.

Porunca a II-a: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul Tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele (Ieşirea 20, 4-6).
Această poruncă are în vedere modul în care noi trebuie să-l cinstim pe Dumnezeu şi să ni-l „reprezentăm” în relaţia Sa cu creaţia. Cu alte cuvinte, porunca interzice orice formă de idolatrie din conştiinţa religioasă. În contextul istoric respectiv, forma idolatrie cea mai răspândită era reprezentarea „materialistă” a lui Dumnezeu şi identificarea Sa cu persoanele sau lucrurile acestei lumi. Cei care au avut o atitudine deosebit de fermă împotriva acestei forme de idolatrie au fost profeţii. Isaia, spre exemplu, în capitolul 46 al cărţii sale, scria: „Idolii cad, se prăbuşesc laolaltă, nu pot să izbăvească pe cei care îi poartă; ei înşişi sunt duşi în robie (…) Ei scot aurul din pungile lor şi argintul în cântar îl cântătesc; plătesc un argintar ca să le facă un chip cu Dumnezeu, apoi se închină lui şi îl cinstesc (…) El nu răspunde celui care strigă către el şi din primejdii nu-i scapă” (Isaia 46, 2, 6-8).
În contextul Noului Testament această poruncă, asemenea primei porunci, nu şi-a pierdut valabilitatea, însă a dobândit noi semnificaţii prin faptul că Logosul sau Fiul lui Dumnezeu, care a dat lui Moise cele 10 porunci, înainte de întrupare, prin actul întrupării a devenit Fiul Omului şi ca atare „faţa” sa umană poate fi acum reprezentată iconografic, fără ca icoana să devină un idol. Icoana devine un loc al prezenţei harului lui Dumnezeu, un centru de iradiere spirituală absolut necesar pentru viaţa morală şi spirituală a creştinului. Faptul că icoana nu este un idol, iar cinstirea ei nu este idolatrie se poate constata chiar din textele Vechiului Testament care pregăteau venirea Mântuitorului şi actele Sale mântuitoare. Spre exemplu, în aceeaşi carte Ieşirea, în capitolul 25, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise: „Să faci doi heruvimi de aur (…) Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului (chivotului Legii) (…) Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie” (Ieşirea 25, 18-22).
Comentatorii spun că acest text este unul profetic şi mesianic întrucât anticipează mormântul gol al Mântuitorului din dimineaţa învierii, când Maria Magdalena a văzut „doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus” (Ioan 20,12).
Am spus mai sus, că această poruncă interzice orice formă de idolatrie, adică orice substituire a prezenţei lui Dumnezeu cel adevărat cu falsa prezenţă a unui idol. În epoca modernă există forme de idolatrie mult mai subtile, de care uneori nici nu suntem conştienţi pentru că fac parte din viaţa noastră de zi cu zi: pornografia şi pansexualismul, stimulate prin mass-media, dorinţa de putere, lăcomia, desfrânarea, dorinţa de parvenire etc. Toate acestea iau locul prezenţei lui Dumnezeu în sufletele multora dintre noi. Dumnezeu este exilat astfel din viaţa noastră concretă şi căutat doar în momentele dificile, când toate certitudinile noastre se clatină sub povara suferinţei sau a experienţelor limită, cum ar fi perspectiva implacabilă a morţii.
Pentru a preîntâmpina această situaţie disperată, porunca precizează că Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu „zelos” sau după unele traduceri „gelos”. În sensul limbii ebraice, a fi gelos înseamnă a pretinde o atenţie şi o cinstire exclusivă din partea celui pe care cineva îl iubeşte. Lui Dumnezeu i se cuvine, deci, o iubire exclusivă, nu pentru că este „egoist” şi „posesiv”, ci pentru că prin această iubire omul devine cu adevărat om. Pedeapsa de care vorbeşte în continuare porunca nu este altceva decât o altă formă de manifestare a iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Ea este expresia dreptăţii care trebuie să restaureze adevărata slujire şi cinstire ce se cuvine lui Dumnezeu. De aceea are un carcater temporar, „până la al treilea sau al patrulea neam”. Nelimitată, însă, este milostivirea lui Dumnezeu, care se revarsă „până la miilea neam”.
Trebuie să înţelegem corect această pedeapsă colectivă de care vorbeşte porunca. Ea presupune şi o responsabilitate colectivă care nu exclude, însă, responsabilitatea personală. Acest lucru l-a subliniat, în mod deosebit, profetul Iezechiel în capitolul 18 al cărţii sale: „Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa. Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiurile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face ceea ce e bun şi drept el va trăi şi nu va muri” (Iez. 18, 20-21).
Aceste cuvinte exprimă clar ideea că fiecare este răspunzător de păcatele sale, însă această răspundere este de ordin moral. Păcatele au însă consecinţe nu doar pe planul vieţii morale, ci chiar şi pe planul vieţii fizice şi despre aceste consecinţe vorbeşte tot profetul Iezechiel în acelaşi capitol: „Părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se sterpezesc dinţii” (v. 2). Deci fiecare generaţie moşteneşte de la generaţia anterioară anumite tare ereditare, înclinaţii şi tendinţe spre rău, ca urmări ale păcatelor. Aceste urmări pot fi estompate, conform cuvintelor aceluiaşi profet „dacă cel rău se întoarce de la răutatea lui”, adică dacă fiecare generaţie nu mai repetă păcatele generaţiilor anterioare.

