VIRTUTILE CRESTINE - CREDINTA, NADEJDEA, IUBIREA

III. VIRTUŢILE TEOLOGICE - credinţa, nădejdea, dragostea

1. CREDINŢA – Taina Botezului

„Iar credinţa este o putere a lui Dumnezeu, pentru că este tăria adevărului.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. XI, 48.4., în PSB, vol. 5, p. 139)
„Credinţa este tărie spre mântuire şi putere spre viaţă veşnică.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. XII, 53.5., în PSB, vol. 5, p. 141
De multe ori, atunci când a făcut vindecări, Mântuitorul i-a interogat pe cei bolnavi: Crezi tu ca pot face aceasta?
Pentru noi, credinţa e o sumă de afirmaţii pe care le considerăm valabile. Dar oare la acest aspect să se refere adevărata credinţă? Mântuitorul nu se referă la acest aspect, ci El cere astfel încrederea omului.
Dar de unde vine încrederea dintre oameni? Observăm că până la o anumită vârstă, copiii au o încredere deplină în părinţii lor. Şi această încredere o au experimentând faptul că părinţii au permanent grijă de ei; e o încredere bazată pe experienţă.
Iar Mântuitorul fericeşte această credinţă.
În V.T., termenul de „credincios” nu e aplicat poporului. În primul rând. Dumnezeu este credincios făgăduinţelor Sale, iar credinţa poporului evreu în Iahve este reversul, e răspunsul fidelităţii lui Dumnezeu. Acest lucru ne arată credinţa ca şi încredere, şi nu ca simplă acceptare a unor afirmaţii. E vorba de o încredere care vine dintr-o comuniune, dintr-o experienţă de relaţie.
Iar Sfântul Pavel ne spune că această credinţa e darul lui Dumnezeu. Botezul ne face accesibilă experienţa care-L face credibil pe Dumnezeu, ne introduce în Biserică.
Încrederea în celălalt poate deveni atât de mare, încât să trăieşti în lumina acestei revelaţii (acest lucru se poate observa mai ales în relaţia dintre soţi). Îndeosebi, în lumina relaţiei cu celălalt ne putem înţelege propria existenţă.
Tot aşa, prin Botez, credinţa devine pentru om lumina prin care el vede totul. Credinţa e lumina în care cel în cauză percepe toate. Aflându-ne în această credinţă, vedem că viaţa noastră creşte, sporeşte în lumină.
Validarea credinţei se realizează permanent, continuu. Relaţia trebuie regenerată continuu, nu e suficient să declarăm o singură dată iubire celuilalt.
Prin credinţă, înţelegem 2 aspecte:
• Dimensiunea noetică a existenţei noastre, în care tot ceea ce facem în viaţă e în lumina relaţiei cu Hristos
• Dimensiunea afectivă, care presupune încredinţarea noastră relaţiei şi persoanei cu care deţinem relaţia.
Iar Taina Botezului ne deschide această experienţă, ne introduce în taina relaţiei cu Dumnezeu.
Înţelegând astfel credinţa, putem constata o serie de patologii. Mai întâi, să vedem care sunt atributele credinţei: unicitatea, sfinţenia, catolicitatea şi apostolicitatea (care sunt şi ale Bisericii).
Sfântul Pavel spune: o credinţă, un Domn, un Botez. E necesară unicitatea credinţei, şi nu putem accepta relativitatea credinţei. Şi aceasta pentru că noţiunea de adevăr pretinde unicitate şi universalitate. Toleranţa tuturor religiilor are un singur aspect pozitiv, acela că nu se scoate sabia.
Adevărul e prin definiţie universal. Iar credinţa o dobândim prin convingere personală; nu există dovezi în privinţa celor spirituale, aşa cum e cu cele materiale. Dacă adevărul privind cele spirituale ar fi la fel de evident ca i cele materiale, atunci tot ceea ce am face ar fi în mod automat, nu s-ar mai manifesta libertatea noastră. Nu am mai avea ce alege.
Tot ceea ce facem, felul în care acţionăm îl facem în lumina unei convingeri sau a unei relaţii (de exemplu, un copil mic face totul în lumina părinţilor, sau în familie, fiecare soţ trăieşte în lumina relaţiei cu celălalt),
În lumina relaţiei, până şi tăcerea celuilalt e semnificativă, ea nu presupune o absenţă.
Relaţia în care intrăm prin Sfântul Botez generează aspectul psihologic numit încredere. Permanent, suntem chemaţi să confirmăm sau să infirmăm relaţia
Unul dintre atributele Bisericii este apostolicitatea. Calitatea de apostolic nu se referă la faptul de a da crezare unor evenimente petrecute acum 2000 de ani, ci de a avea acces direct la acele întâmplări. De exemplu, ceea ce a trăit Sfântul Toma, putem trăi şi ni în Taina Sfintei Euharistii.
