LEGEA MORALA A NOULUI TESTAMENT

II. Legea morală a Noului Testament
1. Predica de pe Munte si tâlcuirea ei: Fericirile, raportul între Legea Veche si Noua Lege,
despre milostenie, despre rugăciune, despre post, despre judecata semenilor

Mântuitorul Hristos Îşi va începe activitatea de propovăduire cu Predica de pe munte şi darea Legii noi, [Mt 5, 3-12]; [Lc 6, 20-23] „căci n-am venit să stric legea, ci să împlinesc”[Mt 5, 17]; „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”[Ioan 3, 17], Ca Unul Care a făcut legea. Mântuitorul Însuşi a reinterpretat cele zece porunci în predica de pe Muntele Măslinilor, Fericirile fiind sinteza legii morale pozitive a celui de-al doilea Testament. De aici vedem că Mântuitorul nu a cerut desfiinţarea legii, ci interiorizarea ei. De aceea legea celui de-al doilea Testament nu este expusă, din punct de vedere formal, sub forma unor porunci exprese, sau a unui cod sistematic de morală, ci sub forma unor îndemnuri care respectă în mod deplin libertatea şi responsabilitatea fiecăruia. Sinteza acestor îndemnuri se află, aşa cum am mai spus, în cele nouă fericiri pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le asemăna cu Decalogul.
Sfântul Apostol spune în legătură cu aceasta “Dar acum, în afară de Lege, s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, fiind mărturisită de Lege şi de prooroci”[Rom 3, 21], adică Hristos venind a împlinit voia Tatălui, a adus dreptatea Sa pe pământ, dreptate mărturisită de lege şi prooroci „Numai în Domnul este dreptatea şi virtutea! Către Dânsul vor veni şi înfruntaţi vor fi cei ce sunt întărâtaţi împotriva Lui”[Is 45, 24].
Noua împăraţie mesianică se întemeiază pe principiul iubirii „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul . Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”[Ioan 13, 34]; „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”[Ioan 15, 13]; „Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.”[I Ioan 4, 21]; „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi”[I Ioan 3, 16], această iubire din care trebuie să se împărtăşească şi să radieze de aici înainte toate raporturile dintre oameni este o forţă creatoare de noi relaţii sociale şi prin ea se vor restabili în societate, înţelegerea, dragostea, pacea, dreptatea. „Iubirea îl face nemuritor pe cel pe care îl iubim; iubirea înseamnă dăruire de dumnezeire, de nemurire celui pe care îl iubim[...], deci înseamnă a-i dărui Adevărul dumnezeiesc veşnic, Dreptatea dumnezeiască, Iubirea dumnezeiască, Veşnicia dumnezeiască” .
„Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă”[I Ioan 3, 23], „pentru că Dumnezeu este Iubire - ο Θεος αγαπη εστίν ”[I Ioan 4, 8]. „E o prescurtare a Evangheliei mântuirii: credinţa în Hristos şi Iubirea lui Dumnezeu. Acestea două sunt, de fapt, o singură poruncă, fiindcă alcătuiesc un singur sentiment şi o singură stare: cine crede în Hristos crede pentru că-L iubeşte; prin credinţă sporeşte iubirea şi prin iubire credinţa, căci una sporeşte şi se împlineşte prin cealaltă; sunt «gemeni duhovniceşti»: iubirea sporeşte prin credinţă şi prin iubire credinţa” .
Sfântul Apostol Pavel asociază credinţa cu dreptatea. În acest sens întâlnim expresiile: «dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos – δικαιοσύνη τού θεου πίστεως Ιησου Χριστου»[Rom 3, 22]; «dreptatea este în credinţă - δικαιοσύνη την ὲχ πίστεως » [Flp 3, 9]; «dreptatea credinţei - δικαιοσύνη τες πίστεως » [Rom 4, 11].
Mântuitorul spune: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” [Mt 5, 6]; „S-a folosit de aceste cuvinte ca să căutăm dreptatea, nu de mântuială, ci cu toată dorinţa inimii noastre şi pentru că semnul caracteristic al lăcomiei este dorinţa — nu atât dorinţa de mâncăruri şi băuturi cât dorinţa de a stăpâni mai mult şi de-a avea mai multe bogăţii în jurul nostru —, de aceea Domnul a poruncit să mutăm dorinţa aceasta a noastră spre dreptate, pentru a, nu mai fi lacomi, şi celor ce flămânzesc şi însetează de dreptate Domnul le dă tot o răsplată materială spunând: „Că aceia se vor sătura”. Pentru că lumea socoteşte că lăcomia îmbogăţeşte pe mulţi, Hristos spune că lucrurile se petrec cu totul dimpotrivă, că dreptatea îmbogăţeşte pe om” .