Porunca a III-a: „Să nu iei numele Domnului, Dumnezeului tău în deşert, că Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui” (Ieşirea 20,7).
Porunca aceasta subliniază faptul că Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu personal şi nu o „putere” impersonală. De aceea El are un nume şi acest nume este „Sfânt”. În contextul ebraic invocarea numelui înseamnă invocarea prezenţei persoanei ce îl poartă. De aceea invocarea numelui lui Dumnezeu trebuie făcută cu toată cinstirea cuvenită. Comentatorii acestei porunci, în marea lor majoritate, consideră că ea se referă la invocarea numelui lui Dumnezeu în situaţii speciale, cum ar fi votul sau jurământul. Cu alte cuvinte un vot nerespectat sau un jurământ fals sunt acte foarte grave prin care se ia în „deşert” numele lui Dumnezeu. Evident că această poruncă se poate extinde la orice atitudine sau orice cuvânt care face abstracţie de sentimentul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră concretă.

Porunca a IV-a: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate trebuinţele tale. Iar ziua a 7-a este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul şi toate cele ce sunt într-însele. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a 7-a şi a sfinţit-o” (Ieşirea 20, 8-11).
Porunca aceasta are în vedere modul în care omul trebuie să folosească timpul pentru împlinirea vocaţiei sale. Timpul, în Sfânta Scriptură, nu este doar o categorie filosofică, ci o realitate ce ţine de existenţa creată şi de comuniunea sa cu Dumnezeu. De aceea timpul are şi o dimensiune liturgică. În contextul acestei porunci ea se exprimă prin cuvintele: „adu-ţi aminte”.
Dintre toate fiinţele sensibile, doar omul este cel care îşi aduce aminte şi este invitat să-şi aducă aminte de „ziua odihnei Domnului”. În această zi lucrarea sa umană trebuie să înceteze dar nu pentru a „trândăvi” ci pentru a se „odihni” în Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu, în ziua a şaptea a genezei, s-a odihnit în sufletul omului şi a „binecuvântat” şi a „sfinţit” ziua a 7-a, adică a unit întreaga creaţie cu Sine.
Trebuie să precizăm în acest context şi faptul că porunca cinstirii zilei de odihnă, care ne aminteşte de întâia creaţie a lumii şi de finalitatea ei, nu intră în contradicţie şi nu exclude cinstirea de către noi creştinii a duminicii, ca „zi a Domnului”, care s-a „odihnit” în mormânt în a 7-a zi şi a înviat în „prima” zi a săptămânii. Învierea este, în viziunea teologiei patristice, a 2-a creaţie a lumii, adică restaurarea ei în comuniune cu Dumnezeu. De aceea creştinul nu-şi încheie, ci îşi începe săptămâna cu liturghia euharistică, din ziua de Duminică, pentru ca toate celelalte zile ale lucrării sale să fie „binecuvântate” şi „sfinţite”.

Porunca a V-a: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul ţi-l va da ţie” (Ieşirea 20,12).
Porunca aceasta este prima din cele care sunt aşezate pe a doua tablă a legii şi ea se referă la prima din datoriile noastre faţă de semeni. Primii „semeni” cu care intrăm în relaţii în această lume sunt, desigur, părinţii şi lor le datorăm cinstire, iubire, ascultare şi recunoştinţă. Aceste virtuţi trebuie să fie cultivate în sufletul fiecăruia încă din copilărie pentru ca mai târziu ele să se răsfrângă asupra tuturor relaţiilor interumane. Porunca aceasta are în vedere nu doar cinstirea părinţilor care ne-au dat viaţă, ci şi cea a părinţilor de ordin spiritual, care ne ajută să devenim cu adevărat oameni. Părinţi de ordin spiritual sunt naşii faţă de finii lor, profesorii faţă de elevi şi studenţi, duhovnicii faţă de fii duhovniceşti. Lor li se cuvine cinstire, dar şi ei trebuie să fie vrednici de aceasta. Acest aspect este prezent în mod împlinit în contextul poruncii şi el presupune o mare responsabilitate din partea părinţilor, care trebuie să înţeleagă corect paternitatea şi maternitatea umană. Acestea sunt realităţi participative la paternitatea lui Dumnezeu-Tatăl, care se manifestă prin iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu-Fiul în Duhul Sfânt. Numai în măsura în care rămân realităţi participative, ele nu se transformă într-un paternalism şi maternalism asupritor şi, ca atare, se bucură de o cinstire liber consimţită. În momentul în care paternitatea şi maternitatea umană rămân realităţi autonome, separate de paternitatea lui Dumnezeu, ele pot devia de la adevărata lor vocaţie şi pot trezi atitudini ostile, aşa cum se întâmplă de multe ori în epoca noastră modernă. De aceea, această poruncă este foarte actuală, într-un context în care auzim diverse voci care spun că societatea modernă este o societate fără părinţi.

