DUMNEZEU CREATORUL

II. DUMNEZEU CREATORUL

După învăţătura creştină, Dumnezeu, ca fiinţă atotputernică, a creat lumea în mod absolut liber şi, totodată, i-a dat un scop hotărât, potrivit perfecţiunii Sale divine. Acest scop al lumii, fixat de Dumnezeu din veşnicie, nu este în afara voinţei şi a perfecţiunii sale divine. Astfel, Cel Veşnic, ca fiinţă atotputernică, nu poate fi conceput ca lucrând în dependenţă de ceva, care sub raport ontologic ar exprima o imperfecţiune a fiinţei sale, „Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci. Amin!”[Rom 11, 36].
“Dumnezeu a zidit şi lumea nevăzută, şi pe cea văzută; deci El a făcut şi sufletul, şi trupul. Dacă lumea văzută este aşa de frumoasă, cu cât mai mult nu va fi cea nevăzută? Iar dacă aceea este mai frumoasă şi mai bună decât aceasta, cu cât nu le va întrece pe amândouă Dumnezeu, care le-a făcut pe ele?” .
“La originea creaţiei nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine superioară tuturor celor pe care noi putem să ni le imaginăm: ordinea supremă care reglează constantele fizice (h,c,g), condiţiile iniţiale, comportamentul atomilor şi viaţa stelelor.(…) ordinea se află acolo, eternă şi necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra universului, dar prezentă în fiecare particulă. Sub faţa vizibilă a realului, există deci ceea ce grecii numeau “logos”, un element inteligent, raţional, care reglează, dirijează şi însufleţeşte lumea şi care face ca această lume să nu fie haos, ci ceva ordonat” .
Lumea “oglinda bunătăţii, a inteligenţei, a înţelepciunii şi a puterii lui Dumnezeu” , „operă de artă, pusă înaintea tuturor spre a fi privită şi contemplată şi ca să facă cunoscută înţelepciunea Creatorului ei” , este opera Sfintei Treimi : “Treimea, care nu are în Sine nimic străin sau provenit din afară, nu din făpturi e compusă, ci este în întregime creatoare şi ziditoare” .
Dumnezeu le-a adus pe toate la existenta din non-existenta- me ontos , din nimic – “ex nihilo”. Dumnezeu este ţinta- telos spre care tind toate- ta panta, El Însuşi netinzând spre nimic- oudenos , “pentru că Dumnezeu nu Se mişcă, neavând ceva mai înalt spre Care să Se mişte, întrucât e plinătatea tuturor. Numai ceea ce işi primeşte existenţa din nimic se află în mişcare, până ajunge la binele deplin, adică la Dumnezeu. Mişcarea se explică prin dorinţa de a ajunge la acel bine suprem. Când ele ajung la acel bine suprem, mişcarea lor încetează pentru că dorinţa lor s-a satisfăcut întru totul” .
Existenţa şi scopul realizabil al creaturilor sunt în mâna lui Dumnezeu, ambele fiind lucrarea atotputerniciei şi atotînţelepciunii divine. De aici rezultă că, deosebit de planul creaţiei lumii, în Dumnezeu există şi un plan al mersului lumii, un plan după care din eternitate Dumnezeu rânduieşte şi conduce întreaga creaţie spre scopul ei ultim. Acest plan, din veşnicie a lui Dumnezeu, ca normă pentru întreaga creatură, poartă numele de lege veşnică. El nu poate fi cunoscut de fiinţele create, deoarece este voinţa veşnică a lui Dumnezeu de a cârmui lumea şi a fost ales de El în mod liber.
Legea veşnică, la rândul ei, ca normă şi izvor a tot ce există, este subordonată din veşnicie voinţei divine şi înţelepciunii sale suverane. „Prin legea veşnică se fixează, aşadar, principiile generale după care trebuie să se conducă toate acţiunile lumii create” .
