FAMILIA CRESTINA ASTAZI

FAMILIA AZI PROBLEME PASTORALE ŞI SOCIALE
În zilele de 25-27 septembrie 2001, a avut loc la Bucureşti, la iniţiativa Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Romano Catolice din România, congresul internaţional cu tema foarte sugestivă Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin 1. Congresul, care a fost o întâlnire foarte reuşită, a adunat în jurul său personalităţi dintre cele mai de valoare din lumea ierarhilor, teologilor, preoţilor şi specialiştilor, aparţinători celor două Biserici creştine, Ortodoxă şi Romano Catolică, din ţară şi din străinătate, miniştri din guvernul ţării, senatori şi reprezentanţi ai organismelor europene. Participarea unor asemenea personalităţi a fost determinată şi de importanţa temei, căci, într-adevăr, familia, de care depinde implicit şi viaţa, două realităţi care se intercondiţionează, ocupă un loc tot mai important în preocupările tuturor factorilor responsabili de viitorul omenirii.
Aşa cum sublinia Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, în mesajul adresat la deschiderea lucrărilor, "Familia a ocupat neîncetat un loc central în învăţătura noastră creştină despre viaţă, fiind înţeleasă drept cea mai însemnată alcătuire socială de care depind dezvoltarea, stabilitatea şi, mai ales, existenţa întregii omeniri " 2. Dar, dacă familia a avut întotdeauna acest rol fundamental în viaţa omenirii şi în societate în general, drept celula de bază a acesteia şi mediu în care s-au format adevăratele caractere şi personalităţi, care au marcat dezvoltarea ştiinţei, artei, culturii şi civilizaţiei, astăzi ea este confruntată cu noi realităţi şi situaţii, care, pe de o parte, duc la şubrezirea sau destrămarea ei, iar pe de altă parte, ridică semne de întrebare şi îngrijorare pentru factorii responsabili de bunul mers al familiei, încercând să găsească şi soluţii pentru păstrarea ei în făgaşul tradiţiilor sănătoase, pentru a fi salvată de la ameninţarea cu dispariţia şi pentru a-şi îndeplini în continuare rolul major pe care l-a avut în viaţa societăţii şi a omenirii.
Aşa se explică de ce astăzi lumea este preocupată de soarta familiei, de ameninţările care o pândesc din toate părţile şi de soluţiile salvatoare pentru a păstra acest sanctuar al vieţii şi sfinţeniei cu scopul pentru care a fost creată de Însuşi Dumnezeu. Este firesc, deci, ca şi Biserica să fie preocupată de familie, ca izvor al vieţii şi cadru de educaţie şi de formare a viitorilor membri ai Bisericii şi ai societăţii.
De aceea, în cele ce urmează ne vom referi la problemele care se pun astăzi în legătură cu familia, pericole care o ameninţă în societatea şi în lumea contemporană, în plin proces de secularizare şi de îndepărtare de Dumnezeu şi de valorile creştine, şi de datoriile pastorale ale preoţimii legate de familie.
1. Învăţătura creştină despre familie
Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este aşezământul divin, creat de Însuşi Dumnezeu în rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc şi pentru cultivarea şi dezvoltarea darurilor cu care fiecare soţ este înzestrat, în atmosfera de comuniune şi de dragoste, luminaţi şi călăuziţi de harul Duhului Sfânt, care binecuvântează şi sfinţeşte legătura dintre bărbat şi femeie. Familia se bazează pe dorinţa lui Dumnezeu de a-l crea pe om bărbat şi femeie, deci pereche, pentru a se completa sau întregi reciproc. Conform referatului biblic din cartea Facerii, după ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, şi-a dat seama că "nu este bine să fie omul singur pe pământ" (Facere 2, 18) şi a creat-o pe Eva, pe care văzându-o Adam a zis: "Iată acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, căci din bărbatul ei este luată. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Facere 2, 23-24). Cuvintele acestea ne arată indisolubilitatea familiei, căci trupul devenit unic, nu poate fi împărţit, decât prin tăiere, iar această unitate o creează puterea harului Duhului Sfânt care se dă prin Sfânta Taină a Cununiei. De aceea, Mântuitorul, referindu-se atât la momentul creaţiei, cât şi la puterea Duhului Sfânt, a spus: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Matei 19, 4-6), iar Sfântul Apostol Pavel ridică legătura dintre bărbat şi femeie la înălţimea legăturii dintre Hristos şi Biserică, socotind-o pe drept "taină mare" (Efeseni 5, 23-32).
Cea de-a doua intenţie cu care Dumnezeu a creat familia este cea a procreării sau înmulţirii neamului omenesc, aşa cum arată cuvântul Scripturii: "Şi a făcut Dumnezeu pe om bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi" (Facere 1, 28). În porunca lui Dumnezeu este cuprins tot rostul sau scopul familiei, adică naşterea de prunci. De aceea, familia a fost socotită mereu sanctuar şi leagăn al vieţii 3.
