DUMNEZEU MANTUITORUL - IISUS HRISTOS

IV. DUMNEZEU MÂNTUITORUL.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”[Ioan 1, 1] , ne spune Evanghelistul. Vedem că Dumnezeu prin pronia Sa veghează asupra lumii de la facere până la a doua venire: „Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul ei pe de o parte prin raţiunile lucrurilor, care sunt chipuri create şi susţinute de raţiunile Lui eterne, pe de alta, prin persoanele umane care în raţionalitatea lor vie sunt chipurile ipostasului Lui Însuşi, create cu scopul ca să gândească raţiunile lucrurilor împreună cu Raţiunea divină personală într-un dialog cu Ea” .
„Fiul lui Dumnezeu Se umanizează fără a înceta să fie Dumnezeu, ci devenind ipostasul firii omeneşti. Prin aceasta El Îşi însuşeşte modurile noastre de gândire şi de sensibilitate, pentru a le transfigura, sau umaniza până la capăt, sau a le îndumnezei” .
Dogmatica creştină înfăţişează lucrarea mântuitoare şi dăruitoare de viaţă veşnică a Persoanei dumnezeieşti a lui Hristos devenit om, cum şi relaţia noastră liberă cu Ea, datorită căreia putem primi această viaţă fără de sfârşit. De această Persoană şi de relaţia cu Ea depinde mântuirea, sau scăparea omului din insuficienţa şi mortalitatea sa. Creştinismul nu ne lasă în cadrul puterilor noastre umane, limitate, şi nici nu ne vorbeşte de închipuite puteri impersonale, de care tot noi am dispune prin oarecare tehnici, ci de Persoana reală, mai presus de toate a lui Dumnezeu cel întrupat, ca izvor a toată viaţa, al vieţii desăvârşite şi eterne, dar Care totuşi ne-a făcut dovada existenţei şi interesului Ei faţă de noi prin legătura în care a intrat cu noi în istorie, ca să rămână în această legătură în vecii vecilor. De aceea în creştinism nu se poate vorbi propriu-zis de o „învăţătură mântuitoare” şi nu ne mântuim printr-o lege, nici măcar prin legea Vechiului Testament, ci prin Persoana lui Iisus Hristos. El este sfârşitul legii (Rom. 10, 4). De aceea El este şi se numeşte „Mântuitorul”. Nici un alt întemeietor de religie nu e şi nu se numeşte mântuitor, ci legiuitorul sau învăţătorul acelei religii.
Fără îndoială, Persoana lui Hristos e Mântuitorul întrucât e Fiul lui Dumnezeu. Căci numai în Dumnezeu e puterea mântuirii şi viaţa de veci. Şi numai întrucât e Fiul lui Dumnezeu se explică iubirea Lui faţă de oameni. Numai întrucât El lucrează asupra noastră din comuniunea iubitoare cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, ne aduce mântuirea în care este activă întreaga Sfântă Treime, cu iubirea Ei. Iar oamenii sunt mântuiţi nu ca nişte obiecte, ci prin acceptarea liberă a comuniunii cu Hristos şi, în Hristos, cu întreaga Sfântă Treime. Astfel, toată mântuirea are marca unor relaţii personale între Hristos şi, prin El, între Sfânta Treime şi oameni. Creştinismul este personalist; el înseamnă mântuirea persoanei umane prin Persoana supremă. El crede în valoarea netrecătoare a persoanei.
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească, pe care o umple de Dumnezeirea Lui şi o eliberează de afectele, pătimirile şi moartea, de pe urma păcatului strămoşesc.