Dumnezeu a creat lumea, omul din iubire, din bunătate, cu scopul de a se împărtăşi toată natura de iubirea Sa, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Astfel Dumnezeu Cuvântul, Înţelepciunea, Puterea a fost Creatorul naturii umane, nu împins din necesitate la crearea omului, ci în virtutea iubirii Sale pentru această fiinţă a cărei existenţă a produs-o ” , „Fiecare om e un cuvânt gânditor şi în dialog cu Cuvântul personal dumnezeiesc şi cu celelalte cuvinte personale umane” , care “a fost creat spre Hristos, «ca spre un dreptar (canon) şi normă..., ca să-L poată primi pe Dumnezeu»” .
„Aşadar Tu, Doamne, le-ai creat, Tu Care eşti frumos, căci ele sunt frumoase, Care eşti bun, căci ele sunt bune, care exişti, căci ele există. Dar nu sunt atât de frumoase, nici atât de bune, nici nu sunt aşa cum eşti Tu, Făcătorul lor, cu care comparate nu sunt nici frumoase, nici bune, nici nu există. Ştim acestea şi mulţumim Ţie, ştim că cunoştinţa noastră comparată cu cunoaşterea Ta este nepricepere”

DESPRE DUMNEZEU TATĂL
105. De ce în articolul I din Simbolul Credinţei, numim pe Dumnezeu: Tatăl,
Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor?
Pentru că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi tot ce există, cum ne spune Sf. Scriptură: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1, 1). Psalmistul Îl laudă pentru puterea atotţiitoare: „Că în mâna Lui sunt marginile pământului se înălţimile munţilor ale Lui sunt. Că a Lui este marea şi El a făcut-o şi uscatul mâinile Lui l-au zidit” (Ps. 94, 4- 5). Dumnezeu a făcut totul din nimic. La creaţiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre părtaşia Cuvântului la facerea lumii, ne mărturiseşte Sf. Apostol Pavel, zicând: „Ca în El (Fiul) au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute” (Col. 1, 16). Despre părtaşia Duhului mărturisesc cuvintele Sf. Scripturi: „Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 2). Dumnezeu a făcut lumea în timp, după o anumită ordine, cu scopul de a fi fericită şi de a slăvi pe Dumnezeu.
106. Ce se înţelege prin cuvintele „nevăzutelor”?
Prin aceste cuvinte se înţelege lumea nevăzută, adică îngerii, cum ne explica Sf. Apostol
Pavel care, după citatul de mai sus, din Epistola către Coloseni, adaugă: „Fie scaunele, fie domneile, fie începătoriile, fie stăpânirile: toate prin El şi pentru El s-au făcut” (Col. 1, 16). Aceste nume arată cetele de îngeri, după cum vom vedea mai departe.
107. Care a fost făcută mai întâi: lumea văzută sau lumea nevăzută?
Atât Sf. Scriptură cât şi Sf. Tradiţie ne învaţă că lumea nevăzută, lumea îngerilor, a fost facută mai întâi. Domnul însuşi spune lui Iov: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei” (Iov 38, 7). Îngerii au fost făcuţi cei dintâi, zice Păstorul lui Herma. Prin cuvântul „cerul”, din primul verset al cărţii Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, se înţelege lumea nevăzută a cerului, adică îngerii.
108. Cum şi de ce a făcut Dumnezeu pe îngeri?
Dumnezeu a făcut pe îngeri din nimic. I-a fost de ajuns să voiască, pentru a-i aduce la lumina. El i-a făcut din bunătatea Sa.
109. Ce sunt îngerii?
Îngerii sunt duhuri, adică fiinţe spirituale fără trup, înzestrate cu minte, voinţă şi putere, cum spune Sf. Scriptură: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc” (Ps. 103, 4) şi cum adevereşte Sf. Tradiţie. Făpturile înzestrate cu minte sau raţiune se impart în îngeri şi oameni. Făpturile raţionale netrupeşti sunt îngerii. Ei sunt firi înţelegătoare; pentru că sunt fără de trup, au fost rânduiţi să locuiască sus, în locuri uşoare, şi să aibă o fire uşoară şi repede.