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate”[Mt 5, 10], „Adică cei prigoniţi pentru virtute, pentru apărarea altora, pentru credinţă. De obicei prin ,,dreptate”se înţelege întotdeauna întreaga filozofie a sufletului” , „Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”[Mt 5, 1-48], „Dar care era prisosul? Să nu te mânii, să nu te uiţi cu gând de desfrânare la o femeie” .
«Aceste cuvinte - a zis Hegel -, fac parte din cele mai sublime din câte s-au rostit vreodată. Într-însele este religia în toată puritatea ei; ele au izvorât direct din credinţa într-un ideal social» .
Săracii “care au o viaţă contrară acestora sunt nişte ticăloşi; sunt lipsiţi şi de Dumnezeu şi de avere pământească; sunt oameni care n-au gustat dreptatea lui Dumnezeu” .
Prin fiinţa sa, orice om, de-a lungul întregii sale vieţi, nu face decât să caute fericirea. „Sfinţii şi asasinii, hoţii şi preafericiţii, păcătoşii şi virtuoşii – absolut toţi oamenii care au trăit, trăiesc şi vor trăi pe acest pământ – nu fac decât un singur lucru: îşi caută fericirea. Ceea ce îi deosebeşte pe oameni, e doar modul, locul şi mijloacele pe care le aleg pentru a deveni fericiţi” , iar Mântuitorul ştiind acest lucru, trasează drumul spre fericire, şi în acelaşi timp spre Împărăţia cerurilor. Fericirea se identifică, astfel, cu creşterea şi desăvârşirea omului în comuniunea sa cu Dumnezeu, cu sfinţenia, cu îndumnezeirea, căci a ne îndumnezei, nu înseamnă «a ne preface în ceva ce nu suntem, ci a ne înnoi în chip slăvit prin prefacerea în ceea ce am fost înainte» , căci starea dintru început a omului era fericirea şi raiul.
Mântuitorul propune fericirea adevărată, fericirea ce vine de la El, „fericirea este darul lui Dumnezeu” , în schimbul fericirii lumii acesteia în care „oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte însă sunt obligaţi s-o facă” , iar atunci „când eşti fericit, cugetă cum vei îndura cu vrednicie nefericirea” , căci „traista fericirii noastre pământeşti este totdeauna ruptă. Cu cât bagi mai multe lucruri în traistă, cu atât se varsă mai mult din ea” .


Fericirile: sinteza legii morale pozitive a celui de-al doilea Testament
Decalogul sau cele zece porunci au fost date pe Muntele Sinai tot de Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa şi în vederea Întrupării. După Întrupare, El a mărturisit că nu a venit să strice Legea şi Profeţii, ci să le împlinească (Mt. 5,17). De aceea Mântuitorul Însuşi a reinterpretat cele zece porunci în predica de pe Muntele Măslinilor (Mt. cap. 5) în rugăciunea sacerdotală şi în cuvântul rostit la Cina cea de Taină (Ioan 13 şi 17). Majoritatea comentatorilor consideră, totuşi, că cele nouă fericiri rostite în predica de pe munte constituie sinteza legii morale a celui de-al doilea Testament, deoarece ele cuprind, în enunţurile lor, virtuţile fundamentale ale vieţii creştine.