Faptul că Apostolii L-au văzut pe Iisus Hristos nu a exclus credinţa. Le-a trebuit o foarte mare credinţă să accepte că Cel ce e în faţa lor e Fiul lui Dumnezeu întrupat. Poate că lor le-a trebuit mai multă credinţă decât nouă.
Noi avem nişte elemente care ne oferă posibilitatea experienţei, însă e cerută şi căutarea noastră, implicarea noastră. Nu trebuie să ne plângem că în timpul Apostolilor Mântuitorul a făcut minuni, şi acum nu.
Apostolicitatea credinţei înseamnă că noi suntem chemaţi să participăm la ceea ce au fost martori şi au trăit Apostolii. Avem o credinţă apostolică în măsura în care tot ceea ce facem noi e cuprins în această experienţă, şi nu într-o scolastică sau formulare a teologiei.
Foarte mare valoare o au pentru noi Sfinţii Părinţi contemporani, care ni-i fac accesibili pe Sfinţii Apostoli sau alţi Sfinţi.
Vorbind despre sfinţenie, ne gândim la ceva curat, imaculat, şi mai mult decât atât la desăvârşire, la plenitudine (la Dumnezeu). Oamenii caută împlinire în viaţa lor (dacă simt că nu sunt împliniţi în Biserică, merg pe stadion).
Toţi oamenii caută sfinţenia, plenitudinea. Problema e în ce direcţie o caută. În acest sens, creştinii ar trebui să lumineze aşa de tare în lume, încât să se nască întrebări în inimile celor ce-i văd şi să dorească să trăiască şi ei ca şi creştini.
Credinţa e sfântă pentru că ne pune în legătură cu Izvorul sfinţeniei, care e Hristos. Totul este să-L identificăm şi să ne adăpăm din el.
Unitatea cred. înseamnă existenţa unui singur izvor, a unui singur adevăr. Creştinismul, aşa cum îl cunoaştem noi, are o haină mediteraneană, apropiată de Orient. Dar nu acesta e singurul creştinism. E o diferenţa de înfăţişare de exemplu a creştinismului bizantin faţă de cel siriac.
Trebuie căutată valoarea creştinismului în fiecare din aceste forme.
Unitatea credinţei se poate referi la unitate în divinitate, dar nu orice diversitate, ci trebuie să fie trăite aceleaşi valori ale credinţei pretutindeni.
Unitatea credinţei e o calitate, nu un proces. Mai putem vorbi de coerenţa credinţei. Cine are credinţă adevărată are parte de calitatea ei.
Catolicitatea credinţei se referă la o integritate a ei care nu se regăseşte doar la nivelul întregului şi la diferite niveluri: a parohiei, …, chiar a persoanei. Viaţă există nu numai la nivelul întregului, ci li a ţesuturilor, organelor, celulelor. Aceasta e catolicitatea.
În istoria Bisericii, au fost situaţii în care Biserica a rămas vie doar în foarte puţine segmente (de exemplu: în timpul Sfântului Maxim Mărturisitorul).
Din nefericire, există diferite patologii privind credinţa. Credinţa se dobândeşte treptat, se poate vorbi de vârste ale credinţei.
Ca şi în cazul fiecărei virtuţi, în privinţa credinţei există căderi de-a stânga şi de-a dreapta (ex: ateism şi fanatism).
Fanatismul se bazează pe principiul totul sau nimic. Fanaticul consideră că el singur deţine plinătatea, iar pe ceilalţi îi exclude.
Nu trebuie exclusive principiile, ci trebuie să se ştie că e nevoie de o adaptare la ele, adaptare care se realizează treptat, în timp (prin educaţie, cateheză, întregul sistem pedagogic al Bisericii).
Mântuitorul nu a venit să facă curăţenie din prima. El Însuşi a avut răbdare şi a lucrat pentru întoarcerea omului căzut. Nu trebuie impusă credinţa cu sabia pentru că Însuşi Dumnezeu nu a făcut aşa ceva. Râvna nu trebuie confundată cu fanatismul. Iar creştinismul fără râvnă nu poate exista.
Chestiunea credinţei în Dumnezeu presupune problema sincerităţii cu sine însuşi. În această privinţă, ateii nu ştim cât e sinceri sunt cu ei înşişi. Indiferenţa religioasă este foarte prezentă în foarte multe suflete.
Ipoteza cea mai plauzibilă e că nu există ateism total, dar nici indiferentism total.
În situaţiile în care în viaţa unui om apar necazuri sau suferinţei, se nasc momentele prielnice pentru ca acea persoană să se apropie de Dumnezeu. Atunci dispare superficialitatea , iar cea mai mare nevoie a acelui om e să fie ascultat. Ala poate fi câştigat, altfel nu.