110. Ce însuşiri au îngerii?
Îngerii sunt nemateriali, fiindcă sunt netrupeşti. De aceea, deşi îngerii pot vorbi între ei, n-au nevoie nici de limbă, nici de urechi ci-şi arată gândurile şi hotărârile fără cuvânt material. Când Sf. Apostol Pavel ne vorbeşte despre limba îngerilor (I Cor. 13,1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arată chipul de convorbire între îngeri. Tot aşa, când vorbeşte de „genunchiul celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesupt” (Filip. 2, 10), el nu atribuie îngerilor genunchi şi oase, ci arată închinarea datorată lui Dumnezeu, după felul nostru omenesc. Spre deosebire de noi, oamenii, îngerii sunt fiinţe spirituale personale, netrupeşti şi nemateriale.
Îngerii sunt liberi, dispunând în libertate de voia şi hotărârile lor, aşa cum ne dovedeşte căderea lui Lucifer. Îngerii sunt inteligenţi, în continuă mişcare şi ştiutori. Deşi îngerii au cunoaştere mai înaltă decât a noastra, ei nu ştiu cele ce sunt în inimă şi nici cele viitoare. Aceasta arată ca ei sunt mărginiţi. «Cine a început să existe, zice Teodoret al Cirului, acela are o existenţă mărginită.». Că e aşa ne-o spune şi cuvântul Mântuitorului că fiecare om e sub paza sau sub grija unui înger (Matei 18, 10). De aceea, îngerii ocupă loc, se fac văzuţi şi se arată celor vrednici ci înfăţişare omenească (Fac. 18, 2). Fiind mărginiţi, îngerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenţi acolo unde sunt trimişi. Când sunt încer, nu sunt pe pământ; când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, nu sunt în cer. Deşi mărginiţi, ei nu sunt împiedicaţi de ziduri, de uşi, de încuietori, de peceţi. Acelora cărora Dumnezeu voieşte ca ei să li se arate, îngerii nu li se înfăţişeză cum sunt, ci cu o formă schimbată, ca să poată fi văzuţi. Îngerii nu sunt sfinţenia însăşi. Ei au sfinţenia de la Duhul Sfânt. Sfinţenia fiind din afără fiinţei lor, le aduce desăvârşirea prin împărtăşirea cu Duhul Sfânt. Ei îşi păstrează vrednicia prin stăruinţa în bine, având libera voie în alegere şi necăzând niciodată din cinstea de a şedea alături de Cel Bun111. Puterile cereşti nu sunt sfânte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfânt. Ele au de la Duhul Sfânt o măsură de sfinţenie pe potriva lor. Ele capătă nemurirea prin har şi părţicipă la luminare şi la har potrivit cu vrednicia şi cu rangul lor”. Îngerii n-au fost creaţi copii, care apoi, desăvârşindu-se prin exerciţiu continuu, au ajuns demni de primirea Duhului Sfânt. Ei au avut de la început, de la facere, în însuşi actul facerii lor, sfinţenia pusă în fiinţa lor. Ei doresc şi caută binele. După măsura dragostei lor faţă de Dumnezeu, ei primesc măsura sfinţeniei. Între ei şi Duhul Sfânt e această deosebire că, pe când Duhul Sfânt are sfinţenia prin însăşi firea Sa îngerii au sfinţenia prin împărtăşire Mulţi îngeri câştigând fericirea veşnică, au fost întăriţi în bine. Ei au fost ridicaţi la o treaptă mai presus de firea lor, şi, dacă nu mai pot greşi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.
111. De ce se numesc îngeri şi care e numărul lor?
Cuvântul înger, care vine din limba latină, iar în aceasta din limba greacă, înseamnă vestitor. Îngerii au, printre altele, să vestească oamenilor voia lui Dumnezeu, aşa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria că va naşte pe Mântuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul Zaharia că elşi soţia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1, 11-20).
Numărul îngerilor e foarte mare. Sf. Părinţi numără nouă cete îngereşti. Dionisie Pseudo-Areopagitul le împarte în trei triade, sau trei serii de câte trei. Prima triadă e veşnic în jurul lui Dumnezeu, în unire nemijlocită cu Acesta, şi e formată din Serafimii cei cu câte şase aripi din Heruvimii cei cu ochi mulţi şi din Tronurile prea sfânte. A doua triadă e alcătuită din Domnii, Puteri şi Stăpâniri. A treia triadă e formată din Începătorii, Arhangheli şi Îngeri”.