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos mai poate fi privită însă şi în alte trei aspecte principale ale ei. Ea se împlineşte prin propria jertfă a trupului Său, prin învăţătura şi pilda de slujire dată oamenilor şi prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morţii prin Înviere şi asupra oamenilor prin poruncile şi prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii. Întrucât exercită aceste trei feluri de activităţi, ca laturi ale lucrării Sale mântuitoare, Iisus Hristos a fost considerat de la începutul Bisericii ca Arhiereu (Evr. 9, 11), ca Învăţător-Profet şi ca Stăpânitor, sau Domn, sau Împărat (Apoc. 12, 10; 11, 15; Mt. 28, 18 etc.). Aceste trei calităţi sunt atât slujiri,cât şi demnităţi ale Lui. Iar ele sunt de asemenea nedespărţite. El învaţă slujind, Se jertfeşte biruind urmările păcatului, stăpâneşte ca un Miel înjunghiat (Apoc. cap. 5). Ele nu pot fi despărţite în mod real, căci în fiecare sunt implicate şi celelalte două. Totuşi în fiecare din cele trei feluri de activităţi iese în relief mai mult una sau alta din cele trei slujiri, celelalte două fiind mai mult implicate în ea.
Numai prin cele trei activităţi şi calităţi - de Învăţător, de Arhiereu şi de Împărat - putea să mântuiască şi să desăvârşească pe oameni. Şi numai prin toate trei la un loc, exercitate într-un mod pur şi eminent, cum nu le pot exercita oamenii obişnuiţi. Căci oamenii trebuie să fie luminaţi ca să meargă şi cu voia lor pe calea care-i duce la Dumnezeu; trebuie să depăşească duşmănia dintre ei şi Dumnezeu printr-o renunţare la orgoliul lor şi la plăcerile egoiste, adică prin trăirea activă a unei stări de jertfire pe care n-o puteau avea decât din legătura directă cu o Persoană care a fost în stare să aducă o jertfă pură, capabilă, prin intensitatea ei, să sfărâme urmările păcatului; în sfârşit, trebuie să fie susţinuţi cu o putere mai presus de cea simplă, omenească, pe calea unei vieţi de jertfă ce li s-a făcut cunoscută prin învăţătura atotadevărată şi atotluminoasă.
Cele trei direcţii ale lucrării mântuitoare şi cele trei forme de slujire pentru efectuarea ei decurg în chip firesc din Persoana Fiului lui Dumnezeu care S-a întrupat, asumând rolul de Mântuitor al lumii.
1. Iisus, adevărul şi proorocia în Persoană.
Despre prezenţa şi lucrarea Cuvântului în Vechiul Testament ca pregătire a venirii Sale în trup, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „înainte de venirea văzută şi în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea spiritual la Patriarhi şi la Prooroci, preînchipuind tainele venirii Lui” sau „cuvintele Legii şi ale Proorocilor, fiind înaintemergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos” .
În slujirea de Învăţător-Prooroc Iisus Hristos e îndreptat în mod direct spre noi. Iisus Hristos este Învăţătorul şi Proorocul suprem prin Însăşi Persoana Sa. Iisus Hristos nu e un învăţător ca oricare alt om, ba nici chiar ca oricare alt întemeietor de religie. În acelaşi timp El depăşeşte orice prooroc dinainte de El, Înscriindu-Se pe un alt plan. Întrucât El este unic, învăţătura Lui este şi ea unică. Unică nu din acelaşi plan cu alte învăţături unice. El este identificat cu învăţătura Sa. Şi învăţătura Lui nu poate izvorî decât din El. El e Profet într-un sens unic şi suprem. Calitatea Sa de prooroc ţine de Persoana Sa, spre deosebire de sensul de prooroc din Vechiul Testament, unde această calitate e legată accidental de o persoană sau de alta. Iisus Hristos e Învăţătorul şi Proorocul prin Sine, nu printr-un dar venit din altă parte. Este Învăţătorul prin excelenţă (In. 13, 13) şi Proorocul prin excelenţă. El Însuşi a spus despre Sine: „Eu sunt lumina lumii” (In. 8, 12), sau: „Eu sunt adevărul” (In. 14, 6). El e Învăţătorul în sensul suprem prin Însăşi Persoana Sa, pentru că din Însăşi Persoana Sa decurge învăţătura Sa, care arată drumul adevărat al omului spre eternitatea desăvârşită a existenţei. El e ca atare „Învăţătorul” şi „învăţătura” în persoană, dacă este „lumina” în persoană. El e Cel ce propovăduieşte şi „Cel ce Se propovăduieşte” pe Sine. În El Se identifică Subiectul învăţăturii cu „obiectul” ei. El e chiar prin aceasta Proorocul eminent, pentru că învăţătura Lui arată adevăratul drum de desăvârşire al umanităţii. Iar în aceasta El nu face decât să Se tălmăcească pe Sine Însuşi, fiind şi drumul spre desăvârşire, şi desăvârşirea însăşi. Orice progres a făcut omenirea în direcţia adevăratei ei desăvârşiri spirituale, a adevăratei actualizări a umanului, l-a făcut pe drumul şi spre ţinta indicată de El. Învăţătura Lui e cu adevărat profetică, pentru că şi Persoana Lui este profetică, arătând în Sine omul la capătul său eshatologic. El e „Proorocul” şi „proorocia” ultimă în persoană. El nu prezintă o altă ţintă a drumului omenirii spre desăvârşire decât pe Sine. El e modelul ultim al omenirii şi în unire cu El îşi află ea desăvârşirea. El este prin Dumnezeirea Sa, dar şi prin umanitatea Sa îndumnezeită, „lungimea şi lărgimea” infinită, în care vor înainta cei ce cred în El, în vecii vecilor.
