Acesta este argumentul nostru principal, pe baza caruia ne-am fundamentat invatatura despre milenarism si pe care o sustinem si anume pasajul important din Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul:

„Şi-am văzut un înger pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi l-a prins pe Balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pe o mie de ani. Şi l-a aruncat în adânc; şi pe acesta l-a închis şi l-a pecetluit deasupră-i, pentru ca el să nu mai amăgească popoarele, până ce miile de ani se vor sfârşi. După aceea el trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.

Şi-am văzut tronuri; şi ei s’au aşezat pe ele; şi li s’a dat lor putere să judece; şi-am văzut sufletele celor descăpăţânaţi din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina cuvântului lui Dumnezeu şi care nu i s’au închinat Fiarei şi nici chipului ei şi semnul ei nu l-au primit pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi nu învie până ce nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt cel ce are parte de învierea cea dintâi! Peste aceştia moartea cea de-a doua nu are putere, ci ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi-ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El de-a lungul miilor de ani” (Apocalipsa 20, 1-6).

Biserica Ortodoxă învaţă că lumea creată de Dumnezeu ex nihilo, care are astfel un început, va avea şi un sfârşit. Acest sfârşit al ei, care coincide cu a Doua venire a lui Hristos şi constă în jucecata întregii lumi (Fapt.1:11. Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer ? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer), nu trebuie înţeles ca distrugere a ei şi a tuturor creaturilor, nici intrarea ontologiei create în nefiinţă sau inexistenţă. Ontologie creaţiei este veşnică, iar sfârşitul lumii, necunoscut şi nedescoperit oamenilor de către Dumnezeu, (Matei 24:36. Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl) nu va însemna altceva decât schimbarea chipului actual al ei.

Dacă sfârşitul lumii, după doctrina ortodoxă, coincide cu judecata finală, acest moment este aşteptat nu numai de cei vii dar şi de cei morţi cu nădejdea dobândirii vieţii veşnice. “Istoria întreagă va fi din nou în faţa tuturor, nu numai cu cele petrecute pe planul vizibil, ci şi cu cele petrecute pe planul invizibil, ba chiar şi cu cele ce s-ar fi putut petrece sau s-ar fi putut să nu se petreacă, apăsând sau bucurând pe fiecare, cu totalitatea ei pentru ceea ce a făcut bun sau rău în ea.

Deşi în limba română, în diferitele ediţii ale Bibliei apare tradus o mie de ani cu mii de ani, pentru a se evita doctrina hiliastă sau milenistă, acest lucru nu este justificabil din punct de vedere etimologic, al sensului acestui cuvânt în ediţia critică a Noului Testament în limba greacă. Un exeget contemporan al Apocalipsei, Savvas Agouridis, numeşte întregul conţinut milenist, citat mai sus, al: Împărăţia de o mie de ani a martirilor (Apoc. 20, 1-6), justificând şi fundamentându-şi nu numai literal traducerea, ci şi revelaţional. “Unii exegeţi consideră perioada de o mie de ani cât satan este legat timpul dintre prima şi cea de a doua venire a Mântuitorului Hristos, în timp ce alţii socotesc că această împărăţie de o mie de ani va urma celei de a doua veniri. Prima opinie este uşor de respins, din moment ce pot fi aduse din Noul testament o mulţime de mărturii referitoare la activitatea foarte intensă a lui satan în timpul Bisericii primare (”Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” I Petru 5,8; II Cor. 4, 3-4; I Tes. 2,18; Efes. 2,2; Luca 22,3; Fapte 5,3; II Tim 2,26). Cei o mie de ani trebuie să fie un număr simbolic şi înseamnă o perioadă de timp scurtă. În Psalmul 49,11 citim: “Căci ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele de pe o mie de coline” (versiunea ebraică). Aceasta aminteşte de urarea grecească de viaţă lungă “Să faci o mie de ani !”. După cum notează Andrei al Cezareei, “considerăm că numărul de o mie arată fie mulţimea fie desăvârşirea”. După cum observă Artinos Gerganos: “Când lucrul desăvârşit, când lucrul cel mai bun, când un timp nedeterminat”. De altfel, să nu uităm observaţia di II Petru 3,8: “O mie de ani, ca o zi la Dumnezeu”, deşi acest cuvânt are o altă motivaţie. “Timpul scurt” al noii şi celei din urmă activităţi a lui satan este corelată de exegeţii medievali cu strâmtorarea cea mare ”care nu a fost de la începutul lumii”, de aceea şi timpul încercării s-a scurtat (Marcu 13,20; Matei 24,22)”.

Mileniul, prin venirea lui Hristos în afara judecăţii finale, pe lângă faptul că introduce determinismul în sfera divinului veşnic şi incomprehensibil, relativizează istoria în general şi istoria evenimentelor celor o mie de ani în special, care devine perioadă temporală doar pentru cei aleşi, iar ceilalţi situându-se în afara ei.