Ceea ce avem de făcut în legătură cu ateismul militant e să fim noi credincioşi, militanţi în credinţă; de asemenea, sunt necesare argumente privind raportul între religie şi ştiinţă.

O patologie foarte curentă a credinţei este superstiţia. Orice superstiţie implică o oarecare fatalitate, ceva ce se întâmplă fie că vrei, fie că nu. Dar în cazul fiecărei superstiţii….

Superstiţiile sunt acţiuni care duc la anumite consecinţe prin ele însele (au eficienţă în ele însele); nu contează cum le faci, important e să le faci.
Sunt multe feluri de superstiţii. E vorba de o tehnică de obţinere a unor beneficii prin anumite secrete, formule. Se consideră că dacă se cunoaşte secretul, se are accesul la fericire, dacă nu, nu e bine.
Superstiţia tratează credinţa ca pe un act mecanic, fizic. Dacă respecţi formula e vine, dacă nu e rău. Nu mai e vorba de o relaţie personală cu Dumnezeu. Superstiţia se manifestă şi în spaţiul creştin (în situaţia când avem impresia că acţiunile noastre sunt contabilizate undeva „sus”, indiferent de modul în care le facem). În acest sens, se urmăreşte într-un fel satisfacerea plăcerii lui Dumnezeu (ex.: dacă faci 40 de mătănii e bine, dacă nu, e rău).
Dacă ne gândim la copii, ei fac lucruri pe care nu le gândesc. Putem spune că în privinţa superstiţiei e vorba de un infantilism al credinţei. E o gândire simplistă, mecanică a relaţiei cu Dumnezeu.
Ori de câte ori facem lucrurile doar ca să le facem, pentru a obţine ceva bun, intervine superstiţia.
Credinţa adevărată e o încredere, o revelaţie vie, personală, e vorba de o interacţiune care presupune un angajament cu toate puterile. Într-o relaţie cu cineva, noi înşine nu am avea nicio mulţumire dacă celălalt ni s-ar adresa nouă prin nişte formule, fără a se implica fiinţial în relaţie.
Totuşi, cantitatea are o importanţă foarte mare, dar numai în legătură cu calitatea. Faptul de a insista în a te ruga, ajungi cu timpul să te rogi cu adevărat. Faptul că o credinţă e la început infantilă, acest lucru nu o desconsideră, dar important e să nu rămână la acest nivel.
Jertfa pe care o facem presupune o cheltuire a energiei sufleteşti, dar şi materiale. De aceea, cantitatea care o jertfim are valoare mare, întrucât ne transformă, ne schimbă viaţa. Când facem ceva, trebuie să ne gândim. Rostul materiei e să se consume în jertfă, însă noi tindem să nu mai consumăm materie. Totuşi, consumăm tot mai mult realităţile virtuale.
Nu trebuie să considerăm că nu e loc pentru cantitate, dar ea trebuie să se consume în calitate.
Superstiţia nu se referă numai la practici, ci şi la doctrină. Nu trebuie schimbate dogmele, însă Cuvântul lui Dumnezeu este viu, şi diferitele necesităţi ale vieţii cer o anumită formulare a adevărului dumnezeiesc.
În raport cu superstiţia, mai este pietismul o altă patologie a credinţei. Biserica Catolică a căutat să ajute pe cei care nu aveau suficiente fapte bune, folosindu-se de indulgenţe. Acesta este un motiv pentru care a apărut Reforma.
În cadrul protestantismului, a apărut pietismul, mai bine spus după Contrareformă. Pietismul e de obicei dolorist, face apel la suferinţă pentru a trezi trăire. Se urmăreşte trezirea unei emoţii sufleteşti puternice. De aceea, Mântuitorul e înfăţişat în icoane fiind zdrobit, plin de sânge, cu coroana se spini bine înfiptă, iar inima e înfiptă de o sabie. Şi aceasta se face pentru ca cel ce priveşte să fie mişcat cât mai mult.
Acelaşi lucru îl găsim şi în cântări, ale căror versuri sunt lacrimogene.
Răstignirea Mântuitorului de tip apusean arată evidenţa morţii. Dar Sfântul Apostol Pavel spune: Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa noastră. De aceea, iconografia răsăriteană evidenţiază biruinţa şi Învierea Mântuitorului. Moartea şi Învierea Mântuitorului trebuie privite împreună, şi nu separat. De asemenea, Maica Domnului e firesc să fie reprezentată împreună cu pruncul.
Nu ne mântuieşte suferinţa sau lacrimile noastre, ci Moartea şi Învierea lui Hristos. Dar şi acelea au valoarea lor. Biserica a fost foarte grijulie în a păstra adevărul de credinţă în puritatea şi curăţia lui. E necesar să avem în vedere că, spre exemplu, poemele Sfântului Gri. de Naz. nu au fost introduse în cult, acestea exprimând experienţa personală, ci multe fragmente din omiliile sale au fost preluate, ele exprimând experienţa Bisericii.
