VIRTUTEA

Virtutea în viaţa morală creştină
Cuvântul virtute a pătruns în Noul Testament din limba greacă veche. El este folosit numai de patru ori în toate cărţile acestuia şi anume în două locuri (I Petru 2,9 şi II Petru 1,3), însemnând o perfecţiune sau desăvârşire dumnezeiască, iar în două locuri (Filip. 4,8 şi I Petru 1,5) însemnând o putere sau însuşire omenească.
Datorită diferitelor aspecte sub care este privită, virtutea este numită în Noul Testament „înţelepciunea spirituală”, „viaţă în duh, nu după trup” (Rom. 8, 6-16; Gal. 5, 5-16); „sfinţenie” şi „sfinţire” (I Petru 1,15 ş.u.; II Cor. 7,11; Evr. 13,14; I Tes. 4,3; Rom. 6,22); „dreptate”, „îndreptare”, „îndreptăţire” (Mt. 5,6; 6,33; Efes. 4,24; Iacob 1,25); „credinţă”, „iubire”, „ascultarea poruncilor lui Dumnezeu” (Gal. 5,6; I Cor. 6,19), „năzuinţă spre fapte bune” (Rom. 2,7; Tit 3,8; 2,8; 3,14; Iacob 2,14; Mt. 5,16).
Din aceste texte reiese faptul că virtutea presupune o înnoire a vieţii (Efes. 3,16), o năzuinţă după modelul lui Iisus Hristos (Filip. 3,12), o luptă susţinută împotriva tuturor piedicilor din calea desăvârşirii (I Cor. 9,25; Efes. 6,13; II Tim. 4,5). În măsura în care se menţine această luptă, creştinul devine părtaş la iubirea lui Iisus Hristos şi prin aceasta la fericirea deplină.
Plecând de la textele Sfintei Scripturi, unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, arată în mod clar ce se înţelege prin virtute. Astfel, Clement Alexandrinul consideră că: „virtutea nu este altceva decât o dispoziţie a sufletului în concordanţă cu raţiunea referitoare la viaţa întreagă” . Sfântul Grigorie de Nisa, sub influenţa lui Aristotel, defineşte virtutea drept „calea de mijloc dintre două excese” , iar Sfântul Grigorie Teologul o defineşte ca o dispoziţie spre săvârşirea lucrurilor bune . Fericitul Augustin se ocupă de virtute în numeroase locuri din scrierile sale, definind-o ca o dispoziţie a sufletului, potrivită naturii şi raţiunii, sau ca o calitate a sufletului celui înţelept, sau ca iubirea binelui moral sub toate formele sale . El o consideră ca o forţă ce vindecă sufletul de diformităţile lui native aşa potrivnice iubirii binelui, sau ca puterea care curăţă ochiul inimii, chemată să vadă pe Dumnezeu, deci ca o propedeutică a vieţii celei paşnice.
Mărturisirea Ortodoxă, în partea a III-a, se ocupă cu virtutea. La întrebarea a 3-a: Ce socotinţă trebuie să avem despre virtuţile creştine, adică despre faptele bune?, răspunsul este următorul: „Faptele bune sau virtutea creştină sunt roduri ce răsar din credinţă, ca dintr-un pom bun”, după cum este scris: „Din roadele lui îi veţi cunoaşte” (Mt. 7,16).
Deci în viaţa morală creştină izvorul, măsura şi scopul virtuţii este iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Virtutea însăşi este dăruirea acestei iubiri care aşteaptă de la noi un răspuns. Caritatea este a ne lăsa cuprinşi în iubirea lui Dumnezeu prin iubirea lui Hristos, a renunţa eroic la propriul „eu” pentru a sluji lui Dumnezeu şi aproapelui prin iubire. Aceasta este pentru creştin adevărata înţelepciune. Rolul prioritar al înţelepciunii în viaţa creştină este acela de a discerne, în lumina credinţei şi cu ajutorul darurilor Duhului Sfânt, calea pe care trebuie să se angajeze iubirea.
Virtutea este cea care pune în ordine iubirea, cea care instaurează ordinea veritabilă a iubirii. Doar iubirea lui Dumnezeu, cu virtuţile ce o însoţesc poate aşeza în noi această ordine. Doar cel care iubeşte pe Dumnezeu (Binele suprem) cunoaşte ierarhia autentică a bunurilor de tot felul care solicită iubirea noastră şi poate să le dea un răspuns corect. Toată virtutea culminează astfel în orientarea omului spre Dumnezeu prin Iisus Hristos şi harul Duhului Sfânt.