Prin aceasta e Prooroc nu numai prin cuvântul Lui, ci prin existenţa Lui dinainte de Înviere şi prin cea de după Înviere. În Hristos cel înviat avem continuu chipul real a ceea ce vom fi şi noi. Persoana Sa Însăşi e toată o proorocie realizată despre om, aşa cum e chemat să devină în actualizarea celor mai bune şi mai proprii potenţe ale Lui, dar numai în unire cu Dumnezeu.
Dar El este şi Învăţătorul prin Persoana Lui Însăşi, pentru că noi nu medităm la învăţătura pe care a dat-o ca la o învăţătură detaşată de El, pe care ne silim s-o împlinim singuri. În cazul acesta ea ar fi o altă „lege”. Noi învăţăm privind la Persoana Lui şi putem păşi pe urmele Lui stând în legătură cu El. „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihna sufletelor voastre” (Matei 14, 29). De fapt numai primind putere de la Persoana lui Iisus, cei ce cred în El nu se străduiesc fără rezultat, ci pot deveni şi ei blânzi şi smeriţi şi prin aceasta dobândesc odihna de patimile care-i chinuiesc şi-i frământă fără rost.
El e „Învăţătorul” şi „Proorocul” culminant prin Însăşi Persoana Lui, pentru că nu e numai om, ci şi Dumnezeu şi ca atare are în El şi iradiază din El nu numai învăţătura adevărată despre Dumnezeu, ci şi despre omul adevărat, aşa cum este el realizat în Hristos şi cum trebuie să ajungă şi ceilalţi. În sensul acesta învăţătura Lui este revelaţia culminantă despre Dumnezeu şi despre om, întrucât El Însuşi este ca persoană această revelaţie. În El se încheie toată revelaţia şi proorocia. El e suprema proorocie împlinită. Este revelaţia culminantă şi proorocia culminantă, pentru că cuprinde tot conţinutul despre Dumnezeu şi despre om, accesibil acestuia în viaţa pământească, pentru că-1 comunică direct Cel ce e Dumnezeu Însuşi şi omul deplin realizat.
b. Împlinirea Revelaţiei şi a Proorociei în Hristos. Prezentându-Se pe Sine ca Dumnezeu devenit om şi ca om care e în acelaşi timp în maximă apropiere de oameni, Hristos anunţă Împărăţia lui Dumnezeu pe cale să înceapă şi să se dezvolte în măsura în care oamenii cred în El şi intră şi înaintează în comuniune cu El. Împărăţia lui Dumnezeu este, din momentul apariţiei lui Hristos, „în mijlocul” oamenilor. Predicându-Se pe Sine, o predică pe ea şi predica Lui e revelaţia prezenţei acestei Împărăţii, fiind predica prin care Se revelează Persoana Sa. Pe de altă parte, Împărăţia aceasta va începe în deplinătatea ei odată cu învierea Sa. Deci El e şi din acest punct de vedere Proorocul revelaţiei depline şi al Împărăţiei realizate a lui Dumnezeu şi a umanităţii deplin îndumnezeite, din cadrul ei. Această împărăţie, ca şi Persoana lui Hristos, nu e o noutate relativă, care va putea fi urmată de altele, ci noutatea ultimă şi absolută, în care e dată plenitudinea şi infinitatea vieţii.