112. Ce chemare au îngerii?
Am văzut că ei sunt vestitorii voii sau hotărârilor lui Dumnezeu. Unu dintre ei, ca firi curate, neînclinate spre rău, sau greu de mişcat la aşa ceva, se mişcă continuu în cor, în jurul Cauzei prime. Ei cântă laudele măririi dumnezeieşti, privesc veşnic slava cea veşnică, nu numai ca să se slăvească Dumnezeu, ci pentru ca şi ei, îngerii; să primească binefaceri de la Dumnezeu.
Îngerii slujesc lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Lucrul îngeresc acesta este: să facă totul pentru mântuirea fraţilor, zice Sf. Ioan Gură de Aur. După ce am căzut în păcat, Dumnezeu nu ne lasă fără sprijinul Său. El ne trimite câte un înger ca să ajute vieţii noastre. Îngerii sunt puternici şi gata să împlinească voinţa dumnezeiască. Ei se află, prin iuţeala firii lor, îndată acolo unde le porunceşte voinţa lui Dumnezeu. Îngerii sunt păzitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub pază sau sub grija unui înger. Mântuitorul însuşi ne asigură de aceasta când zice: „Căutaţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici; că zic vouă: că îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18,10). Fiecare om îşi are îngerul său păzitor care este al dreptăţii. Dar duhul cel rău, care este al nedreptăţii nu-i dă pace şi caută tot timpul să-1 ispitească. Deosebim aceasta după gândurile bune sau rele din inima noastră. Unii îngeri, ca Arhanghelii, apară popoarele, cum au arătat Moise şi Daniil (Deut. 32, 8; Daniil 10, 5).
113. Ce sunt duhurile rele sau diavolii?
Sunt acei îngeri care, în frunte cu capetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt comuniunea cu Dumnezeu, devenind duhuri rele, căzând deci din starea în care au fost creaţi. Aceştia ispitesc pe oameni şi le insuflă gânduri rele. Ei pot rătăci mintea oamenilor, ducându-i la călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau satana poate chiar ucide oameni, după cuvântul Mântuitorului: „Acela ucigător de oameni a fost din început şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciună, dintru ale sale graieşte, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Iar Sf. Petru îndeamnă pe credincioşi astfel: „Fiti treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul ca un leu, răcnind, umblă căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Când Dumnezeu ne trimite îngerul Său păzitor, satana trimite şi el îngerul său rău, ca să distrugă viaţa noastră. Omul se afla între doi, care urmăresc scopuri opuse şi se străduiesc să învingă unul împotriva celuilalt. Dar diavolul nu poate sili pe om la păcat, ci numai îl ispiteşte.
Diavolul nu poate să facă rău nici omului, nici altei făpturi dacă nu are învoirea de la Dumnezeu. Se cunoaşte cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) şi al dracilor care se rugau de Mântuitorul zicând: „Dacă ne scoţi afară, trite-ne în turmă de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei ieşind, s-au dus în turma de porci” (Matei 8, 31, 32).
115. Ce se înţelege prin cuvintele „văzutelor tuturor”?
Sf. Scriptură ne spune că la început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul (Fac. 1, 1). Am văzut mai înainte că „cerul” din aceste cuvinte înseamnă lumea nevăzută a îngerilor. Pământul înseamna lumea văzută. Această lume văzută, adică pământul cu toate ale lui, era la început nevăzut şi netocmit, adică fără formă (Fac. 1, 2).