Porunca a VI-a: „Să nu ucizi” (Ieşirea 20,13).
Viaţa este cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu, izvorul şi temeiul tuturor celorlalte bunuri existenţiale. De aceea porunca aceasta interzice uciderea, adică ridicarea vieţii aproapelui, dar şi curmarea vieţii proprii, adică sinuciderea. Dacă viaţa umană se circumscrie unei iconomii a darurilor lui Dumnezeu, atunci cine respectă darul, adică viaţa, respectă şi cinsteşte pe Dumnezeu, Dăruitorul vieţii. De aceea Sfânta Scriptură consideră uciderea păcat strigător la cer (Gen. IV,10).
Într-un sens mai larg, această poruncă are în vedere nu doar uciderea fizică, ci şi uciderea spirituală, de care vorbeşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în prima sa epistolă: „cel ce urăşte pe fratele său este ucigător de oameni” (I Ioan 3,15). Mântuitorul Însuşi vorbeşte de acest sens spiritual al poruncii în predica de pe munte: „Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Mt. 5,22). În acest text Mântuitorul ne atrage atenţia asupra cauzei uciderii care este în lăuntrul şi nu în afara noastră. De aceea, în versetul următor El insistă asupra responsabilităţii personale, în cazul unui conflict cu semenii: „Dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul tău acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino şi adu-ţi darul” (Mt. 5, 23-24).
Deci cauza încălcării acestei porunci este, în primul rând, de ordin spiritual şi se identifică cu pierderea lipsei de respect pentru viaţă ca dar a lui Dumnezeu şi cu lipsa de respect faţă de semeni, care poartă chipul lui Dumnezeu.
În contextul actual, porunca aceasta se extinde şi asupra unor forme de ucidere sau sinucidere foarte subtile, care ţin, spre exemplu, de consumul de droguri şi de alcool, de intervenţii genetice asupra regnului vegetal şi animal, care atentează la sănătatea oamenilor, la tehnicile de clonare şi modificări genetice a embrionului uman, la mesajele sublimale manipulative etc. Demascarea acestor forme subtile prin care se „ucide” viaţa fizică sau spirituală a multor oameni constituie un mod corect de a respecta această poruncă şi de a contribui la transfigurarea vieţii noastre prezente în lumina vieţii eterne în Împărătia lui Dumnezeu, care este „pace şi bucurie” în Duhul Sfânt „Dătătorul de viaţă”.

Porunca a VII-a: „Să nu fii desfrânat” (Ieşirea 20,14).
În general, atunci când se vorbeşte de această poruncă ea este legată în primul rând de desfrânarea trupului şi de adulter. Sfântul Apostol Pavel, în epistola a I-a către Corinteni, precizează faptul că „orice alt păcat, pe care îl face omul, este un păcat săvârşit afară de trup, dar cine face desfrânare păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Cor. 6,18). Urmările acestui păcat sunt deosebit de grave şi de aceea este considerat, în morala creştină, un păcat de moarte.
În predica de pe munte Mântuitorul ne atrage atenţia că această poruncă nu trebuie redusă doar la desfrânarea trupului. Desfrânarea minţii este un păcat la fel de grav şi aceasta determină, de fapt, desfrânarea trupului. „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea, în inima lui” (Mt. 5, 27-28).
Deci porunca acesta, din perspectiva Noului Testament, are în vedere, în primul rând, disciplinarea minţii şi a inimii, a gândurilor şi dorinţelor, a reprezentărilor noastre despre trup şi valoarea lui spirituală. Evident că în contextul actual această disciplină spirituală este greu de realizat datorită bombardamentului informaţional şi publicitar care promovează tot felul de imagini pornografice, care încurajează erotismul exagerat şi nevrozează, mai ales, pe tinerii necăsătoriţi. În aceste condiţii se impune o responsabilitate mai mare din partea părinţilor şi educatorilor creştini pentru a forma o atitudine corectă şi responsabilă a tinerilor faţă de viaţa de familie şi faţă de propriul lor trup.