Analizând conceptul de lege şi atribuindu-i mai mult un sens juridic, unii moralişti, mai ales protestanţi, au contestat caracterul de lege al celui de-al doilea Testament. Ei consideră că în viaţa creştină suntem eliberaţi de jugul legii prin iubirea şi jertfa Mântuitorului şi de aceea trebuie să fim inspiraţi numai de această iubire. Pentru a-i aduce pe cei neconvertiţi la credinţa creştină trebuie să le fie vestită iubirea lui Hristos, nu legea de pe Muntele Sinai. Această părere a fost împărtăşită şi este împărtăşită de unii teologi de orientare pietistă, însă contextul Evangheliei, ca şi conţinutul întregii Sfintei Scripturi, nu confirmă ipoteza unei opoziţii totale între Lege şi Evanghelie, ci doar o distincţie clară, prin care se subliniază etapele necesare creşterii şi maturizării spirituale a conştiinţei umane, pentru a înţelege scopul ultim al Legii, care este Evanghelia. Aceasta însă nu este „fără de lege”, ci este o lege nouă, a duhului, a harului şi a libertăţii (Ioan 17, 11-23; Mt. 28, 19-20). În acest sens Mântuitorul Însuşi a fost profeţit de profetul Isaia ca un Legiuitor (38,20). El a recunoscut şi întărit în mod expres exigenţele esenţiale ale Decalogului, mai ales iubirea şi sfinţenia. De aici vedem că Mântuitorul nu a cerut desfiinţarea legii, ci interiorizarea ei. De aceea legea celui de-al doilea Testament nu este expusă, din punct de vedere formal, sub forma unor porunci exprese, sau a unui cod sistematic de morală, ci sub forma unor îndemnuri care respectă în mod deplin libertatea şi responsabilitatea fiecăruia. Sinteza acestor îndemnuri se află, aşa cum am mai spus, în cele nouă fericiri pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le asemăna cu Decalogul.

Interpretarea Fericirilor
Cele 9 fericiri sunt prezentate de Evanghelia după Matei, cap. V, 1-12. Din perspectiva limbii ebraice, cuvântul fericire (Asher) se identifică cu regăsirea dimensiunii ontologice a existenţei umane. Puterea iubirii este prezentă în acest cuvânt Asher prin litera Shin, aşa cum este prezentă şi în cuvântul Basar, „carnea” ontologică a Omului. Numai atunci când iubirea lui Dumnezeu este prezentă în Om, el este ajutat şi îndrumat să meargă spre fericire. Fericirea se identifică, astfel, cu creşterea şi desăvârşirea Omului în comuniunea sa cu Dumnezeu. Acest sens al noţiunii de fericire este anticipat deja în Psalmi: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; ci în legea Domnului e voia Lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa” (Ps. 1, 1-3).
Omul care respectă „legea Domnului”, vrea să spună psalmistul, este ca un „Pom” al cunoaşterii „binelui şi răului”, răsădit de Dumnezeu lângă „izvoarele” apelor originare peste care se revarsă harul Duhului Sfânt (Gen. 1,2). Pentru ca să trăiască în mod real această condiţie, Omul trebuie să treacă prin experienţa spirituală şi existenţială a celor nouă fericiri. Ele ar putea fi definite ca trepte ontologice spre Împărăţia lui Dumnezeu, iar predica de pe munte a Mântuitorului ar putea fi numită, în ansamblul ei, o cântare a treptelor spre iubirea lui Dumnezeu. Fiecare fericire nu este un dat ontologic, ci o etapă spirituală şi o stare de conştiinţă la care Omul poate să ajungă printr-un efort de voinţă, ajutat de harul lui Dumnezeu.

1) Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este Împărăţia cerurilor.
Aceasta este prima etapă sau prima treaptă în călătoria Omului spre iubirea lui Dumnezeu. Pentru a-i cunoaşte semnificaţia sa profundă, trebuie să precizăm semnificaţia cuvintelor cheie ce o compun: Sărăcia cu duhul şi Împărăţia cerurilor.
Sărăcia cu duhul se identifică, într-o anumită măsură, cu virtutea smereniei. Ea presupune o atenţie spirituală deosebită prin care centrul de referinţă al existenţei noastre se circumscrie comuniunii intime cu Dumnezeu. Omul cu adevărat smerit sau sărac cu duhul trăieşte sentimentul că tot ce are sau „posedă” în această lume este un dar al lui Dumnezeu. De aceea el nu se ataşează în mod definitiv de această lume şi de tot ce cuprinde ea; mai mult, el nu se ataşează definitiv nici de propriul său „avut” intelectual, spiritual sau moral. Omul sărac cu duhul este disponibil să renunţe la tot ce „are” pentru a păstra iubirea Creatorului. Evident că disponibilitatea de a renunţa la bunurile acestei lumi reprezintă o stare spirituală, aşa cum am afirmat mai sus, şi ea nu presupune o renunţare sau separare concretă de această lume, atâta timp cât încă ne este dată puterea de a trăi şi a lucra în ea. Mântuitorul însuşi, prin atitudinea sa, ne arată că toate bunurile acestei lumi pot fi, şi trebuie să fie, păstrate şi „multiplicate” prin efortul nostru creator, însă prezenţa lor nu trebuie să creeze o dependenţă afectivă absolută faţă de ele. Pentru a evita această dependenţă şi a deveni sărac cu duhul fiecare trebuie să ne confruntăm la un moment dat cu semnificaţia propriei noastre „avuţii”.