Creând lumea, Dumnezeu a urmat o anumită ordine a făpturilor, ca să îngăduie acestora să se sprijine unele pe altele, în înţelesul că cele ce urmau nu puteau să apară fără cele dinainte. Aşa, Dumnezeu a făcut în ziua întu lumina, fără de care nu e cu putinţă nici o lucrare şi nici o creştere. În ziua a doua a făcut tăria, sau cerul văzut; în a treia, adunarea apelor, uscatal şi toate ierburile şi plantele; în ziua a patra, luminătorii cerului, soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea, peştii şi păsările; în ziua a şasea, animalele cu câte patru picioare, târâtoarele, tot felul de animale şi la urmă pe om (Fac. 1, 3-26). În ziua a şaptea Dumnezeu Sa odihnit de lucrarile Sale. Ordinea aceasta în care diferite feluri de viaţă şi de făpturi apar într-o înlănţuire firească şi necesară, începând cu lumina şi terminând cu omul, arată adânca înţelepciune a Ziditorului. Sf. Părinţi spun că omul a fost făcut în urma celorlalte lucruri pentru că se cuvenea să fie pregătită împărăţia şi apoi să vină împăratul ei - omul. Omul nu putea să apară decât atunci când toate cele trebuitoare vieţii lui erău create. El nu putea veni în lume înainte de apariţia vieţii. Plantele şi toate celelalte animale trebuiau să apară înaintea lui.

3.„Omul – chipul nemuritor al Sfintei Treimi.”

Sfântul Irineu spunea: «Hristos cel istoric a fost prototipul pe care l-a avut Dumnezeu în minte când a creat pe primul om. Hristos era omul deplin şi desăvârşit, Care avea să Se arate pe pământ, iar Făcătorul a văzut de mai înainte şi a creat pe Adam potrivit cu acest prototip viitor. Prin urmare Adam a fost creat după modelul Cuvântului, Care avea să asume în timp, ca Hristos, firea omenească şi să Se arate om desăvârşit pe pământ» .
D. Stăniloae spune: „Nouă ni se potriveşte mai bine să ni se spună că suntem „după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu,” decât „chipul şi asemănarea Lui”. Fiul este chipul şi asemănarea Tatălui, iar noi, „după chipul şi asemănarea” Acestuia, prin unirea noastră cu El. Dacă Fiul n-ar fi chipul sau pecetea Tatălui, prin unitatea Lui de fiinţă cu Tatăl, nici noi n-am putea fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În limba română termenul chip având sens mai larg, ni se poate spune şi nouă că suntem chip al lui Dumnezeu. Dar nu în sensul că purtăm pe Tatăl ca pecete în noi, cum îl poartă Fiul. Numai întrucât avem unirea cu Fiul suntem şi noi după chipul lui Dumnezeu. Căci şi Fiul este Dumnezeu. Omul e chip al lui Dumnezeu, pe de o parte, în sensul că e „după chipul,” Care e Fiul, pe de alta, în sensul diferit în care e Fiul. Omului spunându-i-se chip, se precizează că e totuşi creatură, deci nu din fiinţa Tatălui, pe când Fiul Unul-Născut e chiar prin aceasta chip necreat, de o fiinţă cu Tatăl” .
„Dumnezeu creează pe om cu mâinile Sale proprii din natura văzută şi nevăzută , după chipul şi asemănarea Sa. A făcut corpul din pământ, iar suflet raţional şi gânditor îi dădu prin insuflarea Sa proprie. Aceasta numim „chip dumnezeiesc”, căci cuvintele „după chipul” indică raţiunea şi liberul arbitru, iar cuvintele „după asemănare” arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil” .
Virgil Gheorghiu spunea că „cel mai bun chip al lui Dumnezeu e întotdeauna omul” şi deasemenea „chipul omenesc este veşnic şi asemenea lui Dumnezeu Care i-a servit drept model” .
Omul, „minune a Creaţiei, făcut după chipul lui Dumnezeu” ,cea mai de seamă dintre creaturile pământeşti, coroană, inel şi preot al creaţiei, a primit de la Dumnezeu cel mai de preţ dar: viaţa. Dumnezeu l-a creat pe om într-un mod deosebit, diferit de celelalte creaturi, înainte de a-l face pe om, Dumnezeu S-a sfătuit şi a zis : «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.» (Fac.1,26- 27). «Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie ».(Fac.2,7),vedem că Dumnezeu l-a creat pe om printr-un act direct şi personal, deosebit de tot ceea ce a creat până atunci. „Mulţumesc Preabunului Dumnezeu, Părintele Ceresc, că în neţărmurita Sa bunătate si iubire de oameni, din nimic m-a făcut om, m-a cinstit si m-a creat după chipul si asemănarea Sa” , omul fiind centrul creaţiei întregi, dar: „Universul a fost creat pentru om, nu omul pentru univers” .