Predica lui Iisus este şi chemarea adresată oamenilor, ca să primească această Împărăţie ca unica şansă a vieţii lor adevărate, veşnice şi depline. „În această unică şi totuşi pentru noi exemplară relaţie a Sa cu Dumnezeu, Iisus cel dinainte de Paşti trăieşte în Persoana Sa sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi astfel cunoaşte sosirea aceasta indisolubil legată cu propovăduirea Sa proprie. Cu aceasta nu se neagă că, prin moartea şi învierea Sa, atât Împărăţia cât şi propovăduirea Sa obţin o ultimă radicalitate în ele înseşi şi pentru noi”.
Iisus a spus că legea arăta spre El: „Căci dacă aţi fi crezut lui Moise, M-aţi crede şi pe Mine. Căci el despre Mine a scris” (In. 5, 46). „Hristos a fost rânduit, spune acelaşi părinte, apostol şi arhiereu (Evr. 3, 1) şi ne-a eliberat de legea umbrită şi ne-a trecut la vorbirea clară a învăţăturii evanghelice.”
Dacă Moise n-a putut urca tot poporul în muntele cunoştinţei infinite şi directe a lui Dumnezeu, Hristos poate face aceasta. Pe Sinai, spune tot Sfântul Chiril din Alexandria, nu s-a putut urca poporul. „Era imposibil ca prin călăuzirea lui Moise, să se apropie de Dumnezeu. Nu se putea apropia prin tipuri şi prin umbră.” Căci acestea se intercalau între popor şi Dumnezeu. Dar când Dumnezeu a intrat în dialog direct cu oamenii, înlăturând tipurile intermediare, ei s-au aflat dintr-odată în faţa lui Dumnezeu. „Legea tindea spre frumuseţea adevărului”... „Iar adevărul este Hristos, prin Care am dobândit intrarea şi am ajuns aproape de Tatăl, urcându-ne ca la un munte, la cunoştinţa adevărului.”„Sfârşitul legii şi al proorocilor este Hristos” (Rom. 10, 4). Legea arăta spre taina lui Hristos, dar în ea nu era Hristos descoperit. „Iar prin munte se înţelege în acestea, cunoştinţa mai presus de fire şi mai presus de toate a tainei lui Hristos.” „Deci Moise îi aduce lângă munte, dar nu- i urcă în el. Cum am spus adineaori, desăvârşirea şi înălţimea în înţelepciune şi cunoştinţă o câştigăm prin Hristos, nu prin Moise. Ultimul e slujitor şi pedagog, primul, ca Domnul tuturor, S-a arătat ca dătătorul cunoştinţei desăvârşite.” Cine este lângă El simte prin cuvintele Lui omeneşti, prin privirile Lui şi prin toată înfăţişarea, comportarea şi faptele Lui, dumnezeirea nevăzută a subiectului Său. „Iată Domnul vine cu tărie şi braţul Lui cu stăpânire va paşte turma Lui şi cu braţul Lui va aduna mieii” (Is. 40, 10).
c. Puterea Duhului Sfânt în învăţătura lui Hristos. În cuvintele şi faptele oricărui om se sesizează nu numai conţinutul definit al unor înţelesuri, ci şi subiectul lor indefinibil, din care ele pornesc. Acesta e „duhul” specific al subiectului, care învăluie şi e prezent în toate cuvintele lui. Aşa şi pe Hristos Îl experiem ca subiect dumnezeiesc prin Duhul Său cel Sfânt, Care ni Se comunică prin toate cuvintele şi actele şi înfăţişările Sale. Acest Duh ne uneşte cu subiectul tainic şi indefinibil al lui Hristos prin toate cuvintele şi actele Lui. De aceea cuvintele Lui au în ele duh şi viaţă. „Cuvintele pe care vi le-am vorbit sunt duh şi viaţă”(In. 6, 63). Sau: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68). Ele ne unesc prin Duhul Lui, cu El însuşi. „Adevăratul mijlocitor este Hristos, cu Care ne-am unit prin relaţie, dacă e adevărat că S-a coborât în cele ale noastre şi S-a făcut om, ca să ne facă pe noi părtaşi ai firii Sale dumnezeieşti, uniţi cu Dumnezeu prin împărtăşirea şi harul Sfântului Duh.”