La prima impresie „avuţia” noastră, ce face parte din această lume, este destul de consistentă. Bunurile noastre materiale sau spirituale, prietenii, părinţii sau copiii noştri sunt realităţi care ne marchează existenţa într-un mod unic. Dar totuşi ce se întâmplă cu ansamblul trăirilor ce se nasc din relaţia cu ele. La un moment dat ne putem da seama că toate aceste trăiri se retrag în amintire, Toate aspiraţiile, toate emoţiile puternice, toate bucuriile sau suferinţele noastre devin amintiri, aşezate în adâncul conştiinţei. Şi pentru ca ele să nu fie orientate, în final, spre „moarte”, Mântuitorul ne invită, prin această primă fericire, să ne asumăm virtutea „sărăciei cu duhul”, adică să ne îmbogăţim în Dumnezeu. Cineva ar putea fi bogat sau sărac din punct de vedere economic. Din punct de vedere spiritual acest lucru este mai puţin important. Ceea ce contează este atitudinea lăuntrică faţă de bogăţie sau sărăcie. Această atitudine nu poate fi decât una chenotică, avându-şi izvorul în kenoza Fiului lui Dumnezeu, care, din iubire pentru Om, a devenit „sărac”. Asumându-şi această condiţie El a aşezat ca şi criteriu axiologic al fericirii umane ascultarea şi iubirea faţă de Tatăl, virtuţi care exprimă, în mod profund, sărăcia cu duhul. Sărăcia cu duhul îl îmbogăţeşte, de fapt, pe Om şi-l ajută să devină cu adevărat liber întrucât îl eliberează de ceea ce este trecător şi-l ajută să descopere ceea ce este netrecător în fiinţele şi lucrurile acestei lumi. Omul sărac cu duhul îşi descoperă, de asemenea, adevărata sa identitate şi vocaţie în mijlocul lumii. El îşi răstigneşte „eul” său psihologic şi, prin aceasta, el se apropie de Împărăţia lui Dumnezeu prezentă în El. Deci sărăcia cu duhul se identifică cu „lepădarea de sine” şi intrarea în comuniune cu Cel care a „sărăcit” pentru ca noi să ne „îmbogăţim” întru El. „Lepădarea de sine” nu este o lucrare uşoară. Ea se „consumă” într-un foc mistuitor al lăcrimării noastre fiinţiale şi, de aceea, a doua fericire rostită de Mântuitorul are în vedere această realitate.

2) Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Mt. 5,4).
Plânsul este, de cele mai multe ori, expresia suferinţei, însă el poate fi şi expresia bucuriei. Oamenii lăcrimează şi în momente de suferinţă, dar şi în momente de bucurie. Mântuitorul Iisus Hristos nu face, însă, niciodată elogiul suferinţei, pentru că aceasta nu are statut ontologic în existenţa umană. Suferinţa este un accident care trebuie asumat şi depăşit, cu speranţa în bucuria finală. De aceea textele biblice care vorbesc despre crearea omului şi despre viaţa sa ontologică nu folosesc cuvântul suferinţă. Cu toate acestea, pentru a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, Omul trebuie să treacă prin etape succesive, prin morţi şi învieri „ontologice”. Acestea ar fi fost oare dureroase? Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că nu ar fi fost dureroase, dar „plânsul” şi „lacrimile” ontologice l-ar fi însoţit totuşi pe om. În această a doua fericire Mântuitorul vorbeşte, cu siguranţă, despre aceste lacrimi ontologice, dar credem că ele implică şi lacrimile noastre psihologice şi lacrimile care ţâşnesc din privirea curată a sfinţilor, după ce au trecut prin experienţa profundă a pocăinţei. Ei cunosc lacrimile iubirii curate, dar şi lacrimile suferinţei care apar din cauza păcatului, separării şi morţii faţă de Dumnezeu. Cunoscând această situaţie existenţială a Omului individual sau a Omului colectiv, Mântuitorul promite celor care „plâng”, celor cutreieraţi de aceste lacrimi, mângâiere. Această mângâiere nu este o simplă consolare psihologică deoarece o lacrimă – Dem‘a (Dalet-Mem-‘Ayin) în ebraică este sângele (Dam) „ochiului” – litera ‘Aiyn. Lacrimile sunt o „hemoragie” purificatoare a privirii şi, ca atare, sunt izvoare ale cunoaşterii spirituale. Cel care experiază această cale de cunoaştere devine o fiinţă „blândă”, o fiinţă a cărei prezenţă pacifică pe cei care se află pe aceeaşi cale spre Împărăţia lui Dumnezeu. A treia fericire se referă tocmai la această calitate care nu se poate dobândi decât prin experienţa lacrimilor.

3) Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5,5).
La prima lectură suntem tentaţi să credem că este vorba de „pământul” exterior pe care noi îl locuim. În realitate este vorba de „pământul” lăuntric care, odată purificat prin lacrimi, devine capabil să participe la lumina harului lui Dumnezeu.
Blândeţea de care vorbeşte această fericire este un rod al lacrimilor purificatoare, dar şi al sărăciei cu duhul sau al smereniei de care vorbeşte prima fericire. Omul care ajunge la blândeţea ontologică moşteneşte pământul său lăuntric, deoarece trăieşte în smerenie cu duhul şi în orizontul darurilor lui Dumnezeu. El se află, astfel, pe calea cea strâmtă a Împărăţiei, întrucât a depăşit violenţa şi a dobândit blândeţea, virtutea fundamentală a celui sărac cu duhul şi a cărui fiinţă este cutreierată de lacrimile pocăinţei. Blândeţea, în acest caz, se identifică de fapt cu rigoarea spirituală şi cu setea de dreptate dumnezeiască la care se referă fericirea a 4-a.

4) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate că aceia se vor sătura (Mt. 5,6).
Dreptatea la care se referă această fericire este, desigur, dreptatea lui Dumnezeu ce reprezintă măsura oricărui lucru. Ea aşează limitele necesare oricărei creşteri spirituale. Pătrunderea în orizontul acestei dreptăţi presupune depăşirea conceptelor noastre limitate despre dreptate şi dobândirea „blândeţii” ontologice. Cei care însetează după această dreptate vor fi săturaţi pentru că ea este expresia legilor ontologice legate de Logosul şi Cuvântul lui Dumnezeu care le întemeiază. El a mărturisit că a venit în lume să aducă „Sabia” cu două tăişuri, unul al dreptăţii şi altul al bunătăţii şi milostivirii. Cei care însetează mereu de dreptatea lui Dumnezeu dobnândesc, prin aceasta, virtutea milosteniei.

5) Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui (Mt. 5,7).
Aceasta înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu nu este una juridică, ci o altă expresie a iubirii Sale şi ea se manifestă în mod esenţial prin puterea iertării. Din momentul căderii lui Adam, Dumnezeu îl iartă şi-i pregăteşte mântuirea. Evanghelia fiului risipitor este arhetipul iertării, adică al milostivirii lui Dumnezeu faţă de Om. Ea ne arată că orice om care-şi revine în sine şi se întoarce la devenirea sa ontologică experiază milostivirea lui Dumnezeu şi, întru ea, experiază propria sa înviere din moartea păcatului. Atunci el devine la rândul său milostiv. Omul care nu experiază milostivirea lui Dumnezeu faţă de el, rămâne prizonierul propriului său „eu”, care în relaţiile interumane este destul de vulnerabil. Omul cu adevărat milostiv este cel care nu reduce milostenia doar la dimensiunea sa afectivă, psihologică, ci o circumscrie în orizontul dreptăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Dreptatea fără milostivire conduce la împietrirea inimii, iar milostivirea fără dreptate riscă să fie nerodnică şi câteodată laşă, mai ales atunci când este ameninţată de frică. A fi milostiv faţă de altul înseamnă, aşadar, a-l ajuta să-şi ducă singur crucea existenţei sale. De aceea arhetipul milostivirii umane este Simon Cirineanul.
Milostivirea faţă de altul este virtutea care purifică inima de orice ură sau răutate şi o face transparentă pentru vederea lui Dumnezeu. De aceea următoarea fericire de care vorbeşte Mântuitorul este curăţia inimii.

6) Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5,8).