Cu aceste două scopuri, pentru care a fost creată, familia şi-a avut rolul ei bine definit în societate, stând la baza acesteia şi oferind, de-a lungul istoriei, roadele sale binefăcătoare prin creşterea şi educarea mai ales a membrilor societăţii. De aceea, a existat pretutindeni şi întotdeauna, un cult al familiei, ca loc de sfinţenie a legăturii dintre cei doi soţi, izvor de viaţă pentru pruncii care se nasc, din dragostea împărtăşită reciproc de cei doi soţi, şi mai ales şcoala şi pepiniera de educaţie şi virtuţi. Atâta timp cât familia s-a bazat pe aceste principii sănătoase, adică dragoste reciprocă, sfinţenia vieţii soţilor, credincioşia, indisolubilitatea, ajutorul dezinteresat şi responsabilitatea faţă de societate, prin educarea corectă a copiilor, ea a jucat un rol fundamental în societate şi în viaţa omenirii. Când aceste principii au început să nu mai fie respectate, schimbâdu-se, în decursul istoriei, concepţia despre familie, ea a încetat să mai fie izvor de viaţă, sanctuar de sfinţenie şi mediu de educaţie pentru viitoarele vlăstare ale societăţii, iar rolul ei s-a diminuat tot mai mult. Acest lucru a adus după sine şi decăderea morală a membrilor înşişi ai familiei, dar şi pe cea a societăţii. Nu vom face aici o istorie exemplificată a acestui fenomen, pentru că roadele sau consecinţele s-au cules de-a lungul timpului, ci ne vom referi la situaţia de azi a familiei, în societatea românească şi în lume, de unde vom vedea că ea s-a înstrăinat mult de scopul pentru care a fost întemeiată, fiind ameninţată de pericolele tot mai mari care aduc după sine slăbirea şi dezintegrarea ei în societatea contemporană.
2. Cauzele şi pericolele care duc la slăbirea şi dezintegrarea familiei
Dacă urmărim istoria vieţii de familie, de-a lungul timpului, ne putem da seama că au existat întotdeauna pericole care să ameninţe această celulă de bază a societăţii, dar acestea erau puţine şi nu se manifestau la scară mare în relaţiile dintre soţi sau în raporturile sociale.
Cazurile în care familiile se destrămau erau tot mai rare. Principala cauză de divorţ, îngăduită şi de Biserică, era infidelitatea conjugală sau adulterul, care aducea după sine moartea morală a familiei. Adulterul a fost condamnat chiar de Mântuitorul Însuşi şi a constituit un motiv canonic de divorţ: "Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter" (Matei 5, 32) 4. Cu vremea însă, cauzele care au dus la slăbirea şi destrămarea vieţii de familie s-au înmulţit şi au devenit o realitate în viaţa multor persoane. Acestea au împiedicat pe de o parte închegarea unor familii adevărate, pe de altă parte au slăbit viaţa de familie sau pur şi simplu au distrus-o, încât astăzi aceste cauze şi pericole pentru familie şi pentru viabilitatea ei sunt tot mai numeroase, fiind întâlnite la un număr tot mai mare de persoane. Dacă la început divorţul era îngăduit doar pentru adulter sau alte motive asimilate cu moartea, atât morală: alienaţia incurabilă, crima, avortul, atentatul la viaţa soţului, osânda gravă din partea duhovnicului, care se dădea pentru păcate foarte grele, adică adulterul, boală venerică, silirea la acte imorale, refuzul vieţuirii conjugale şi părăsirea domiciliului, religioasă: apostazia, erezia, ţinerea la botez a propriului copil, fizică parţială: impotenţă, boală incurabilă şi contagioasă, sau civilă: declararea unui soţ dispărut, anularea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, călugărirea sau alegerea de episcop, motive îngăduite şi de Biserică 5, cu vremea acestea s-au înmulţit şi diversificat, contribuind tot mai mult la slăbirea şi distrugerea familiei. Vom aminti câteva dintre acestea, subliniind de la început că marea majoritate a lor au la bază lipsa credinţei în Dumnezeu şi ignoranţa sau nerespectarea legilor morale. Ele sunt proprii unei lumi lipsite de instrucţia şi educaţia religioasă unei societăţi în plin proces de secularizare 6.