În Hristos s-a umplut de viaţa dumnezeiască sau de adevăr şi natura omenească asumată de El şi, prin împărtăşirea de ea, se va umple de viaţă şi de adevăr orice om care crede. Puterea care însoţeşte chiar cuvântul lui Hristos, în care e prezent Hristos Însuşi, e Duhul. Cuvântul lui Dumnezeu e lumina, dar din el iradiază Duhul. Învăţătura lui Hristos e una din formele prin care se comunică şi celorlalţi oameni Persoana lui Hristos prin natura Sa umană, în vederea mântuirii lor. În felul acesta cuvintele şi faptele lui Hristos sunt necesare pentru a cunoaşte Persoana Lui, ca Dumnezeu, şi ca om deplin realizat. Căci Persoana nu se poate cunoaşte altfel şi nu se poate actualiza în efectele ei asupra altora şi nici chiar în ea însăşi, în latura ei omenească decât prin cuvinte şi fapte. Căci, cum am văzut, prin cuvintele Persoanei iradiază, sau luminează Duhul Persoanei. Iar „prin Duhul, (Hristos, n.n.)-luminează pe tot omul” (II Cor. 4, 6). Fiul are pe Duhul ca pe o rază a firii Sale; El extinde „strălucirea Duhului”. Duhul e mintea lui Hristos. „Căci fiind mintea lui Hristos, spune ucenicilor toate din Hristos, nu cele ale Sale, aflate într-o voinţă şi lucrare a Sa.” Deci Duhul ca o astfel de strălucire întinsă din Fiul, e în acelaşi timp „lucrare (sau energie) fiinţială ipostaziată”. Aşa cum Fiul este Cuvântul ipostatic, din Care izvorăsc toate cuvintele, fără ca aceasta să priveze pe Tatăl şi pe Duhul de calitatea de sursă a cuvintelor, la fel Duhul este energia ipostaziată aflătoare în Fiul, din Care izvorăsc toate energiile sau lucrările. Prin energiile aduse în noi de Duhul lui Hristos, de care sunt pline cuvintele Lui, noi suntem făcuţi tot mai mult după chipul lui Hristos. „Primind în noi chipul Cuvântului, adică pe Duhul Sfânt şi de-viaţă-făcător, Care Se sălăşluieşte astfel în noi, suntem reconfiguraţi conform Cuvântului cel viu al lui Dumnezeu, urcând iarăşi la nestricăciune şi înnoindu-ne pentru viaţa de veci.” Desigur, Duhul Sfânt ni se dă mai deplin din trupul înviat al lui Hristos, deci prin Taine, în care Persoana lui Hristos suflă mai deplin prin Duhul lucrarea dumnezeiască, decât numai prin cuvinte.
Propriu-zis toată învăţătura ce ne-o dă are ca scop să ne facă să răspundem la chemarea lui Dumnezeu. Astfel, chiar prin învăţătura Sa, El nu ne foloseşte numai nouă, ci şi slăveşte pe Dumnezeu. Sau ne foloseşte nouă întrucât ne face să slăvim pe Dumnezeu. Direcţia către Dumnezeu e implicată şi în învăţătura Sa adresată nouă. El a slăvit pe Dumnezeu, pentru că le-a dat lor cuvintele pe care Tatăl I le-a dat (In. 17, 8, 14) şi pentru că a făcut cunoscut oamenilor numele Tatălui şi a făcut ca şi ei să păzească cuvintele Lui (In. 17, 6).