În limbajul biblic inima reprezintă centrul ontologic al Omului în care se sălăşluieşte harul Duhului Sfânt. Atunci când este „curată”, nu în sens biologic, ci în sens ontologic, înima „vede” pentru că a devenit „lumină”. Ea „vede” pentru că este „văzută” de Dumnezeu. Într-un sens simbolic, inima curată se identifică cu „Sinaiul” lăuntric al Omului în care „Evreii văd glasul lui Dumnezeu”, adică „văd” pe Dumnezeu-Cuvântul. Purificaţi prin experienţa pustiului, hrăniţi de Dumnezeu-Cuvântul cu mană şi adăpaţi cu apa ce a „ţâşnit” din Piatră, Evreii nu doar ascultă „Cuvântul” ci îl „văd” cu inima. Ea devine atunci „ochiul” fiinţei Omului, care îl „vede” pe Dumnezeu. Ajuns pe această treaptă spirituală, Omul devine făcător de pace şi fiu al lui Dumnezeu, după cum ne sugerează fericirea a şaptea.

7) Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt. 5,9).
Conform acestei fericiri, Omul făcător de pace nu este cel care aplanează conflictele exterioare, ci cel care a dobândit pacea inimii sale prin „vederea” lui Dumnezeu. Acest Om renunţă la propria sa „putere” pentru a se îmbrăca în Slava şi Puterea lui Dumnezeu, care este non-violentă şi făcătoare de pace. Există însă un text în Evanghelie care ne surprinde şi în mintea unora el crează confuzii. Este textul din Evanghelia după Matei, cap. 10, v. 34, în care Mântuitorul afirmă: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci Sabie”. Evident că Mântuitorul face aici o distincţie clară între pacea pe care noi încercăm să o instituim în lume, uneori prin metode agresive, şi pacea care coboară de sus prin El, care este „Sabie” (YHWH). Este Sabia Duhului care răneşte inima şi o face să suspine după dreptatea lui Dumnezeu. Însă cei care caută dreptatea lui Dumnezeu în această lume, evident că vor fi persecutaţi. Acestora Dumnezeu le promite Împărăţia Sa, aşa cum reiese din fericirea care urmează.

8) Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate căci a lor este Împărăţia cerurilor (Mt. 5,10).
Celor prigoniţi pentru dreptate le este permisă Împărăţia cerurilor, promisiune făcută şi celor săraci cu duhul. De aceea dreptatea la care se referă această fericire se distinge de dreptatea la care se referă a patra fericire. Unul din personajele cele mai misterioase ale Sfintei Scripturi este Melchiţedec „regele Dreptăţii” care a venit la Avraam, părintele întemeietor al lui Israel, şi i-a adus ca daruri pâine şi vin (Gen. 14, 18-20). Melchiţedec este , în acelaşi timp, „rege al păcii” (Shalom) şi aduce lui Avraam o cunună mai importantă decât cea a regalităţii şi anume cununa sacerdotală, prin care Avraam, ca icoană a omului drept, redescoperă dimensiunea ontologică a dreptăţii, care face din fiinţa sa o „casă a lui Dumnezeu”. Întrucât Dumnezeu îşi găseşte „casă” în sufletul Omului drept, îi promite acestuia Împărăţia, însă drumul spre ea nu este uşor. Pretutindeni apar obstacolele existenţiale, identificate aici cu prigoana, iar în următoarea fericire cu ocara şi batjocura ce pot veni fie din „lăuntru”, fie din „afară”. Fericirea aceasta se referă, după unele interpretări, mai mult la obstacolele lăuntrice, la demonii interiori, care se pun în mişcare atunci când Omul este pe calea Împărăţiei. El se distanţează atunci de colectivismul gregar în care domneşte individualismul şi se apropie de profunzimea ontologică a „persoanei” în comuniune cu Dumnezeu.
Următoarea fericire, şi ultima, ne arată că obstacolele lăuntrice, ce apar în calea Omului îmbunătăţit, sunt dublate de obstacolele exterioare.

9) Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5,11).
Observăm că în această fericire, Mântuitorul face referire la Sine şi atrage atenţia că toţi cei care-l vol mărturisi pe El în această lume ca Fiu al lui Dumnezeu vor fi persecutaţi, ignoraţi, marginalizaţi. Cu alte cuvinte, cine mărturiseşte că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, nu poate să evite experienţa Crucii. În această experienţă, însă, Hristos este însoţitorul tainic, este Mirele şi Stăpânul lăuntric a cărui prezenţă va uşura poverile existenţiale şi, în final, va transforma suferinţa în bucurie: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5,12).