Dacă ne gândim la Sfintele Evanghelii, referirile la Patimile Mântuitorului sunt foarte succinte. De aceea, nu trebuie să le acordăm o atenţie exagerată. De asemenea, nu trebuie să primeze forma în dauna conţinutului.





2. NĂDEJDEA
„(...) Nădejdea este sângele credinţei; că din nădejde, ca dintr-un suflet, îşi trage credinţa tăria sa. Dacă nădejdea se duce, ca sângele care curge, atunci se slăbeşte şi ceea ce dă viaţa credinţei.” (Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea I, Cap. VI, 38.3., în PSB, vol. 4, p. 188)

Simbolizată iconic printr-o ancoră, nădejdea este acostarea stabilă la ţărmul existenţei spirituale, în iubirea lui Dumnezeu . Ea se construieşte prin dezlipirea de lucrurile material-sensibile şi lipirea prin credinţă de realităţile spiritual-stabile. Suntem atraşi prin trupul nostru spre dimensiunea materială a lumii, fiind predispuşi să o folosim sau să ne facem din ea unelte spre posibila noastră fericire pământească. Dar materia este instabilă. Fiind instabilă, şi uneltele pe care ni le facem sunt relative oricât de perfecţionate ar fi. De asemenea şi oamenii sunt instabili şi nu ne putem baza desăvârşit pe un om pentru a realiza ceva. Această instabilitate ce caracterizează tentativa de a ne împlini cu ajutorul materiei duce la grijă. Grija de a-i fi înşelate speranţele stăpâneşte ca o patimă pe acela care îşi pune nădejdea în cele materiale. Adevărata nădejde are ca punct de pornire o realitate neschimbătoare şi absolută, adică pe Dumnezeu . O dată încredinţate Lui toate treburile noastre, prin rugăciune, grijile dispar , iar noi suntem puternic ancoraţi în iubirea lui Dumnezeu.
Dar cel ce dezbină nu va fi mulţumit de această alianţă şi va lupta împotriva noastră pentru a ne arunca în deznădejde. Orice păcat, săvârşit după întâlnirea cu Dumnezeu în credinţă, printr-o alunecare, sau săvârşit cândva aiurea în timp, poate chiar mărturisit, va deveni pentru diavol unealtă împotriva noastră, şi se va strădui dezbinătorul să ni-l înfăţişeze pentru ca noi să-l considerăm motiv de deznădejde. Numai ignoranţa noastră îl poate face pe diavol să aibă succes. Şi Sfinţii Părinţi ne arată foarte clar acest lucru: Căci nici un păcat sau chiar patimă nu sunt motive de deznădejde ci de pocăinţă, de întoarcere înlăcrimată către Dumnezeu. Pocăinţa este cea care regenerează nădejdea în iubirea lui Dumnezeu . Pe lângă această strategie, dezbinătorul mai are o metodă de a ne arunca în deznădejde. De această dată el lucrează prin alte patimi, pe ocolite. Întâi ne face să ajungem la o stare de mândrie şi închipuire de sine iar apoi ne arată instabilitatea materiei pe care ne-am bazat pentru a ne construi patima. În acel moment mândria şi părerea de sine ne aruncă în deznădejde prin sentimentul subdemnităţii la care suntem supuşi. Soluţia pentru a recâştiga nădejdea este răbdarea şi pocăinţa.
Pentru a ne face să înţelegem mai bine că păcatul nu e motiv de deznădejde ci de pocăinţă, Sfântul Ioan Scărarul ne spune că nu este pedepsit de Împărat soldatul ce a luptat şi s-a întors rănit de pe câmpul de luptă, ci soldatul care a dezertat, fugind şi neîntorcându-se la Împărat. Soldatul rănit ce se întoarce cu nădejde la Stăpânul său, este sprijinit şi ajutat să se vindece şi este înaintat în grad .

E bine dacă încercăm să înţelegem această virtute în legătură cu Taina Mirungerii.
În V.T., existau 2 categorii de persoane care beneficiau de mirungere: împăraţii şi profeţii (+ preoţii [arhiereii]). Săvârşirea acestui act însemna investirea cu anumite puteri, capacităţi speciale. Pentru noi, Taina Mirungerii o punem în legătură cu darurile Duhului Sfânt.
În V.T., Duhul Sfânt umbrea creaţia; numai în momentul Cincizecimii, noi primim plenitudinea Duhului Sfânt. Prin Patima, Învierea şi Înălţarea Sa la cer, Mântuitorul a pregătit umanitatea pentru a-L prii pe Duhul Sfânt. Astfel, ia naşterea Biserica.