Dar Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat ni Se comunică nu numai prin cuvinte propriu-zis, ci şi prin fapte de iubire, de jertfă şi de putere, care sunt şi ele cuvinte.

2. Iisus Hristos, Arhiereul şi Jertfa supremă.
Slujirea de Arhiereu prin care Se aduce ca jertfă pe Sine Însuşi e îndreptată în mod direct spre Tatăl. Totuşi implică în ea şi o direcţie îndreptată spre oameni, întrucât vrea să încadreze şi pe oameni în ea, deci cuprinde în ea şi o direcţie îndreptată spre aceştia. Iar întrucât în acest scop Hristos aduce ca jertfă firea umană asumată de El, slujirea aceasta are şi o direcţie şi un efect îndreptat spre aceasta. Aceste trei direcţii sunt atât de implicate una în cealaltă, încât e cu neputinţă să fie separate; ba chiar nici măcar nu se poate cugeta una fără alta. În Sfânta Scriptură şi în gândirea Sfinţilor Părinţi sunt afirmate toate aceste trei direcţii, în slujirea arhierească a lui Hristos. În Epistola către Evrei se spune: „Într-adevăr, orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfă pentru păcate” (Evr. 5, 1).
Nicolae Cabasila zice: „Hristos S-a făcut dreptate de la Dumnezeu şi răscumpărare; şi desfiinţează duşmănia în trupul Său şi împacă pe Dumnezeu cu noi.”Totuşi, pe drept cuvânt, un teolog grec zice: „Dar Dumnezeu nu urăşte pe copilul Lui nici când acesta se află în stare de păcat, ci e scârbit numai de starea de păcat a omului, în care se îmbracă şi se urâţeşte din pricina aceasta.”133 Din starea aceasta de duşmănie, neplăcută lui Dumnezeu, omul nu poate ieşi decât prin jertfă: o jertfă pe care n-o poate aduce el, ci numai Hristos. Prin jertfa adusă Tatălui, Hristos restaurează şi îndumnezeieşte şi firea omenească. Într-un cuvânt, jertfa serveşte restabilirii comuniunii între Dumnezeu şi om. Comuniunea restabilită înseamnă însă atât firea omenească restabilită din egoismul ei, cât şi iubirea lui Dumnezeu manifestându-se neîmpiedicată în voinţa ei de a împodobi pe om cu darurile ei, neîmpiedicată de egoismul duşmănos al omului. Jertfa omului e necesară pentru restabilirea comuniunii, atât pentru Dumnezeu cât şi pentru omul însuşi.
Dar prin jertfa aceasta adusă lui Dumnezeu, Hristos în acelaşi timp Se desăvârşeşte ca om. Iar prin aceasta sfinţeşte, sau desăvârşeşte şi pe ceilalţi. Conţinutul morţii lui Hristos ca jertfă îndreptată spre Dumnezeu şi cu mare efect pentru umanitatea Sa este o totală predare a lui Hristos, ca om, Tatălui.
Primind să Se facă om, Fiul lui Dumnezeu a primit să Se facă Arhiereul suprem al nostru şi jertfa supremă pentru noi, adică a primit să ofere trupul Său întru totul lui Dumnezeu şi prin aceasta să-1 învie pentru a-1 dărui ca un aluat al învierii nouă oamenilor prin unirea noastră cu El. El nu e Arhiereu în calitate de Dumnezeu. Căci Arhiereul slujeşte lui Dumnezeu. Dar nu e Arhiereul suprem decât pentru că e şi Dumnezeu, pentru că poate fi astfel Mijlocitorul deplin eficient între oameni şi Dumnezeu, pentru că face pe Dumnezeu pricinuitor al învierii din moartea cea acceptată ca jertfă. Iar putinţa dăruirii Sale depline ca om lui Dumnezeu e implicată în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, Care Se află din veci într-o ascultare filială faţă de Tatăl.
Arhieria şi jertfa lui Hristos, ca mijloc de restabilire a comuniunii între Dumnezeu şi oameni. În opera Închinare în Duh şi Adevăr, Sfântul Chiril dezvoltă ideea că noi nu putem intra la Tatăl decât ca jertfă curată. Dar noi înşine nu ne putem transpune în această stare de jertfă curată. De aceea a acceptat Hristos starea de jertfă curată, pentru ca intrând la Tatăl în această stare să ne introducă şi pe noi adunaţi în Sine, sălăşluit El Însuşi în noi.