Porunca a VIII-a: „Să nu furi” (Ieşirea 20,15).
Porunca aceasta interzice însuşirea în mod nedrept a bunurilor care aparţin altora. Dumnezeu recunoaşte dreptul la proprietate fiecărui om care a dobândit bunuri materiale pe o cale cinstită şi prin muncă statornică. Acest drept trebuie recunoscut şi respectat şi de noi oamenii. Educaţia în spiritul acestui drept este absolut necesară pentru toţi membrii unei comunităţi şi cu atât mai mult pentru orice comunitate creştină. De aceea Sfântul Apostol Pavel îndemna pe efeseni astfel: „Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie” (Ef. 4,28). Observăm că Sfântul Pavel aşează aici în contrast furtul cu munca. Un om nu trebuie să fure, ci să muncească şi din munca lui cinstită să facă milostenie. Aceasta înseamnă că milostenia făcută din bunurile furate nu are valoare morală şi ca atare nu trebuie acceptată.
Furtul pe care-l interzice această poruncă nu trebuie însă limitat la bunurile materiale, ci el trebuie extins şi la valorile spirituale cum ar fi: timpul, reputaţia, libertatea, proprietatea intelectuală etc. De asemenea, furtul nu este doar individual, ci şi colectiv: un grup sau o comunitate de interese poate deposeda pe alt grup sau comunitate, un popor poate deposeda uneori, prin furt, alte popoare. În contextul actual al globalizării informaţionale şi economice, porunca „să nu furi” şi garantarea juridică a proprietăţii devin imperative din ce în ce mai stringente, însă respectarea lor va fi din ce în ce mai dificilă datorită procesului de secularizare care face ca oamenii să trăiască şi să acţioneze „ca şi cum Dumnezeu nu ar exista”.

Porunca a IX-a: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieşirea 20,16).
Minciuna sub toate formele ei, de la minciuna cu premeditare şi până la minciuna diplomatică, o întâlnim în orice clasă socială. Dacă prima este condamnată, cea din urmă este, de cele mai multe ori, justificată şi considerată un mijloc necesar pentru a aplana sau a depăşi anumite situaţii neplăcute. O minciună, însă, sub orice formă ar fi ea, este o tăgăduire a adevărului, o prezentare a lucrurilor altfel de cum sunt ele în realitate. De aceea porunca enunţată mai sus interzice minciuna ca act ce se opune adevărului şi, mai ales, mărturia mincinoasă împotriva aproapelui. Nu minciuna, ci adevărul trebuie să fie izvorul şi temeiul oricărui efort uman demn de respect. Cel care iubeşte adevărul va demasca şi va evita orice minciună care lezează demnitatea aproapelui. Aceasta trebuie să fie recunoscută şi apărată ca şi propria noastră demnitate, mai ales atunci când este pusă sub semnul întrebării, datorită unor mărturii mincinoase.

Porunca a X-a: „Să nu doreşti casa aproapelui tău, să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui, şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău” (Ieşirea 20,17).
Porunca aceasta, ca şi porunca a 8-a, se referă la atitudinea noastră faţă de aproapele şi tot ceea ce constituie „casa” şi universul său existenţial. Însă, spre deosebire de toate celelalte nouă porunci şi ca o sinteză a lor, această ultimă poruncă sancţionează poftele şi dorinţele noastre păcătoase care afectează profund armonia şi comuniunea interumană. În epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte un lucru semnificativ: „eu n-am cunoscut păcatul decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti” (Rom. 7,7). Deci Sfântul Pavel aşează pofta la rădăcina păcatului. Pofta nu se identifică cu furtul. Ea este o realitate lăuntrică ce pune stăpânire asupra minţii şi a inimii şi determină, apoi, toate acţiunile exterioare. De aceea porunca aceasta ne descoperă dimensiunea spirituală a întregii Legi a Vechiului Testament, dimensiune pe care au ignorat-o fariseii, au afirmat-o profeţii şi a desăvârşit-o Mântuitorul Iisus Hristos.
În Evanghelia după Matei citim următoarele cuvinte: „Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care întinează pe om” (Mt. 15, 19-20). De aceea, în relaţiile interumane Mântuitorul accentuează în mod deosebit sinceritatea, onestitatea şi curăţia inimii. Păstrarea unei inimi curate este, însă, destul de greu de realizat şi ea presupune discernământ spiritual şi uneori chiar distanţarea de cei care nu se străduie să trăiască după rânduiala lui Dumnezeu. Acest lucru îl spunea Sfântul Apostol Pavel ucenicului său Timotei: „În zilele din urmă…, vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te de aceştia” (II Tim. 2-5).