Umanitatea Mântuitorului e dezvoltată în aşa fel încât e pătrunsă deplin de Duhul Sfânt. Iar viaţa nu mai e o viaţă exterioară, ci prin Cincizecimea personală, primim ca legătură de nedezlegat a vieţii pe însuşi Duhul Sfânt. În creştinism, se înnoieşte permanent viaţa şi nu moare.
Din cauză că aceste stări şi adevăruri nu le trăim în existenţa noastră, e greu să le înţelegem deplin, dar avem şansa de a le vedea la alţii.
Observaţie. Pentru ca adevărul să ne elibereze, trebuie să fie accesibil, nu trebuie impus cu forţa. Iar adevărul care ne face liberi (cum spune Mântuitorul) nu e impus cu forţa. E bine să avem în vedere acest aspect pentru a înţelege lucrarea Sfântului Duh.
Sfântul Serafim de Sarov spune că scopul vieţii creştine e dobândirea Duhului Sfânt, ceea ce înseamnă ca existenţa noastră să devină tot mai capabilă de a sesiza Persoana lui Hristos în viaţa noastră.
Botezul înseamnă moarte şi înviere. Ceea ce aduce propriu Mirungerea este energia de viaţă de care avem nevoie. Sfânta Euharistie este hrana cea adevărată. Aceste 3 Sfinte Taine pot fi reunite într-un singur proces, acela de încorporare a noastră în Hristos, în Biserică.
Viaţa cea nouă pe care o primim ne dă capacitate de cunoaştere.
Mai există o categorie de persoane care folosesc o ungere; mai ales în Antichitate, cei care luptau corp la corp îşi ungeau trupul pentru ca adversarul să nu aibă priză. Acest rol putem spune că-l are Mirungerea în lupta cu diavolul: e un scut împotriva vrăjmaşului.
Observaţie. Mai ales în zilele noastre, observăm o frică a omului de îndrăcire, de lucrarea celui rău. Aproape în tot ceea ce e rău, omul vede un blestem sau faptul că altul l-a „legat”.
Dar această atitudine persistă printre creştini pentru că nu ne folosim protecţia Duhului Sfânt pe care am primit-o prin Mitungere. Conştiinţa noastră ne spune că suntem goi; de aceea, trebuie să ne dăm silinţa să folosim „scutul” pe care l-am primit.
Când e vorba de darurile Duhului Sfânt, Sfântul Pavel spune despre ele că sunt o arvună, un avans (o plată anticipată). Aceasta înseamnă că aceste daruri pregătesc ceea ce vom primi dacă vom face ceea ce trebuie cu ceea ce avem aici. Iar acesta e conţinutul nădejdii.
Nădejdea e legată de anticipare, anticipăm un lucru pozitiv ce se va petrece în viitor. Nădejdea e rezultatul experienţei unui avans. Sfântul Pavel compară nădejdea cu o ancoră (care este Hristos). Ancora leagă 2 realităţi: de o parte e capătul ancorei, iar de cealaltă parte suntem noi. Nădejdea ancorează prezentul de viitor.
Observaţie. Dacă avem nevoie de o sumă de bani, mergem la o persoană care ne-a mai împrumutat. De aceea, anticiparea unui bine viitor se bazează pe o experienţă prezentă, pe un avans. Pe baza a ceea ce am primit, avem nădejde pentru ceva mai mult.
Condiţia esenţială e să conştientizez că am această arvună. Nădejdea se bazează pe o experienţă care anticipează ceva mai mult. Legăm nădejdea de Mirungere, pentru că Mirungerea ne dă acest „ceva”.
În Rom. 4 (sau 5), Sfântul Pavel arată genealogia nădejdii:
• Suferinţa -> încercare -> răbdare -> nădejde (nu ne ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat prin Duhul Sfânt în inimile noastre).
Prin suferinţă, ne dăm seama că nu avem ceva, că ceva ne lipseşte. Încercarea aduce răbdarea, ceea ce înseamnă că avem nevoie de răbdare pentru a primit suferinţa. Dar răbdarea nu trebuie privită ca ce pasiv, răbdarea înseamnă tenacitate, puterea de a răzbate în ciuda adversităţilor.
Putem înţelege răbdarea dacă ne gândim la creşterea plantelor, pornind de la sămânţă. Dacă planta nu ar avea tenacitate, dacă s-au „plânge”, intră în „deznădejde” şi nu mai face nimic.
Oricât de mari sunt adversităţile, trebuie să ne păstrăm răbdarea, tenacitatea de a progresa cât de puţin, iar aceasta aduce nădejdea. Nădăjduim mai mult pentru că am primit ceva. Nădejdea se naşte din experienţa acestui progres s unei vieţi care se caracterizează printr-o act. neîntreruptă.
Experienţa confruntării cu propria noastră existenţă ne dezvăluie valoarea răbdării.
Dumnezeu ne dezvăluie Iubirea Sa permanent prin acest parcurs al vieţii noastre.