Cel dintâi motiv este individualismul, egoismul sau iubirea de sine exagerată care ne face să uităm de semenul nostru şi să punem în centru preocupărilor grija şi interesul pentru propria persoană. Această stare potrivnică poruncii de bază a Evangheliei, care este iubirea aproapelui, determină pe membrii familiei să uite de obligaţiile faţă de cei apropiaţi, soţi şi copii, şi să caute în viaţa de familie numai plăcerea erotică. De aici atitudinea de neacceptat a soţilor de dezinteres faţă de scopul principal al căsătoriei şi al familiei care este naşterea de prunci, creşterea şi educarea lor şi formarea pentru viaţă. Această atitudine este determinată în viaţa multora de modul în care au înţeles viaţa sau relaţia dintre bărbat şi femeie înainte de căsătorie. În această privinţă, un pericol foarte mare este începerea vieţii sexuale de timpuriu, imediat ce tinerii intră în pubertate, încurajarea şi îndemnul, de multe ori din partea medicilor sau a altor factori răspunzători de educaţie, de a urma această cale, pe care o socotesc normală şi firească şi care aduce după sine îmbătrânirea precoce, blazarea şi epuizarea timpurie a puterilor fizice şi sufleteşti, dezinteresul pentru viaţă şi fuga de obligaţiile familiale. Nu a trecut de mult vremea când fete din liceu gravide erau încurajate în modul lor greşit de vieţuire, sau când tinere studente sau eleve declarau că este o ruşine ca o fată să se căsătorească fecioară. La aceasta s-a adăugat tragedia legalizării avortului, care determină pe atâţia tineri să vadă în relaţia dintre bărbat şi femeie numai plăcerea erotică şi deloc obligaţiile care decurg dintr-o legătură de familie, de la care nu mai aşteaptă nimic frumos, iar când aceasta are loc, uşurinţa cu care abandonează copii sau îi ucid, mai ales când cuplurile nu sunt cununate civil şi cu atât mai mult religios, lipsa de interes faţă de educaţia copiilor, atitudinea de violenţă a părinţilor faţă de copii şi invers, aspect care capătă proporţii îngrijorătoare în societatea românească, scăderea numărului copiilor sau a natalităţii în general, prin folosirea contraceptivelor şi în chip special prin numărul imens de mare al întreruperilor de sarcini care a devenit un adevărat măcel al pruncilor nevinovaţi şi o plagă a vremii noastre, ca lepra în antichitate şi ciuma în evul mediu 7. Ce pată pentru ţara noastră că ocupă locul de frunte în lume în privinţa numărului crimelor săvârşite prin avort!
A doua cauză a destrămării familiei şi a slăbirii coeziunii ei interioare o constituie modelele noi de familie, care nu sunt altceva decât forme denaturate ale modului de convieţuire firească dintre bărbat şi femeie. Aceste aşa zise familii încearcă să ofere un model alternativ faţă de ceea ce înseamnă familia serioasă şi adevărată, dar nu sunt decât schimonosiri ale acesteia. Ele nu au la bază legătura firească dintre bărbat şi femeie şi mai ales scopul pentru care a fost creată familia. Prima formă denaturată a familiei este traiul în concubinaj, convieţuirea fără căsătoria religioasă, care înseamnă trăirea în fărădelege. Ea nu urmăreşte decât plăcerea trupească şi lipsa de responsabilitate care decurge din căsătoria legală. Ea are la bază instinctul erotic, este o căsătorie de probă care se poate destrăma oricând fără nici un fel de obligaţii reciproce, care nu urmăreşte aducerea pe lume a copiilor, ci doar satisfacerea plăcerii trupeşti şi care reprezintă un pericol pentru adevărata viaţă de familie. Ea este tot mai curentă în mediul urban. Consensul doar între cei doi angajaţi într-o asemenea relaţie, fără nici un aspect legal sau religios este o acceptare a vieţii păcătoase de către amândoi partenerii. Din acestea decurg familiile monoparentale, în care unul din parteneri, în urma naşterii unui copil, acceptă să-l crească, fără nici un fel de obligaţie faţă de celălalt partener, de care se desparte cu uşurinţă, lipsind pe copilul născut din vieţuirea păcătoasă, de dragostea ambilor părinţi, sau familii provenite din divorţ, în care copilul rămâne numai cu un părinte. În această privinţă, trebuie să remarcăm că, dacă odinioară divorţul era acceptat mai greu, acum el se pronunţă cu prea multă uşurinţă şi totală iresponsabilitate, nemaiîncercându-se împăcarea soţilor. Divorţul a devenit un lucru mai mult decât firesc în viaţa societăţii, ceea ce denota o concepţie total greşită despre căsătorie şi familie, care pot fi desfăcute oricând şi din orice capriciu.