Adevărata noţiune de virtute creştină se separă astfel categoric de concepţiile negative şi orgolioase, care nu văd în virtute decât stăpânirea răului. Acela posedă o virtute autentică (adevărată) care este pregătit interior să umple marea poruncă a iubirii. Acela este virtuos care simte că este iubit de Dumnezeu şi nu-şi atribuie lui, în mod orgolios, binele care este în el.

Natura virtuţii creştine

Învăţătura creştină despre virtute mai accentuează îndeosebi lucrarea harului divin în viaţa creştinului, har care începe odată cu botezul. Sfântul Iustin Martirul zice că Hristos ne-a înnoit în har prin botez, spre a împlini voinţa lui Dumnezeu prin libera noastră voinţă. Necesitatea harului pentru sporirea energiei sufleteşti este accentuată îndeosebi de către Chiril, arhiepisopul Ierusalimului în catehezele sale . De asemenea, şi Sfântul Ioan Gură de Aur consideră harul divin necesar pentru virtute şi sfinţirea celui ce crede, pentru că voinţa cea bună a noastră nu este de ajuns, dacă ea nu primeşte putere de sus şi această putere ea nu o mai primeşte dacă nu se îndreaptă cu vremea şi nu se face vrednică de această primire .
Harul divin este o realitate de existenţa căreia nu trebuie să ne îndoim nici o clipă, dar este şi rămâne o realitate supranaturală, care se coboară asupra noastră şi care ne poate influenţa prin mai multe căi sau mijloace. Modul în care el îşi exercită acţiunea asupra noastră ne rămâne totuşi necunoscut. Harul este o putere dumnezeiască ce „trezeşte, luminează, întăreşte şi consolidează puterile naturale (…) în procesul mântuirii”, dar respectând „libertatea omenească care este baza existenţei lumii morale” . Harul foloseşte numai „celor care îl voiesc şi care consimt la poruncile lui necesare mântuirii” .
Din această perspectivă, întreg procesul educaţiei creştine capătă deci o semnificaţie cu totul nouă: educaţia minţii sau educaţia intelectuală, înnobilarea simţirii şi întărirea voinţei spre cele bune se face prin ajutorul şi sub influenţa harului divin, singur în stare a aduce creştinul la desăvârşire. Viaţa creştinului se desfăşoară astfel între două limite: una impusă de puterile şi dispoziţiile ei naturale, iar alta – care-l ridică şi-l înnobilează – impusă de harul divin. În măsura în care creştinul se străduieşte spre bine, în aceeaşi măsură îi dovedeşte energia şi lucrarea sa. Astfel, la temelia virtuţii creştine stă străduinţa creştinului, ajutată de harul divin.
În faţa situaţiilor şi a împrejurărilor de viaţă care se pot schimba din zi în zi, creştinul îşi poate dovedi virtutea sa acţionând totdeauna potrivit cerinţelor legilor morale. A acţiona după aceste legi în diferitele împrejurări în care te afli, înseamnă a avea permanent vie în tine voinţa lui Dumnezeu şi poruncile Lui, cărora trebuie să te supui şi pentru care conştiinţa morală deplin formată este un îndreptar subiectiv. Numai atunci se poate spune că o faptă morală este virtuoasă, când provine dintr-o adâncă simţire internă faţă de Dumnezeu. Această simţire şi trăire interioară, expresie a iubirii faţă de Dumnezeu, trebuie să fie legată însă în mod necesar de ideea datoriei: cine nu simte în el chemarea datoriei, nu poate simţi nici chemarea virtuţii. În acest înţeles însă, datoria nu este concepută în mod formal – fapt care face imposibilă urmarea ei, ca în formalismul kantian – ci se prezintă ca un conţinut bine determinat. Pentru creştin datoria în sens general înseamnă doar a îndeplini voia lui Dumnezeu.
Ţinând cont de aceasta putem spune că virtutea creştină este activitatea continuă şi statornică, izvorâtă din harul divin şi puterile omului credincios, prin care creştinul împlineşte totdeauna voia lui Dumnezeu.