“…Îngerul sau omul este “parte” din Dumnezeu pentru că-şi are suportul în raţiunea sa preexistentă în Dumnezeu şi pentru că mişcându-se conform firii sale şi voii divine care îl impulsionează prin raţiune, ca suport de origine divină al firii sale, se va imprima de energiile divine, încât nu se mai observă nici o separaţie între el şi Dumnezeu” .
„Hristos singur este ,,chip”/,,icoană”a lui Dumnezeu, omul fiind invitat să „îmbrace” această icoană” , „omul este CHIPUL TREIMIC, CHIPUL FIULUI, CHIPUL SF. DUH şi CHIPUL TATĂLUI ce se substanţializează Fiinţial în chipul de Om DUMNEZEU şi Lume, în Întâlnire şi Răspuns ” , „Dacă omul n-ar fi creat de Dumnezeu prin Fiul cel de o fiinţa cu El, n-ar fi chipul Fiului Său, n-ar fi după chipul Tatălui, n-ar fi în chipul lui Dumnezeu. Dacă omul ar fi produsul lumii, nu s-ar explica setea lui de a se ridica deasupra lumii, dincolo de calitatea de creatură, setea de un infinit care nu e propriu lumii, nemulţumirea faţă de ceea ce-i pot da lumea şi semenii săi. Această sete a noastră pentru ceea ce-i dincolo de lume, dar neputinţa de-a o depăşi prin noi înşine, e o dovadă că suntem creaţi de un Făcător mai presus de lume, că există un Dumnezeu mai presus de lume, Care ne-a creat după chipul Lui” .
„Omul este CHIP al DIVINULUI prin SUFLAREA DUMNEZEIASCĂ şi chip al lumii prin ţărâna-pământul care se continuă prin naşterea din Părinţi” .
„Cuvântul «chip» nu înseamnă asemănarea omului cu Dumnezeu după fiinţă, ci asemănarea cu El în ce priveşte stăpânirea; nu în ce priveşte chipul formei ci în ceea ce priveşte stăpânirea;de aceea a şi adăugat: Să stăpânească peştii mării şi păsările cerului şi fiarele şi târâtoarele pământului” .
Cuvântul «asemănare» înseamnă să ajungem asemenea lui Dumnezeu atât cât stă în puterea noastră, să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceea ce priveşte bunătatea, blândeţea, virtutea, precum zice şi Hristos: «Fiţi asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri » (Mt5,45) .
Omul matur trebuie să părăsească atracţia dulceagă a naturii şi să-şi grăbească paşii către regiunea înălţătoare supranaturală, către împărăţia reală a lui Dumnezeu. Precum spune şi un poem persan:
«Tinerelul micuţ şi neputincios se ţine de fusta mamei sale.
Însă când creşte şi se face mare el merge în pas cu tatăl său.
Şi iată că tu te ţii aşa de tare de mama ta: de corpurile şi elementele naturale,
încât, crescut mare, nu te alături de Tatăl tău Cel preaânalt» .
Însă „doar sufletele cele înalte, cei mai aleşi iubitori ai lui Dumnezeu nu râvnesc după nici o lume creată, ci numai după Acela care creează lumile” .
„Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: «Faptul că omul poartă în el chipul Celui care stăpâneşte peste toate făpturile nu vrea să însemne altceva decât că, de la început, firea omului a fost destinată să se împărtăşească de tot binele.(...) Se află în noi tot binele, toată virtutea, toată înţelepciunea şi tot ceea ce se poate gândi ca bun foarte»” .