La acestea adăugăm formele total denaturate de relaţie nefirească dintre persoane de acelaşi sex, bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie, prin practicarea păcatelor împotriva firii, a homosexualităţii, lesbianismului, care atacă direct scopul principal al căsătoriei şi familiei, care este naşterea de prunci. Acestea nu sunt decât forme bolnăvicioase ale instinctului de procreare, pe care Biserica nu le acceptă niciodată. Ceea ce este şi mai grav, îl constituie faptul că în aceste forme de vieţuire, copiii care se nasc în familiile adevărate şi normale, fiind înfiaţi de asemenea cupluri cu viaţă nefirească, devin obiectul plăcerii lor şi al deformării instinctului procreării, aşa cum şi colectivismul sexual transformă omul în sclavul plăcerilor dereglate de păcat, ca şi întreaga gamă a perversiunilor sexuale care coboară pe om sub demnitatea sa. Tot aici am putea să mai adăugăm implantarea ovulului uman prin fecundări artificiale care reprezintă tot o formă denaturată a vieţii de familie şi un pericol la adresa fiinţei umane şi a vieţii în general. Un pericol real îl prezintă şi globalizarea, care atentează tot mai mult la identitatea familiei şi popoarelor, care apreciază raportul dintre indivizi şi popoare doar prin prisma economică şi financiară. Demonul patimii trupeşti şi al iubirii de avuţie pune în felul acesta tot mai mult stăpânire pe oameni, îndepărtându-i de la idealul sublim al vieţuirii şi al întregirii reciproce în cadrul familiei. Nu mai puţin important este în procesul de slăbire şi de destrămare a vieţii de familie şi curentul sau mişcarea feministă care urmăreşte tot mai mult emanciparea femeii, nu atât de sub stăpânirea bărbatului, cât mai ales de sub obligaţiile pe care în mod firesc le are în cadrul vieţii de familie: naşterea de prunci, grija şi dragostea faţă de ei şi de soţ. Feminismul nu este altceva decât denaturarea menirii cu care femeia a fost creată de Dumnezeu, aceea de a fi soţie şi mamă. Toate aceste forme denaturate ale vieţii de familie şi devieri de la o adevărată vieţuire a celor doi parteneri, pe care Dumnezeu i-a creat unul pentru altul, constituie grave pericole care sapă la temelia vieţii sănătoase de familie, distrugându-o şi diminuându-i importanţa. Ele constituie adevărate pericole sociale care nu duc decât la destrămarea modului firesc de vieţuire a oamenilor.
În sfârşit, merită să amintim aici şi a treia categorie de motive care contribuie la destrămarea familiei şi la slăbirea ei. Între acestea, aşa-zisul conflict între generaţii, care are la bază falsa idee despre raporturile corecte dintre membrii familiei şi mai ales proasta sau greşita educaţie care se face tinerilor, dar şi libertatea exagerată care li se acordă şi care se transformă în libertinaj. Tinerii care nu mai ascultă de părinţi şi încearcă să iasă de sub autoritatea acestora, nu sunt decât victimele unei false concepţii de viaţă, deoarece nici diferenţa de vârstă, nici tehnicizarea sau mijloacele moderne ale civilizaţiei nu ne îndreptăţesc să dispreţuim experienţa de viaţă a părinţilor şi mai ales dorinţa sinceră de a asigura viitorul fericit al copiilor lor. Nu există părinţi care să nu dorească binele propriului său copil. Cu toate acestea, există atâţia tineri care, asemenea fiului risipitor din Evanghelie, se îndepărtează de casa părintească, de părinţi şi de modul lor de viaţă şi, de cele mai multe ori, cad pradă unei vieţuiri nedemne şi păcătoase, care nu înseamnă deloc modernitate sau generaţie nouă, ci cultivarea unui mod nesănătos de viaţă, care nu le ajută cu nimic la formarea personalităţii lor.
Un pericol extrem de mare pentru viaţa de familie îl constituie influenţa mas- mediei asupra acesteia. Prin mijloacele de informare, dar mai ales prin televiziune şi publicaţii, reviste şi ziare, se atentează la viaţa de familie prin publicitatea care se face pornografiei, violenţei, păcatelor împotriva firii, sexualităţii în general, ceea ce determina mai ales tinerii să nu se mai gândească la adevărata şi frumoasă viaţă de familie, pe care să o dorească, ci mai ales la satisfacerea exagerată şi nefirească a instinctului sexual. Televizorul a ajuns să fie numit "o cetate a Sodomei" pentru impactul negativ pe care îl are asupra tinerilor în general 8. Nu există nici o emisiune în care să se vorbească despre familie, principiile sănătoase pentru întemeierea ei, obligaţiile soţilor între ei şi faţă de copii, dragostea care trebuie să unească pe cei doi soţi, sinceritatea, credincioşia, sfinţenia vieţii familiale, naşterea de prunci, creşterea şi educaţia lor, pe când filmele şi reclamele pornografice abundă pe fiecare post.
Nu mai puţin dăunătoare pentru viaţa de familie sunt şi căsătoriile mixte 9, adică cele care se încheie între creştinii ortodocşi cu parteneri aparţinând altor confesiuni, catolică, protestantă sau cultelor neoprotestante sau chiar necreştini: mahomedani, evrei, budişti, hinduişti, brahmani şi alţii. În condiţiile în care se desfăşoară viaţa în ţara noastră, când capătă tot mai multă realitate economiă de piaţă şi pătrunderea elementului străin, mai ales în domeniul vieţii comerciale, se constată şi o creştere a numărului căsătoriilor mixte, încheiate între români, mai ales femei, şi străini de toate naţionalităţile şi de toate religiile sau confesiunile ori cultele creştine. Neavând aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri şi tradiţii culturale şi de familie, în mod firesc, aceste cupluri îşi împropriază un mod deosebit de viaţă, care diferă de cel obişnuit sau tradiţional, cu efecte negative asupra celor doi parteneri. Cei mai mulţi din partenerii acestor căsătorii trăiesc necununaţi, iar copiii rămân de foarte multe ori nebotezaţi. Oricum, latura religioasă este cea afectată poate cel mai mult. La aceasta trebuie să adăugăm că legalizarea şi încurajarea prostituţiei prezintă unul dintre cele mai grave atentate la viaţa de familie 10.