Patologiile care apar în privinţa nădejdii ţin de criteriul prea mult / prea puţin. Poate exista o nădejde prea mare, dar şi deznădejde.
Nădejdea se manifestă în dorinţa efectivă de a lua. Felul în care ne rugăm arată nădejdea noastră. Cerem noi cu adevărat lui Dumnezeu lucrurile pe care le rostim? Nădejdea ne-o exprimăm mai ales în cererile personale, atunci când vine un necaz asupra noastră.
Trebuie să ne măsurăm nădejdea în Dumnezeu cu calitatea rugăciunii noastre, Rugăciunea e un criteriu infailibil al acestei virtuţi (chiar dacă nu e singurul).
O patologie este deznădejdea, dar nu în sensul de puţinătate a nădejdii, aşa cum e la începutul urcuşului pe această cale. Problema apare atunci când omul nu mai e motivat, când fiecare zi trece fără să facă nimic; se realizează o involuţie treptată. Se ajunge astfel la alcoolism şi la echivalentele lui, încercând să se uite această stare.
Această deznădejde este rezultatul frustrării. Cel în cauză simte că nimic nu mai are sens; că orice ar face nu poate să schimbe nimic. În acest moment, apare gândul viclean al sinuciderii. Logica depresiei e a te simţi în imposibilitate de a face ceva, iar singura soluţie e de a face ceva asupra sa, însă nu constructiv.
Acest duh al neputinţei are putere mai ales asupra celor care îşi îndreaptă sensul vieţii lor în vederea exploatării acestor neputinţe.
Deznădejdea vine întotdeauna legată de nădejde. Nici un om nu trăieşte pur în prezent, fiecare urmăreşte o împlinire. Atunci când nu mai trăim acea împlinire, apare frustrarea şi apar 2 posibilităţi:
- ori ne războim cu ceilalţi;
- ori intrăm într-o melancolie (tristeţe).
Niciodată viaţa nu e compromisă; atât timp cât mai putem face ceva, e bine. Numai moartea pune capăt posibilităţilor de a putea face ceva.
Cealaltă extremă a deznădejdii e prea multă nădejde; e un fel de obrăznicie. Şi ea se manifestă în atitudinea noastră că lucrurile ni se cuvin. Dacă avem nevoie de ceva, Dumnezeu ni le dă.
Observaţie. De obicei, mergem la biserică ca şi cum am fac o favoare lui Dumnezeu, fără a ne da seama că a putea merge la biserică e un mare privilegiu.
Cineva se joacă cu această capcană a nădejdii obraznice şi a deznădejdii, şi aceasta o face împotriva iubirii lui Dumnezeu pentru om. Suntem ispitiţi mereu să facem (de ex.: să mâncăm de dulce în zi de post). După ce acceptăm să facem acest lucru, lucrează în noi trufia, ruşinea de ceilalţi şi, apoi, depresia. Astfel, viaţa se complică foarte mult.
La început, totul e uşor, dar apoi lucrurile apar foarte complicate.
Sfinţii Părinţi ne învaţă să facem exact pe dos; înainte să fim scrupuloşi, iar după ce am făcut ceva, dacă ne luptă deznădejdea, să acceptăm că ăştia suntem. Dar dacă suntem exagerat de scrupuloşi, nu mai facem nimic.
E important să identificăm rostul pentru care Dumnezeu îngăduie să ni se întâmple astfel de lucruri.
Putem spune că viaţa noastră e constituită dintr-o mulţime de banalităţi (aşa le vedem noi). Însă dacă nu acordăm atenţia necesară acestor banalităţi, ajungem la rutină, şi ne mirăm că viaţa noastră nu mai are sens. Aici trebuie să ne gândim la rostul şi valoarea unui târg de icoane, spre exemplu.
Stăm foarte prost în rel. cu bunurile materiale; suntem covârşiţi de ele şi nu ne mai spun nimic. Ajungem sclavii bunurilor noastre.

3. VIRTUTEA IUBIRII

„(...) «Cel ce iubeşte pe fratele său rămâne în lumină» (I In. 2, 10). Iubirea aduce celor creaţi cele pe care nu le au, adică Lumina156.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea Întâi, Cap. 8, în PSB, vol. 41, p. 88)
„«Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei,
dacă veţi avea dragoste unul pentru altul» (In. 13, 35)

Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
El i-a răspuns:
Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua , la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. (Matei 22, 36-40)

Starea de iubire împlineşte şi desăvârşeşte destinul omului de a fi după asemănarea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el (I Ioan 4, 16). Iubirea în Dumnezeu este absolută datorită desfăşurării depline a tuturor aspectelor ei între trei Persoane. O iubire care se închide între doi pune o margine a lor, rămâne indiferentă faţă de cel de al treilea, producând chiar gelozie între cei doi, când unul dintre ei se interesează şi de un al treilea. Dimpotrivă, când un al treilea se bucură cu mine de cel de-al doileaal meu, bucuria mea pentru cel de-al doilea e sporită. De aceea, în suprema şi unica existenţă supremă fără de început (Sfânta Treime), dragostea desăvârşită se realizează în trei, întărind totodată unitatea între ei şi evidenţiind nemărginirea lor .