Ca om aduce trupul Său jertfă, dar ca Dumnezeu îl aşază de-a dreapta Tatălui. Prin aceasta trupul jertfit e preamărit şi poate iradia din el puterea îndumnezeietoare peste toţi. aici ne întâlnim cu un nou paradox. Trupul lui Hristos e jertfă în veci, infuzându-ne şi nouă duhul de jertfă, dar în acelaşi timp e locul în care e sălăşluită toată slava şi puterea dumnezeiască destinată nouă. E trupul în actualitatea permanentă a stării de jertfă, dar şi de acţiune îndumnezeitoare, sau dincolo de contradicţia aparentă dintre aceste stări. Numai aşa ne dă şi nouă puterea de jertfă, dar chiar prin aceasta, o putere adevărată.
În faptul că Hristos e sfinţit ca preot de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, se arată nu numai iniţiativa Fiului în a Se aduce jertfă lui Dumnezeu pentru oameni (deci în cele trei direcţii), ci şi iniţiativa lui Dumnezeu-Tatăl. Iniţiativa Fiului e mai degrabă un răspuns al Lui la iniţiativa Tatălui, simultan cu ea, constituind împreună-împlinirea, „sfatul cel veşnic” al Tatălui şi al Fiului, în Duhul Sfânt. În baza acestei iniţiative, Tatăl trimite pe Fiul Său în lume pentru a Se aduce jertfă ca om. „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca oricine crede în Dânsul să nu piară, ci să aibă viaţă de veci”(In. 3, 16). Aceasta dă oricărei preoţii umane un temei în iniţiativa lui Dumnezeu. Acesta e sensul sfinţirii preotului.
c. Moartea lui Hristos ca jertfă sfinţită şi simţitoare şi ca mijloc de biruire a morţii. Hristos învinge în Sine moartea, pentru că în El comuniunea omului cu Dumnezeu este realizată în mod culminant prin moarte. El a voit să învingă moartea suportând-o, nu evitând-o, ca să Se dăruiască şi El şi fiecare total lui Dumnezeu, şi astfel comuniunea deplină cu Dumnezeu să fie şi rezultatul unui efort al omului de renunţare totală la sine, de venire în întâmpinarea voinţei de comuniune a lui Dumnezeu.
Numai aflându-Se în calitate de Jertfă curată la Tatăl, sau la viaţa eternă ne poate imprima şi nouă starea de jertfă curată din puterea jertfei şi ne poate introduce şi pe noi la Tatăl Lui. „El a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evr. 9, 12). Dacă a intrat la Dumnezeu cel veşnic, adică în planul existenţei netrecătoare cu sângele Său, înseamnă că S-a înveşnicit acolo cu sângele Său preacurat, datorită jertfei prin care S-a curăţit. El e în stare de jertfă. Dar, în acelaşi timp, e în starea în care a trecut dincolo de orice moarte, şi în care se topeşte orice moarte a noastră, a celor ce „murim după asemănarea morţii Lui”.
Între moarte şi înviere este astfel o continuitate. Intrând cu jertfa Sa în Sfânta Sfintelor de sus, rămâne acolo în veci, făcându-ne şi nouă parte de slava Lui (Evr. 1, 3; 10, 12). Moartea trece în înviere şi pe de o parte rămâne în ea, pe de alta e depăşită în veci pentru Hristos ca om şi pentru noi, întrucât, unindu-ne cu El, murim spiritual omului vechi al păcatului, împreună cu El.
Numai devenind şi noi jertfe sfinte intrăm la Tatăl, adică în comuniunea cu El. Dar numai în Hristos putem noi intra în această comuniune cu Tatăl. În aceasta se arată extinderea jertfei sfinţite a lui Hristos în noi, pentru a ne face şi pe noi, nu fără colaborarea noastră, jertfe sfinţite şi, întrucât Hristos ca jertfă e totodată şi preot, preoţi în
strânsă unire cu El.