3. Îndatoririle pastorale ale preoţimii faţă de familie
Cunoscând toate aceste cauze şi pericole care pândesc viaţa de familie şi ameninţă trăinicia şi integritatea ei, este firesc să ne întrebăm ce trebuie să facă slujitorii Bisericii faţă de aceste stări de lucruri negative existente.
Aşa cum remarcam mai înainte, toate aceste situaţii provin din lipsa instrucţiei şi educaţiei religioase. Ateismul materialist pe de o parte, iar pe de alta secularizarea, care se întinde tot mai mult, au adus în sufletele oamenilor acest gol spiritual, care îi determină să devină robi plăcerilor erotice şi să nu urmărească în viaţă decât progresul sau propăşirea materială, uitând de Dumnezeu şi de semeni. De aceea, sarcina principală a slujitorilor Bisericii este intensificarea catehizării, pentru a "creştina" din nou pe oameni, scoţând în evidenţă valorile morale şi spirituale ale creştinismului şi rolul lor în dezvoltarea şi afirmarea insului şi a societăţii. Privitor la familie şi viaţă, trebuie să se cultive o concepţie sănătoasă despre ceea ce înseamnă ele pentru binele fiecăruia şi al societăţii. Trebuie accentuată şi cultivată învăţătura că familia îşi are fundamentul ei natural şi supranatural în Taina Sfintei Treimi. După cum persoanele Sfintei Treimi nu pot fi concepute fără iubire, la fel relaţia dintre bărbat şi femeie nu poate fi imaginată fără acest liant atât de necesar convieţuirii dintre cei doi parteneri. Familia nu se poate concepe, întemeia, dura şi afirma sau împlini decât dacă are la temelie iubirea între soţi şi între aceştia şi copii. Familia creştină adevărată are la bază dragostea jertfelnică şi frica de Dumnezeu. "Supuneţi-vă unul altuia întru frica lui Hristos" şi " aşa să-şi iubească bărbatul femeia sa ca pe sine însuşi, iar femeia să-l respecte pe bărbat" ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 21 si 23). Adevărata familie creştină este aceea în care soţii se iubesc cu adevărat, îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de societate, prin muncă şi comportare exemplară, se preocupă de naşterea, creşterea şi educarea copiilor, iar aceştia, la rândul lor, sunt supuşi şi ascultători de părinţi. Altfel, ea nu mai este familie, ci o parodie, un contract, o convenţie, un mod de viaţă artificial, consensual şi fără roade.
Locul în care ia naştere familia creştină nu poate fi altul decât Biserica, prin lucrarea binefăcătoare a Duhului Sfânt. Prin Taina Sfintei Cununii, cei doi soţi devin un singur trup, o unitate de gândire şi simţire, se transformă spiritual, asemenea apei în vin la nunta din Cana Galieleii, înlăturând din viaţa lor egoismul şi individualismul şi trăind în comuniune sfântă, în dragoste jertfelnică şi dăruire reciprocă. De aceea, orice formă de convieţuire dintre doi parteneri, în afară de cea binecuvântată de Biserică nu se poate îngădui sau accepta, fiind o sfidare a credinţei şi a moralei creştine. În această privinţă preoţii trebuie să fie neîndurători cu formele parazitare ale vieţii de familie: concubinajul, desfrâul, adulterul, incestul, homosexualitatea, lesbianismul, perversiunile sexuale, prostituţia, înfierându-le în predică, iar în scaunul de spovendanie fiind mult mai exigenţi cu cei care practică asemenea păcate. Totdeauna să se scoată în evidenţă frumuseţea, necesitatea şi folosul vieţii normale de familie.
Pentru cultivarea unei concepţii sănătoase despre familie şi rostul ei, ca şi despre obligaţiile care revin celor doi viitori soţi, se impune o catehizare sistematică a tinerilor care se căsătoresc, ca şi obligativitatea ca aceştia să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de Taina Cununiei. Un cuvânt de învăţătură se impune totdeauna la săvârşirea Tainei Cununiei, în care să se explice simbolismul lucrărilor sfinte din slujba acesteia, ca şi conştientizarea tinerilor pentru răspunderile care le revin în calitate de soţi şi mai târziu de părinţi. Slujba Cununiei să nu fie doar o ceremonie la care să se observe dacă mirii se calcă pe picioare sau nu, dacă miresele trebuie să se întâlnească sau nu, dacă preotul "păcăleşte" pe miri cu pişcotul şi altele, care denaturează şi minimalizează însemnătatea Tainei, ci o lucrare solemnă şi plină de demnitate, în care să se simtă prezenţa Duhului Sfânt.