Este foarte clar de ce Mântuitorul Hristos concentrează toate poruncile într-una singură: Să iubeşti!; fără iubire, chiar dacă am avea toate celelalte virtuţi, nu putem să trăim pe Dumnezeu. Sfânta Treime este o iubire fără de început şi urmăreşte o extindere a iubirii , dar această extindere nu se poate realiza decât acolo unde iubirea este întâmpinată cu iubire şi poate rodi. Sfântul Pavel sesizează foarte clar aspectul existenţial al iubirii: şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt (I Corinteni 13, 2). Ceea ce avem aşadar avem prin credinţă, dar ceea ce suntem suntem prin iubire. Căci dragostea este flacăra ce urcă până la Dumnezeu şi ne îndumnezeieşte . Prin dragoste suntem înfiaţi de Dumnezeu şi introduşi în comuniune cu sfinţii.
Părintele Dumitru Stăniloae distinge în dragoste trei trepte: a) tendinţele de simpatie naturală din starea de sub-natură; b)dragostea creştină, care folosind aceste tendinţe creşte neîncetat prin harul divin şi prin eforturile proprii; c) dragostea ca extaz, sau ca dar exclusiv de sus. Aceasta din urmă vine după pregătirea îndelungată prin a doua şi ţine clipe scurte, scopul ei fiind ca din ea să câştige forţă nouă cea de a doua şi să-şi continue creşterea . Niciodată procesul de creştere în iubire nu se va termina, pentru că urcuşul duhovnicesc spre Dumnezeu este infinit atât în această viaţă, cât şi în comuniunea din Împărăţia cerurilor. Niciodată un om nu va ajunge dumnezeu, ci doar va tinde spre asemănarea cu Dumnezeu. Cu cât se va apropia mai mult, cu atât dorinţa va fi mai mare şi stabilitatea în comuniunea în iubire cu Sfânta Treime va fi mai mare. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8, 38-39)

Semnificaţia acestei virtuţi o înţelegem în legătură cu Taina Euharistiei. Mântuitorul spune: Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât…
Cel mai clar moment al descoperirii lui Dumnezeu faţă de lume e acela când Fiul lui Dumnezeu Se dăruieşte pe Sine lumii, Se jertfeşte. În Evanghelia după Ioan, Mântuitorul spune că îndreptându-Se spre Patimă, Se îndreaptă spre preamărirea Sa.
Dumnezeu e atât de mare, încât nu-Şi poate manifesta măreţia în sus, ci numai în jos, în chenoză. Sfântului Apostol Pavel Dumnezeu îi spune că puterea Sa se desăvârşeşte în slăbiciunea. Scara de măsură a iubirii merge în sus, şi nu în sus (?). Cu cât iubirea e mai mare, cu atât se realizează o coborâre mai adâncă. Din multa Sa iubire pentru noi, Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât până la iad (care e refuzul iubirii lui Dumnezeu din partea omului).
Dumnezeu Se ocupă cu predilecţie de necazuri şi de durere, ca să le asume, Tot ceea ce avem noi rău este pentru El scopul predilect al atenţiei Sale. Aceasta e lecţia pe care ne-o dă coborârea la iad a Mântuitorului. Iadul e o întreagă „industrie” a existenţei umane. Oamenii produc cu predilecţie iadul, iar Dumnezeu îl asumă cu predilecţie. Iar prin aceasta, Dumnezeu nu vrea să ne încurajeze să continuăm a face răul, ci ne arată măreţia iubirii Sale.
Pretutindeni unde omul are un eşec, Dumnezeu l-a asumat; şi aceasta pentru a-l ridica pe om la viaţă.
Mormântul lui Hristos e pretutindeni unde ceva moare, acolo unde noi Îi întoarcem spatele şi suntem indiferenţi. Hristos a luat asupra Sa moartea, pentru că noi an ales moartea. Dar, important e să avem în vedere că Dumnezeu face aceste lucruri nu pentru a ne îndemna la păcat.
Nu e condiţie umană pe care El să nu o asume. Tot ceea ce face Biserica nu e decât să identifice această logică şi să facă schimbul. Schimbul e al morţii cu viaţa. Problema e că noi nu primi darului lui Dumnezeu. Nu acceptăm ca cineva să moară în locul nostru şi noi să trăim; şi aceasta pentru că nu credem că acest lucru e posibil.