3. Iisus Hristos ca Împărat.
Demnitatea aceasta nu e numai cea pe care o are El ca Dumnezeu de la crearea lumii şi pe care a exercitat-o şi în timpul vieţii Sale în trup, ci e demnitatea împărătească pe care a primit-o şi ca om. Domnul Însuşi recunoaşte în faţa lui Pilat că e împărat (In. 18, 37; Mt. 27, 11; Mc. 15, 2; Lc. 23, 3). Propriu-zis, ea nu e despărţită de slujirea de Învăţător şi de cea de Arhiereu. Jugul Lui era un jug uşor. Puterea Lui s-a exercitat şi în suportarea durerii şi în înfrângerea duhurilor rele care-L ispiteau prin afectele de plăcere şi durere. Ea s-a exercitat chiar şi în primirea morţii, şi de aceea e un fel de continuitate între Jertfă şi Înviere.
Dar la puterea împărătească deplină e ridicat Hristos prin învierea Lui, ca ea să se manifeste şi în înălţarea, în şederea de-a dreapta Tatălui, în conducerea operei de mântuire, învenirea întru slavă şi la judecata de obşte. După înviere Iisus spune: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este peste tot numele” (Fil. 2, 9). Dar şi slava la care e ridicat nu o ţine numai pentru El, ci o răspândeşte peste noi, căci pentru noi a primit-o. Puterea ce o dă celorlalţi constă în primul rând în a învinge păcatul, aşa cum şi puterea Lui pe pământ a constat în primul rând în a ţine în frâu afectele ireproşabile, ca să nu devină păcate, fapt pe care l-a făcut şi prin primirea morţii.
Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Hristos a îndumnezeit trupul încă în cursul vieţii pământeşti, umplându-1 de putere şi prin eforturile Lui de a Se menţine curat. În timpul morţii trupul nu s-a putut goli de această îndumnezeire. E o învăţătură a Bisericii că dumnezeirea nu s-a despărţit nici în timpul morţii, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui. Învierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită şi de această unire a umanităţii Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc care purta şi natura omenească.
El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reţinut în iad, ci scapă de el, şi prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad şi sufletele celor ce au crezut mai înainte în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenţia venirii Lui în trup.
Despre domnia obţinută de Hristos şi peste sufletele credincioase din iad, spune Sfântul Chiril din Alexandria: „Pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, pentru ca să stăpânească şi peste morţi.”Dar Hristos eliberează sufletele de acolo, pentru că din sufletul Lui iradiază puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Său, a predării lui totale, lui Dumnezeu. Puterea Lui manifestată acolo nu e dezlegată de jertfa Lui, deci nici de trupul Lui, deşi nu coboară acolo ca să sufere chinurile fără speranţă ale iadului pentru acele suflete, căci în acest caz nu le-ar putea mântui.
Puterea din trupul înviat al Domnului continuă să li se comunice atât ucenicilor cât şi tuturor celor ce cred în El şi după înălţarea lui Hristos la cer. Li se comunică la început prin coborârea Duhului Sfânt şi apoi în Tainele Bisericii. „El v-a făcut vii împreună cu Sine,” spune Sfântul Apostol Pavel (Col. 2, 12). „Hristos este viaţa voastră” (Col. 3, 4). „Să umblaţi întru El, înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Însul... Iar întru El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Col. 2, 6, 7, 9).
Potrivit Noului Testament, Hristos ridică umanitatea Sa la deplinătatea puterii prin care lucrează asupra noastră, prin cele patru momente succesive: coborârea la iad, Învierea cutrupul, Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui. Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui reprezintă deplina pnevmatizare şi îndumnezeire a trupului Său omenesc, deplina umplere a lui de infinitatea dumnezeiască, deplina ridicare a lui la starea de mediu transparent neîmpiedicat al iubirii infinite a lui Dumnezeu în lucrarea ei îndreptată spre noi. Fără îndoială aceasta nu înseamnă şi topirea trupului lui Hristos în infinitatea dumnezeiască.