Biserica ne învaţă, însă, că sfârşitul lumii, situarea ei alături de Dumnezeu şi împreună cu toţi sfinţii, dă valoare persoanei şi întregului cosmos care va fi şi el restaurat, deplin pnevmatizat şi plin de lucrarea îndumnezeitoare în toate ale sale. Aşa se dă sens istoriei lumii prin sfârşitul ei inevitabil, prin deschiderea porţilor veşniciei pentru toţi cei aleşi, de la Adam şi până la sfârşitul veacurilor, recapitulaţi de jertfa Mântuitorului.

Impărăţia de o mie de ani va fi aici pe pământ, contrar celor spuse de Hristos (“Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, In.18,36).

Mileniul sau Împărăţia de o mie de ani, nu este aceeaşi, conform relatărilor scripturistice, cu Împărăţia lui Dumnezeu pe care au vestit-o, chiar de la începutul activităţii lor publice atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Mântuitorul Hristos. Amândoi au vestit apropierea ei. „Pocaiti-va ca sa apropiat imparatia cerurilor” (Mat. 3,2; 4,17; Lc 8,1). Adevărata împărăţie a lui Hristos, cât şi accesul oamenilor la ea, a fost inaugurată de Fiul lui Dumnezeu întrupat prin toate actele sale mântuitoare de la Întrupare şi până la Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri. Este împărăţia Sa de har, numită şi Împărăţia cerurilor. Este numită a lui Dumnezeu, pentru că spre deosebire de alte împărăţii lumeşti, este realizată numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi nici într-un caz prin puterile proprii ale cuiva. Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu. (Mat. 12,28).

Biserica Ortodoxă, prin învăţătura ei eshatologică, promovează doctrina unui sfârşit al lumii cu şi în harul lui Iisus Hristos, Judecătorul care va pnevmatiza cerul şi pământul înnoindu-le, deschizând uşile istoriei umanităţii spre realitatea veşniciei, spre o Împărăţie fără de sfârşit în care drepţii vor strălucii ca soarele în comuniunea iubirii Lor cu Dumnezeu Cel în Treime şi întreolaltă. Dumnezeu a creat lumea ca sã o desãvârseascã, nu ca sã o lase vesnic într-o formã relativã. El nu a creat pe oameni, ca sã-i desãvârseascã numai pe unul câte unul trecându-i prin moarte, si numai în sufletul lor, ci pe toti împreunã si în fiinta lor întreagã, deci si în trupul legat de cadrul lumii. Numai asa va fi desãvârsit deplin omul ca om. În aceasta va consta împlinirea ultima a scopului unirii intime a Fiului lui Dumnezeu cu lumea prin întrupare si prin învierea Sa cu trupul, ca parte a lumii. Numai ducând-o la desãvârsire, Dumnezeu împlineste planul creatiei lumii si al îndumnezeirii ei în Hristos, dupã ce prin ajutorul dat de El s-a împlinit în forma actualã a ei tot ce se putea împlini pe pãmânt pentru a face strãvezii în ea ratiunile ei divine. Viata noastrã îsi gãseste un sens numai dacã trece prin moarte la plenitudinea unei vieti eterne. Dar aceastã plenitudine nu o poate obþine omul dacã nu o poate trãi si în trupul sãu înviat si eliberat de coruptibilitate. Cãci viata completã umanã e viata în trup, care dã o complexitate specificã existentei umane si îl face pe om apt sã dea vietii spirituale o frumusete în bogãtia si armonia formelor vãzute. Valoarea unicã si completã a vietii umane în trup a pus-o în luminã Fiul lui Dumnezeu care a asumat trupul omenesc si l-a înviat pentru vesnicie. Dumnezeu a justificat astfel crearea materiei pe care, prin asumarea trupului si prin învierea lui, o ridicã pe planul participãrii culminante la spiritualitatea Lui, nelãsând trupul individual prada descompunerii eterne. Dar învierea cu trupul a persoanei omenesti individuale nu poate avea loc decât în solidaritate cu prefacerea întregii substanþe a cosmosului, adicã la sfârsitul chipului actual al lumii. Hristos singur a înviat înainte pentru a pune în fata noastrã perspectiva si nãdejdea învierii si pentru a Se face izvorul puterii de transfigurare a cosmosului actual si al învierii trupurilor noastre.

Componentele eshatologiei universale sunt desãvârsirea lumii trecute prin sfârsitul formei actuale a ei; a doua venire a lui Hristos; învierea generalã a mortilor si schimbarea trupurilor celor de pe pãmânt; Judecata universalã din urma; viata vesnicã întru fericire sau nefericire.

SURSE FOLOSITE:

Sfanta Scriptura;

Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, ed. Inst. Bibl. şi de Mis. al B. O. R., Buc. 1978;

Apocalipsa lui Ioan în tradiţia iudeo-creştină, studiu introductiv de Cristian Bădiliţă, trad. Petru Creţia şi Cristian Bădiliţă, ed. Humanitas, Buc. 1998,

Agouridis Savvas, Coman Constantin, Comentariu la Apocalipsa Sfantului Ioan, editura Bizantina, 2004;