Înţeleasă astfel, virtutea nu e identică nici numai cu dispoziţia spre bine sau cu intenţia, nici cu dexteritatea şi uşurinţa în săvârşirea binelui, dar nici numai cu actul realizat (fapta bună). Ea nu e numai trăire interioară, numai intenţie, nici numai dexteritate, dar nici numai act realizat; ci este acţiunea de realizare a trăirilor şi a intenţiilor noastre bune. Considerată din punct de vedere subiectiv, virtutea este o atitudine constantă faţă de bine, o năzuinţă activă, puternică şi statornică de a ne conforma toate simţirile şi faptele noastre cu legea morală, şi prin aceasta cu voinţa lui Dumnezeu, iar obiectiv, o acţiune ce rezultă din această trăire interioară. Ea constă deci într-o unitate inseparabilă a simţirii şi acţiunii, în simţirea nevoii binelui şi în deprinderea de a-l realiza, cu alte cuvinte, în siguranţa şi promptitudinea voinţei spre fapte bune. Ea se caracterizează, deci, printr-o mai mare statornicie în faptele cele bune (din punct de vedere moral), printr-o atitudine mai plăcută şi printr-o participare mai vie a persoanei la actele morale (din punct de vedere psihologic). Ea nu e deci atitudinea voinţei, nici apatie stoică, dar nici deprindere mecanică, ci o adevărată forţă spirituală ce ne îndeamnă să săvârşim cu plăcere binele. De aceea, calea virtuţii este atât de lungă şi de spinoasă. Virtutea nu ajunge niciodată în această viaţă la ultima ei limită şi nici nu este un bun care, odată dobândit, să constituie o proprietate permanentă şi imprescriptibilă, aşa cum o constituie posedarea altor bunuri. Virtutea trebuie să dureze atât cât durează viaţa noastră pământească; până în pragul morţii trebuie să ne străduim să fim şi să rămânem virtuoşi, pentru că oricând poate scădea şi slăbi. „Celui ce i se pare că stă să ia aminte să nu cadă”, zice Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 10,12). Ba mai mult, virtutea creştină prin excelenţă şi anume iubirea ne însoţeşte în veşnicie şi în viaţa de dincolo. Esenţa virtuţii constă tocmai într-un fel de înfiorare divină care susţine zelul sau râvna credinciosului de a face în mod permanent voia Domnului.
Este iarăşi adevărat că, deşi vorbim despre virtute ca despre ceva unic, ea se prezintă totuşi în viaţa creştinilor în diferite feluri şi grade, după cum creştinul şi-a subordonat mai mult sau mai puţin tendinţele sale naturale cerinţelor legilor morale. Pentru creştinul în care Iisus Hristos trăieşte aievea (Gal. 2,20), viaţa nu mai este o luptă continuă deoarece pacea de sus s-a pogorât în inima sa. Viaţa sa interioară a dobândit o astfel de armonie, încât actele virtuoase fac o unitate cu propria lui fiinţă. Pentru acest fapt, virtuţile sfinţilor creştini nu ne apar ca urmarea unor deliberări ori decizii prin care s-au anihilat – cu o mai mare sau cu o mai mică greutate – tendinţele potrivnice, ci se prezintă ca fiind izvorâte din adâncurile fiinţei lor, deoarece duhul lui Dumnezeu îi stăpâneşte în aşa măsură încât nu mai este vorba de o luptă continuă în ei. Lupta aceasta – pe care de altfel o implică termenul „virtute” – este mai mult o luptă iniţială, luptă care se dă cu atât mai rar cu cât conflictul dintre tendinţele contrare devine mai rar, dar care nu dispare definitiv niciodată în viaţa pământească.
Idealul desăvârşirii în virtute este Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos. Iisus Hristos ca Dumnezeu, prin natura fiinţei Sale, este şi rămâne modelul desăvârşit al virtuţii creştine. Sfinţii Apostoli, martirii şi mucenicii, precum şi ceilalţi sfinţi s-au străduit să realizeze în propria lor viaţă modelul virtuţii supremei desăvârşiri a lui Iisus Hristos. Ei au fost însă numai oameni, aşa că n-au putut ajunge la plenitudinea desăvârşirii după care au însetat. Dar noi creştinii, pe lângă idealul desăvârşirii – Iisus Hristos –, trebuie să-i luăm şi pe sfinţi ca exemple în calea virtuţii, exemple care ne arată până unde poate ajunge cineva ajutat de harul divin pe calea desăvârşirii. Iar pentru a ajunge pe această cale, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că este absolută nevoie de o învăţătură şi practică statornică şi continuă a virtuţii. Ea trebuie să se câştige progresiv, începând cu ceea ce este mai uşor, până la scara ce duce la cer.