Relaţia dintre Decalog şi Fericiri
Aşa cum am mai spus, Decalogul a fost un „pedagog spre Hristos” (Gal 3,24). El a avut drept scop pregătirea morală şi spirituală a umanităţii pentru primirea în sânul ei a Fiului lui Dumnezeu. Dar această pregătire nu s-a putut face fără consimţământul activ al poporului ales, fără răspunsul său pozitiv la chemarea lui Dumnezeu. Acest răspuns efectiv este definit în Levitic, a 3-a carte a Pentateuhului, ca „fidelitate faţă de Lege”. Această lege dată de Dumnezeu poporului ales are deci o semnificaţie mult mai profundă decât noţiunea de lege obişnuită, care condiţionează convieţuirea noastră socială şi politică. Legea în sens biblic, aşa cum am mai spus, este o manifestare a voinţei lui Dumnezeu, un dar al harului şi nu o legislaţie juridică cu o finalitate socială. Acest lucru se poate observa din cuvintele Mântuitorului rostite după cele nouă fericiri, în care este pusă în relaţie dialectică puterea constrângătoare a legii, cu puterea eliberatoare a harului şi a libertăţii credinţei. Evident că Mântuitorul nu a venit să strice Legea, prin care El S-a descoperit lui Moise şi poporului Israel, însă prezenţa Sa concretă oferă o nouă perspectivă de interpretare a Legii: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi» (…) Eu însă vă spun vouă: Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de pedeapsa sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Mt. 5, 21-22).
Observăm din acest text că Mântuitorul nu desfiinţează Legea, dar instituie un nou criteriu de interpretare a sa şi anume criteriul iubirii. De aceea Sfântul Pavel va spune că iubirea este „împlinirea Legii” (Rom. 13,10). De aceea Taina împărăţiei lui Dumnezeu nu este Legea, ci Iubirea revărsată în lume de Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt.
Deci Iubirea, care exprimă Taina Împărăţiei lui Dumnezeu, numită şi iubire evanghelică, nu se identifică cu un simplu sentiment uman, ci cu iubirea kenotică a lui Hristos faţă de Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, şi faţă de lume, pe de altă parte. Numai în acest caz, iubirea devine lege universală, aşa cun transpare din cuvintele Mântuitorului: „Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjitorul tău». Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni, şi trimite ploaie peste ceid repţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 43-45). Prin aceste cuvinte Mântuitorul atrage atenţia că nimeni nu poate ajunge la taina Împărăţiei lui Dumnezeu dacă nu face efortul de a depăşi natura sa individualistă, autoapărarea biologică şi psihologică a eului în faţa alterităţii lui Dumnezeu şi a semenilor.
Depăşirea egoismului, a egocentrismului şi autosuficienţei, susţinute uneori chiar de respectarea Legii, aşa cum vedem din atitudinea fariseilor, nu se poate realiza decât prin asumarea existenţială a virtuţilor prezente în cele nouă fericiri. Acestea, la rândul lor, nu pot fi asumate în mod individualist, ci în comunitate, fiind susţinute permanent de practica rugăciunii şi a postului, după cum reiese din cuvintele cu care Mântuitorul îşi încheie predica de pe munte.
Aşadar Legea Primului Testament, sintetizată în Decalog, a fost o chemare adresată poporului Israel pentru ca el să primească şi să poarte Numele lui Dumnezeu în istorie. În tradiţia semitică, aşa cum am mai amintit, numele reprezenta manifestarea unei alterităţi personale. Revelaţia numelui însemna o comuniune şi o relaţie cu persoana care-şi descoperă numele, o posibilitate de a face cunoştinţă cu fiinţa sa. De aceea Moise, acceptând misiunea încredinţată lui de Dumnezeu, i-a cerut Acestuia să-i descopere Numele (Exod 3,13). Pentru celelalte popoare acest nume rămâne ascuns. Chiar şi pentru Israel, Numele lui Dumnezeu nu era accesibil decât în limitele „legământului”, a relaţiei cu Dumnezeu. Acest legământ a fost concretizat în Lege.
Cel de-al doilea Testament afirmă însă că Hristos este sfârşitul Legii (Rom. 10,4; Gal. 2,16). De aceea tot Sfântul Apostol Pavel s-a opus celor care voiau să impună Legea mozaică păgânilor care îmbrăţişau credinţa creştină. De fapt acest lucru a fost consfinţit şi de sinodul apostolic de la Ierusalim (Fapte 15,10). Cu toate acestea noi nu putem să tragem concluzii pripite şi să afirmăm că întreaga Lege a Primului Testament a fost înlăturată din viaţa creştină. Textele invocate mai sus se referă de fapt la greutatea şi jugul Legii ceremoniale care prefigura jertfa lui Hristos, în Primul Testament. Dar această Lege nu mai este obligatorie în cel de-al doilea Testament pentru că Hristos este acum jertfă curată şi în acelaşi timp jertfitorul care se duce pe Sine ca jertfă Tatălui. De aceea Hristos nu desfiinţează Legea în totalitatea ei, ci o plineşte (Mt. 5,17). Nici Sfântul Apostol Pavel nu refuză Legea şi caracterul său pedagogic: „Desfiinţăm noi Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă întărim legea (Rom. 3,31).