Se va scoate mereu în evidenţă că scopul căsătoriei este naşterea de prunci, avertizând pe tinerii miri cât de păgubitoare sunt toate practicile împotriva venirii pe lume a copiilor. Familia nu este doar o modalitate de satisfacere a plăcerilor erotice, ci leagănul şi sanctuarul vieţii, în care trebuie să se conceapă şi să se nască viaţa. Se va insista mereu asupra faptului că Biserica este împotriva planning-ului familial şi al metodelor şi mijloacelor contraceptive, care sunt duşmanii vieţii. Cu atât mai gravă este săvârşirea întreruperilor de sarcini, a avorturilor, care sunt crime ce nu pot fi răscumpărate niciodată, însemnând şi lipsirea pruncilor avortaţi de posibilitatea botezării şi a intrării în Împărăţia lui Dumnezeu 11.
Preotul trebuie să conştientizeze pe tineri că toate păcatele care ameninţă viaţa de familie trebuie evitate, deoarece ele sapă la temelia unităţii create de Dumnezeu prin Taina Cununiei, iar legătura dintre cei doi este concepută ca indestructibilă şi pentru toată viaţa.
De asemenea, este bine şi folositor ca slujba logodnei să nu se administreze separat şi cu mult timp înaintea Cununiei, deoarece mulţi tineri înţeleg că prin aceasta ei pot începe viaţa intimă, o bună parte dintre ei nemaivenind să primească şi să binecuvânteze viaţa de familie prin Taina Nunţii sau mulţi se despart după o vreme de împreună vieţuire de după logodnă. Or, este bine ştiut că logodna este numai o promisiune sau o făgăduinţă pe care şi-o fac tinerii de a întemeia o familie. Este un fel de arvună sau amanet pentru marea lucrare pe care urmează să o opereze Taina Cununiei asupra celor doi parteneri de căsătorie. Ea nu dă dreptul la consumarea căsătoriei sau a actului intim, care, în această situaţie, înseamnă tot desfrânare. Logodna nu este decât o ierurgie sau binecuvântare în vederea încheierii căsătoriei.
Tot în legătură cu aceasta, preoţii trebuie să educe şi să sfătuiască pe tineri să nu trăiască în concubinaj înainte de căsătorie, iar dacă fac aceasta să se spovedească neapărat înainte de săvârşirea Tainei Cununiei. Obiceiul de a cere să li se citească celor doi tineri care au trăit în concubinaj o "dezlegare" înainte de oficierea Cununiei, nu trebuie încurajat, deoarece el nu are nici un temei. Nu există o rugăciune sau molitvă de dezlegare a tinerilor sau partenerilor care au trăit în concubinaj pentru a putea primi Taina Nuntii, ci singura dezlegare se dă numai prin Taina Spovedaniei.
În privinţa căsătoriilor mixte, este bine ca preoţii să insiste ca acestea să nu aibă loc, iar atunci când ele sunt inevitabile, mai ales că sunt încurajate de legislaţia civilă, cununia religioasă să nu se facă decât după convertirea părţii necreştine sau neortodoxe sau, în cazuri de excepţie, când partenerul neortodox nu doreşte să părăsească confesiunea sa, să aibă dispensa chiriarhului 12. Mai departe însă, preotul este obligat să asigure asistenţa religioasă părţii ortodoxe, veghind ca aceasta să păstreze rânduielile bisericeşti, practicile de cult şi tradiţiile proprii Ortodoxiei. Preotul trebuie să cultive grija pentru respectarea credinţei celuilalt soţ, toleranţa şi dragostea, ca bază a familiei. De asemenea, să ia seamă că libertatea fiecărui soţ de a merge la biserică sau locaşul de cult al confesiunii respective, de a-şi respecta sărbătorile şi de a-şi îndeplini îndatoririle faţă de suflet să fie neîngrădită. În toate aceste situaţii, va cultiva toleranţa şi iubirea creştină 13.
Pentru întărirea acţiunilor de redresare a vieţii familiale adevărate, slujitorii Bisericii trebuie să coopereze cu toţi factorii responsabili de dezvoltarea şi întărirea familiei. Unul din fenomenele pe care trebuie să-l urmărească slujitorii bisericeşti în parohiile lor este cel al "copiilor străzii", pentru care trebuie să depună eforturi să stopeze acest mod parazitar de a înţelege viaţa, încercând să-i atragă pe aceşti copii certaţi cu buna conduită şi să-i călăuzească pe un drum normal la vieţuire, fie oferindu-le ajutoare, fie creându-le posibilităţi pentru studiu, şcolarizare de calitate, ajutor medical. Acelaşi lucru îl poate realiza preotul în parohie pentru persoane în vârstă, bătrâni, bolnavi şi neajutoraţi, cu ajutorul comitetului parohial 14.