Unitatea virtuţii creştine

Precum s-a văzut mai înainte, natura virtuţii creştine stă în prezenţa lui Dumnezeu în noi, prezenţă manifestată în simţire şi acţiune, care numai împreună pot genera virtutea creştină. Izvorând deci din aceeaşi simţire şi trăire interioară, virtutea trebuie să fie pentru toţi aceeaşi, ea e o virtute unitară.
Unitatea virtuţii creştine este o unitate ontologică ce derivă din unitatea şi universalitatea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Principiul virtuţii creştine este iubirea noastră faţă de Dumnezeu, iubire care realizează cea mai deplină transformare internă a omului credincios. Această iubire face ca virtutea să fie una, ca ea să nu lase nici o desbinare între viaţa internă şi externă, între gând şi faptă. Virtutea creştină este, deci, una după fiinţa ei, dar include în ea o varietate şi multiplicitate de virtuţi.
Dar unitatea virtuţii creştine nu rezultă ca un fapt ulterior, ca o încununare a virtuţilor, ci este ceva primordial şi principial. Ea îşi are temelia în înnoirea internă a credinciosului prin renaşterea lui ca o creatură nouă în toată gândirea, simţirea, voinţa şi faptele sale (cf. II Cor. 5,17).
Această unitate a virtuţii rezultă şi din alte consideraţii. Astfel, după cum legea morală formează un tot organic, încât cel ce nu respectă o poruncă a ei se face vinovat de toate (cf. Iacob 2,10), tot astfel virtutea este una; scopul unic spre care sunt îndreptate toate acţiunile creştinului demonstrează unitatea virtuţii, după cum iarăşi unitatea harului sau voinţa neschimbată a lui Dumnezeu sunt tot atâtea temeiuri pentru unitatea virtuţii creştine.
Dar indiferent de motivările şi fundamentările ei, unitatea virtuţii creştine o putem înţelege mai bine dacă luăm în considerare viaţa şi faptele Mântuitorului nostru Iisus Hristos în care domneşte legea iubirii.
Spre a înţelege şi mai bine unitatea şi în acelaşi timp varietatea virtuţilor, am putea-o compara cu culorile. Culoarea ca gen este una, deşi cuprinde mai multe specii. Virtutea ca noţiune generală are caractere proprii genului său, după cum culoarea ca noţiune generală are caracterele ei proprii. Dar fiindcă orice gen cuprinde în sine specii diverse, de asemenea şi virtuţile ca şi culorile vor fi deosebite una de alta, însă vor avea totuşi comune caracterele genului. Acest caracter principial şi comun pentru toate virtuţile ar fi participarea tuturor la realizarea binelui celui mai înalt.
Unitatea virtuţii creştine ce reiese din învăţătura creştină este afirmată nu numai de către Sfânta Scriptură, ci şi de către Sfinţii Părinţi. Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur, asemănând virtutea cu corpul omenesc (deci considerând-o unitară), zice că sufletul ei este dragostea către Dumnezeu, iar inima ei este dragostea către aproapele . Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că Duhul Sfânt lucrează în fiecare, împărţind daruri în chip potrivit, după sex, vârstă etc. . În acelaşi înţeles vorbesc despre unitatea virtuţii şi ieronim, Ambrozie şi Grigorie cel Mare. Mărturisirea Ortodoxă arată acelaşi lucru când spune: „Aceste fapte bune (faptele bune – virtuţile) sunt aşa legate între dânsele că cel ce voieşte să aibă desăvârşit şi cu adevărat o faptă bună, trebuie să aibă şi toate celelalte, iar cel căruia îi lipseşte cu totul una dintre aceste fapte bune este lipsit şi de toate celelalte” .
Dar dacă virtutea are o unitate principială şi ontologică, prin aceasta totuşi nu i se contestă diversitatea şi nici deosebirile graduale. Întrucât activitatea noastră se manifestă în diferite direcţii şi faţă de diferite persoane şi situaţii, şi virtutea va fi diferită potrivit împrejurărilor respective. Aşadar, ţinând seamă de diferitele raporturi sau referinţe ale omului credincios, virtutea va lua înfăţişări felurite, care însă toate vor fi roade ale unicului principiu al virtuţii. În acest sens, putem vorbi şi de diversitatea virtuţilor creştine.