Pentru Sfântul Apostol Pavel, Legea este un însoţitor al omului căzut în păcat. Ea aşează o limită între starea de cădere şi starea de comuniune cu Dumnezeu. Ea defineşte şi manifestă realitatea păcatului, eşecul omului incapabil de a trăi în comuniune cu Dumnezeu.
Existenţa Legii este deci expresia îndepărtării de Dumnezeu, dovadă că între om şi Dumnezeu există un „zid despărţitor”. Chiar dacă omul ar respecta întreaga Lege, zidul despărţitor nu se zdrobeşte, căci separarea, adică păcatul, nu constă doar în nerespectarea Legii, ci în îndepărtarea de Dumnezeu. Aşa încât dacă nerespectarea Legii nu epuizează realitatea păcatului, respectarea Legii nu înseamnă înlăturarea lui. În acest sens Sfântul Apostol Pavel afirmă că omul nu se poate justifica prin faptele Legii. Nu se poate deci îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu printr-o respectare formală a unor prescripţii legale.
Hristos este sfârşitul Legii (Rom. 10,4) şi în acelaşi timp eliberatorul celor de sub Lege (Rom. 8,2) pentru că el a înlăturat condiţia existenţei Legii, adică păcatul. El a distrus în trupul său divino-uman „zidul despărţitor” (Ef. 2,14), distanţa existenţială care separă omul de Dumnezeu. Dar Legea nu este anulată, ci împlinită în iubire. Legea continuă să descopere omului starea de păcat în care se află (Rom. 7, 7-8). „Eu nu am cunoscut păcatul decât prin lege… Căci fără lege păcatul este mort”. Totuşi acum, în starea de har, recunoaşterea păcatului nu mai este o dovadă a condamnării şi a morţii. Legea nu mai este un blestem, ci măsura însăşi a împărtăşirii noastre de iubirea lui Dumnezeu; Legea celui de-al doilea Testament descoperă iubirea „nebună” a lui Dumnezeu pentru om, care transfigurează încălcarea legii, făcând din ea o posibilitate de pocăinţă, de întoarcere la relaţia de iubire cu Dumnezeu, adică o posibilitate a vieţii veşnice. Mântuirea omului, participarea sa la viaţa veşnică, nu este deci un fapt juridic, legalist, ci o participare la iubirea lui Dumnezeu care dăruieşte viaţă. Problema pe care Sfântul Apostol Pavel a pus-o iudaizanţilor este o dilemă între conţinutul ontologic al mântuirii şi acceptarea sa juridică. Întrebarea fundamentală pentru el este: Cine dă viaţă celor morţi, cine transfigurează existenţa noastră trecătoare, făcând din ea un ipostas al vieţii veşnice: iubirea lui Dumnezeu sau Legea? Dacă este Legea, atunci „Hristos a murit în zadar” (Gal. 2,21). Dacă este iubirea Sa, atunci viaţa şi mântuirea sunt daruri ale libertăţii iubirii lui Hristos care ne eliberează de sub jugul Legii (Ef. 2, 5-10).
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dovedit că iubirea Sa este superioară Legii. „Noi avem Lege şi după legea noastră trebuie să moară”, au strigat iudeii lui Pilat. Prin aceste cuvinte, fără a cunoaşte semnificaţia lor reală, iudeii au surprins sensul profund al jertfei lui Hristos. Conform Legii omul este supus morţii, separării de viaţă: el trebuie să moară. Hristos s-a supus Legii şi morţii, dar prin aceasta el înserează Legea şi moartea într-o nouă ordine a existenţei: în iubirea care ipostaziază viaţa. Crucea lui Hristos este ultima consecinţă a Legii, a blestemului şi a morţii, dar în acelaşi timp este sfârşitul Legii şi depăşirea ei. De aceea pentru un creştin Legea este iubirea răstignită a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care aşteaptă în tăcere răspunsul omului.