A iubi înseamnă „a frânge” şi „a vărsa”, nu pe altul, ci pe tine. Încorporarea în Hristos înseamnă să ne umplem de prezenţa lui Hristos şi să o revărsăm şi celorlalţi.
Dacă avem în vedere convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă, totul se bazează pe iubire, e vorba de o întâlnire foarte intimă (pornind de la a bea apă din ulciorul ei şi până la a pătrunde în intimităţile ei). În calitate de im, Mântuitorul îi cere apă, îi cere găleata pentru a o goli şi a o umple cu apa cea vie. Această găleată e inima noastră, pe care dacă o golim, Dumnezeu o umple cu iubirea Lui.
A iubi pe Dumnezeu înseamnă a primi de la El. înseamnă receptivitatea faţă de voia Lui. Iar a iubi pe ceilalţi înseamnă a ne dărui celorlalţi. Sfânta Euharistie înseamnă a primi de la Dumnezeu iubirea Lui. Dar dacă nu revărsăm această iubire spre alţii, ceea ce primim de la El este blocat.
Noi murim pentru că nu suntem capabili să dăruim. Viaţa bălteşte în noi; suntem tot timpul obsedaţi de ceea ce primim. Şi aceasta pentru că ne e frică să nu pierdem ceea ce avem sau celălalt să ne refuze.
Creştinismul ne învaţă arta de a pierde, Mântuitorul a întrebat: Ce facem noi în plus? Când iubim cu resturi, atunci nu iubim. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Hristos i-a iubit pe ai Săi până la sfârşit. Creştinismul e un fel de negativ al logicii lumii acesteia asupra supravieţuirii.
Toţi oamenii care au trăit cu adevărat în creştinism s-au comportat în felul acesta. Dar nu toţi oamenii pot trăi la aceleaşi măsuri, fiecare la măsura sa. Nu poate face un mirean căsătorit ceea ce face un monah. Dar aici nu e vorba de egoism. Important e ca şi mireanul să-şi iubească soţia şi copiii pe care i-a dăruit Dumnezeu fără resturi.
Observaţie. Mila – există o înţelegere a milei prin faptul de a-l privi pe cel nevoiaş de sus. În acest caz, e o diferenţa între milă şi iubire. Dar dacă mila înseamnă asumarea condiţiei celuilalt, aceasta e iubirea.
Această iubire autentică are nişte trăsături, cu ajutorul cărora putem şti dacă o avem sau nu. Faţă de Dumnezeu e receptivă, iar faţă de aproapele e dăruitoare (oferitoare).
A doua trăsătură e caracterul necondiţionat.
A treia – e universală; iubirea nu e selectivă. Nu există cineva pe care să-l excludem din iubirea noastră. Oricine intră în orizontul acţiunii mele, poate primi iubirea noastră.
În acelaşi timp, iubirea e şi specifică – nu poţi iubi în mod abstract; poţi iubi doar în nişte moduri foarte concrete.
În I Cor. 13, Sfântul Apostol Pavel începe cu nişte lucruri remarcabile (credinţa de a muta munţii, a da trupul să fie ars etc.), dar care pot să nu însemne iubirea. Apoi, când vorbeşte de iubire, arată nişte lucruri foarte comune, obişnuite, care se petrec în fiecare moment (de exemplu: în familie, la bucătărie).
Problema e că noi vrem să facem lucruri excepţionale, dar dispreţuim calea. Iubirea ne duce la veşnicie, e veşnicie. Dar nimeni nu ajunge la veşnicie, dacă nu foloseşte timpul pe care-l are. În aceasta constă iubirea: în cât timp ne sacrificăm pentru ea.
Posibilităţile pe care le avem trebuie să le materializăm în acele acţiuni care ne împletesc viaţa. Noi petrecem mult mai mult timp cu profesiunea noastră (de exemplu), decât cu ceilalţi (mai ales cu cei cu care ne împărtăşim din Acelaşi Potir)
-> dacă nu vrem să pierdem vremea împreună, să nu ne aşteptăm a fi împreună dincolo.
Mai putem vorbi de încă două trăsături foarte importante:
Iubirea iartă totul; şi totuşi nu există judecată mai înfricoşătoare decât a iubirii. Judecata lui Dumnezeu e Judecata Iubirii. În faţa iubirii, nu ne putem ascunde, nu ne putem justifica. Nu există posibilitatea de a ne ascunde de cel care ne iubeşte. Ce să-I spunem lui Dumnezeu pentru faptul că nu binevoim a-I da relele noastre? Avem un Împărat a cărui preocupare e să mângâie. Cu ce ne vom putea apăra?
Maxima iubire e maxima judecată. Dumnezeu e drept pentru că ne dă tot ceea ce se poate dărui.
Lucrul acesta e valabil şi în relaţiile dintre oameni. În viaţa aceasta, trebuie să ne temem de un singur lucru: să nu ajungem la imposibilitatea de a iubi