Iată doar câte activităţi şi iniţiative pe care le pot desfăşura slujitorii Bisericii pentru a întări, a dezvolta şi a sprijini modul de viaţă normal şi firesc din familie, şi pentru a face din ea mediu de cultivare a virtuţilor creştine şi de promovare a vieţii sociale: Societatea contemporană are nevoie de o renaştere spirituală şi morală a familiei şi aceasta nu poate porni decât de la Biserică, ea fundamentându-şi învăţăturile şi modul de viaţă pe poruncile evanghelice. De familie depinde viitorul unei naţiuni, iar de felul în care ne trăim viaţa aici, pe pământ, depinde şi mântuirea noastră. Iată de ce trebuie ca una din laturile esenţiale ale activităţii preotului în parohie să fie grija pentru starea familiei şi străduinţa pentru redresarea ei materială, morală şi spirituală.
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula,
"Glasul Bisericii" nr. 9-12/2001, pag. 119-130.
FAMILIA CREŞTINĂ - SPERANŢA ROMÂNIEI
1. Criza familiei în Europa
Totdeauna au existat crize în familie. Astăzi însă familia naturală, tradiţională se află în criză, în mutaţie spre un viitor confuz şi incert, în toată Europa, astfel încât criza familiei este percepută ca simptom al crizei civilizaţiei occidentale, o criză a societăţii contemporane însăşi 1. “Criza familiei devine mai devreme sau mai târziu şi o criză a Statului” – remarcă în 1998 preşedinta Senatului Poloniei 2.
Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor (în Uniunea Europeană: 5 căsătorii la 1000 persoane) şi creşte numărul divorţurilor, mai ales în Europa Occidentală. Copii mai puţini, iar bătrâni mai mulţi: un continent care îmbătrâneşte şi care nu prezintă semne majore de dinamism demografic – aceasta este imaginea actuală a Europei 3.
Cauzele sunt multiple şi complexe: mutaţii de ordin cultural, tehnic, ideologico-pragmatice accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieţii şi intensifică în mod alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă şi nihilistă 4. Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se refugieze în practică drogului, violenţei, în sectarism şi suicid 5.
La criza aceasta de ordin spiritual din Europa Occidentală se mai adaugă în Europa Centrală şi Orientală, în fostele ţări cu regim comunist, şi alţi factori negativi care lovesc în familie: sărăcia, şomajul, sectele prozelitiste, violenţa, nesiguranţa zilei de mâine, emigraţia spre ţări mai bogate.
În România, criza familiei se manifestă şi în abandonul copiilor şi în abandonul părinţilor, în numărul mare de avorturi şi chiar o creştere a numărului divorţurilor, creşterea violenţei în familie şi creşterea delicvenţei juvenile.
Cauzele economice şi mutaţiile specifice perioadei de tranziţie spre capitalism explică doar în parte acest fenomen. Nu trebuie uitat că în parte criza spirituală a familiei în România se datorează şi secularizării impuse de regimul comunist prin faptul că educaţia copiilor şi tinerilor, adulţii de azi, a fost un monopol al Statului, iar părinţii n-au avut posibilitatea să educe suficient copiii şi tinerii în credinţa creştină, ateismul fiind ideologia oficială în toate instituţiile de învăţământ, iar dimensiunea creştină a familiei s-a menţinut mai mult în virtutea tradiţiei liturgice şi sacramentale decât în virtutea educaţiei sistematice creştine sau a unei pastorale elaborate.
2. Speranţe pentru depăşirea crizei
a. Binecuvântare lui Dumnezeu asupra familiei.
Criza familiei de azi nu poate totuşi fi mai puternică decât binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul care a zis: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!” (Facere 1, 28). În ciuda multor păcate şi primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuşi familia a fost instituţia cea mai stabilă în istorie. În acest sens, “deja în antichitate, cum arăta Aristotel, ea (familia) era recunoscută ca fiind instituţia socială primară şi fundamentală, anterioară şi superioară Statului, (Etica Nic. VII, 12, 18), contribuind în mod eficace la bunătatea societăţii însăşi”6 .
În plus binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta de la Cana, când a transformat apa în vin, la solicitarea Maicii Domnului – icoana Bisericii rugătoare – de a ajuta o familie nouă în nevoie, constituie pentru noi o puternică bază a speranţei creştine. Hristos care a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea. Noi însă trebuie să-L rugăm, să-i spunem Lui ce lipseşte cu adevărat familiei astăzi şi să spunem familiei creştine în criză că de fapt criza ei cea mai profundă este insuficienta ei deschidere spre ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului în organizarea însăşi a vieţii conjugale. Cu alte cuvinte, este vorba despre insuficienta cultivare a sfinţeniei sau sacramentalităţii familiei. Minunea din Cana Galileiii ne descoperă fericirea ca dar al lui Dumnezeu care produce comuniune şi bucurie în societate, nu ca drept ce trebuie cucerit în spirit individualist – egoist.
b. O altă sursă de speranţă este efortul Bisericilor de a apăra familia naturală, tradiţională, universală, şi de a rezista în faţa unor “modele” noi de familie, în care relaţia normală bărbat-femeie este considerată ca ceva depăşit.
În acest sens, criza familiei în Occident a suscitat în diferite Biserici, mai ales în Biserica Romano-Catolică o intensă reflecţie teologică şi o activitate pastorală intensă privind familia. Cu toate acestea, se recunoaşte că mai sunt multe de făcut7 .
O cooperare ecumenică în faţa problemelor cu care se confruntă familia creştină în România s-a manifestat şi în Conferinţele Bisericilor din România organizate cu sprijinul organizaţiei World Vision la Bucureşti în octombrie 1998 şi iunie 2000 şi la Iaşi, în noiembrie 2000. Nu trebuie uitate nici eforturile naţionale şi internaţionale făcute în România în favoarea copiilor şi a familiei din 1990 încoace.
Congresul internaţional ecumenic dedicat familiei, organizat acum la Bucureşti de către Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică din România, sub patronajul Preşedintelui României şi cu sprijinul Consiliului Pontifical pentru Familie, întăreşte şi mai mult convingerea că o cooperare ecumenică intensă în acest domeniu poate fi benefică şi devine sursa de speranţă. Este nevoie aici de mai multe programe şi proiecte de cooperare ecumenică pe termen lung.
De asemenea, este din ce în ce mai necesar un răspuns creştin comun la probleme noi ca: eutanasia, transplantul de organe, ingineria genetică (implantul de celule embrionare, fecundarea in vitro, procrearea prin disociere parentală, maternitatea de împrumut, clonarea), avortul, unirile libere ca alternativă la familia tradiţională, căsătoriile între persoane de acelaşi gen, etc. Reflecţia teologică, ştiinţifică şi etică a unor Biserici poate ajuta şi alte Biserici în formarea unei atitudini comune în societatea secularizată de azi.
c. Cooperarea Stat-Biserică (Biserici) este o altă sursă majoră de speranţă.
Deja reintroducerea religiei în şcoală, integrarea învăţământului teologic, liceal şi universitar în reţeaua de stat, specializarea în teologie-asistenţă socială, prezenţa preoţilor de caritate în diferite instituţii ale Statului, armată, spitale, penitenciare – reprezintă un potenţial important pentru o cooperare fructuoasă în rezolvarea multor probleme de ordin spiritual, moral, pastoral şi social cu care se confruntă familia azi.
Desigur este necesară consultarea şi cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul legislaţiei privind familia, în domeniul educaţiei copiilor şi tinerilor, în domeniul asistenţei sociale privind copiii şi părinţii cu copii mulţi sau cu probleme majore de ordin social. Este nevoie de programe şi proiecte de cooperare a Bisericii cu diferite instituţii de resort ale Statului atât pe plan local, regional, cât şi naţional.
În interiorul Bisericii noastre, pentru ca speranţa să devină un dar cultivat şi roditor, sunt necesare, la nivel de parohie şi eparhie, programe de cateheză şi asistenţă pastorală a copiilor şi familiilor în criză, cicluri de cateheze pentru pregătirea tinerilor pentru căsătorie, cateheze pastorale pentru tinerii căsătoriţi şi pentru părinţii lor, astfel încât pregătirea pentru căsătorie să nu se reducă doar la frumosul ceremonial al cununiei. Este necesar un program de cateheză pastorală pentru naşi pentru a-i implica în susţinerea continuă a familiilor pe care le cunună. Prin toate aceste programe trebuie afirmată şi cultivată sfinţenia căsătoriei, organizată solidaritatea în familie şi între familii, afirmată demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu ce trebuie cultivate.
Trebuie înţeleasă şi mai profund şi cultivată şi mai mult legătura sfântă care există între taina familiei şi taina Bisericii, între taina copilului şi taina persoanei, de vreme ce, pentru a fi Om adevărat, Dumnezeu-Fiul S-a născut din femeie şi a intrat în istorie ca şi copil. Toţi termenii de bază în Biserică sunt împrumutaţi din familie: părinte spiritual, mamă sau maică spirituală, frate şi sohttp://www.blogger.com/img/blank.gifră spirituală, fiu şi fiică spirituală, chiar şi în domeniul vieţii monahale. De aceea, fără taina familiei nu poate fi înţeleasă nici taina Bisericii, şi fără taina Bisericii nu poate fi înţeleasă nici taina familiei. Cununia este binecuvântată de Biserică în calitatea ei de icoană a iubirii dintre Hristos şi Biserică, dintre Dumnezeu şi umanitate. De aceea, taina Familiei poartă în ea taina mântuirii şi a vieţii veşnice (“Extra familiam nulla bumanitas”). Niciodată familia nu poate fi redusă la aspectul ei biologic, juridic, psihologic, sociologic sau cultural, ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcede, pentru că are vocaţia de a fi în lume icoana iubirii divine veşnice.
Mitropolitul Daniel Ciobotea,
Iaşi, România.