Potrivit distincţiei dintre chip şi asemănare, „chipul lui Dumnezeu în om defineşte ansamblul posibilităţilor de realizare a asemănării, potenţialitatea asemănării, în timp ce asemănarea, la care se ajunge prin împlinirea chipului, constă în deplinătatea chipului, potrivit firii sale în întregimea ei, şi ajungerea la desăvârşire.Astfel, în timp ce chipul este actual, asemănarea este virtuală; rămâne ca omul să o realizeze prin libera sa participare la harul îndumnezeitor ” .
“Devierea de la acest drum a constituit-o căderea, adevărată catastrofă antropo-cosmică. Aceasta a adus cu sine pervertirea modului paradisiac şi apariţia unei noi condiţii de existenţă. Omul, fiu al lui Dumnezeu a vrut să stăpânească pământul fără Dumnezeu şi astfel acesta devine pentru om mormânt,-universul decade în forma propriei căderii a omului care este moartea” .
„Omul este fiinţa din univers care are o minte înţelegătoare şi raţiune. El poate activa conştient sau inconştient” şi fiind „chipul nemuritor al Sfintei Treimi” , „chip al Chipului”[eikon Eikonos] , trebuie să ajungă la asemănarea cu Arhetipul .
Crearea lui Adam ,,după chipul” lui Dumnezeu, a avut scopul de a conduce natura umană la unirea ipostatică cu Dumnezeu-Cuvântul în Hristos. Acest scop a reprezentat destinul originar a lui Adam, destin ce a rămas permanent şi neschimbat ,,căci sfaturile Domnului sunt nestrămutate” chiar şi după cădere.
„Chipul lui Dumnezeu în om este atribuit libertăţii omului sau însuşirii lui de fiinţă raţională sau stăpânitoare, alteori sufletului împreună cu trupul, alteori intelectului, alteori distincţiei între natură şi persoană, iar alteori omului întreg în totalitatea lui” .
„Hristos reprezintă chipul lui Dumnezeu şi omul chipul lui Hristos (...) omul aste chip al chipului. «Cel mai-întâi-născut decât toată zidirea este chip al lui Dumnezeu (...) omul este făcut însă după Chipul lui Dumnezeu» ” .
„Atât raţiunea cât şi firea noastră sunt chipuri ale lui Dumnezeu” .
“Condiţia umană este umilă. Ea este muritoare (conditia mortalis), legată de pământ, se desfăşoară în noroiul gata de a aluneca în moarte, se uzează prin muncă şi se împuţinează prin boli, pentru ca-n cele din urmă să sfârşească în pulberea pământului” şi totuşi, în ciuda acestei fragilităţi (fragilitas humana) Dumnezeu găseşte cu cale să reverse asupra ei abundenţă de daruri şi har care dăruiesc un alt Duh, o altă condiţie. Văzând în chip profetic aceasta proorocul Avacum exclamă: Auzit-am de aceasta şi lăuntrul meu s-a zbuciumat la glasul Tău, tremurat-au buzele mele[Avacum 3,16]. Dumnezeu coboară pe pământ, însă nu ca oarecând pe Sinai pentru darea Legii, ci coboară în trup pentru a dărui acestuia harul altei vieţi şi astfel omul este ridicat deasupra propriei sale condiţii umane.
Sfântul Maxim spune că : „Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele. Şi aşa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om, pentru iubirea de oameni, pe cât de mult omul, întărit prin iubire, s-a făcut pe sine dumnezeu, lui Dumnezeu” .
„Dumnezeu este modelul al cărui chip s-a făcut omul devenit sfânt, iar omul devenit sfânt este modelul după care S-a înomenit Dumnezeu. Ideea că Dumnezeu şi omul îşi sunt modele reciproce a făcut pe S. Bulgacov şi N. Berdiaev să spună că omul e un dumnezeu creat, iar dumnezeirea este umanitatea eternă” .
Prin păcatul strămoşesc „am moştenit de la Adam nu vina (aşa cum consideră tradiţia latină ), ci mortalitatea” , iar „Mortalitatea a fost învinsă de lucarea mântuitoare a lui Hristos, deschizând pentru noi posibilitatea unei noi vieţi chiar acum. Adevărata« moarte» are loc de fapt la botez, odată cu transformarea «omului cel vechi» în «cel nou», cum afirmă Sf.Pavel, că prin botez «v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit » [Col. 3,10]” .
Omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, ca un „chip”viu al „Chipului”, sau o „icoană vie” a „Icoanei” (Origen), drept icoană a Fiului, Prototipul său (...)„este în stare să vadă icoana Dumnezeului celui Nevăzut, întrucât este o icoană creată spre nestricăciune a fiinţei lui Dumnezeu” .
„Prin Botez, Mirungere, Euharistie şi restul vieţii spirituale ne încorporăm în Hristos, primim existenţa creştină, adică hristocentică şi hristomorfă, precum şi forma şi viaţa corespunzătoare. În acest mod «Tatăl găseşte pe feţele noastre însăşi forma [chipul] Fiului» Său şi «recunoaşte în noi mădularele celui Unul-Născut» al Său” .
„(...) omul se cufundă în apa Botezului ca o «materie amorfă şi fără chip » şi iese afară «purtând chipul » frumos al lui Hristos ” .
„Sfânta Treime (...) este o iubire fără inceput şi urmăreşte o extindere a iubirii” , asupra întregii creaţii şi cu siguranţă asupra omului , fiinţa raţională şi liberă iar „iubirea nu saturã pe nimeni, niciodatã. Deci poate fi fără de sfârşit; şi de aceea poate fi şi fãrã de inceput ” iar „noi suntem pe drum spre iubirea desăvârşită de Dumnezeu şi de semeni ”, la care„ vom ajunge în viaţa viitoare , dacă ne vom strădui în viaţa de aici” .
Omul trebuia să cunoască pe Creatorul său, să se îndumnezeiască, “Indumnezeirea este participarea eternă la infinitatea Persoanei Supreme. Omul unind firea umană cu Infinitul necreat, se află întreg şi în chip integral într-o întrepătrundere cu Dumnezeu, devenind tot ce este Dumnezeu afară de identitatea de fiinţă” . Vocatia lui creaturală, aşadar, este aceea de a ajunge la capătul unui proces de spiritualizare şi înălţare a trupului şi a sufletului la “demnitatea de înger pământesc şi om ceresc-altar al lui sfinţeniei lui Dumnezeu” .
”Creaţia se află pe drumul iubirii, primindu-şi puterea din iubirea treimică şi înaintând spre desăvârşirea ei în unimea cu Sfânta Treime şi cu toţi oamenii” .
“Prin împărtăşire, dreptatea noastră se face asemenea dreptăţiilui Hristos, hristomorfă” , devenim mădulare ale Lui, ajungem fii ai lui Dumnezeu.
Virtutea dreptăţii se dobândeşte prin cugetarea la Legea Domnului, „În chip cu totul deosebit ajung să îndrăgească dreptatea acei creştini care, cugetând zi şi noapte la Legea Domnului văd pe Stăpânul lumii însetat aşa demult după dretate, încât stă o viaţă întreagă în mijlocul robilor, a celor osândiţi, sfâşiaţi şi chiar morţi, numai ca să le poată da tuturor câte o răsplată” .
„Dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat al oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe” .
Drepţii sunt uneltele lui Dumnezeu, prin care sfătuieşte neamurile, şi prin rostul lor face cu putinţă milostivirea Sa peste oameni, drepţii fac cumpănă între Dumnezeu şi oameni: dobândind de la oameni pocăinţa şi de la Dumnezeu, milostivirea.
Legătura noastră cu Dumnezeu, este dată în fiinţa noastră cu care venim pe lume. „Rădăcina ei este dată de chipul lui Dumnezeu întipărit în adâncul sufletului nostru, cu răsfrângeri însă şi în trup, chip ce este ceva dăruit fiinţei create a omului, elementul divin fiind constitutin acestei fiinţe. În acest sens şi afirmăm că dreptatea din mintea şi inima omului este originară” .
Creaţia omului de către Dumnezeu, ca şi chipul lui Dumnezeu în om, ne oferă cea dintâi premisă a înţelegerii tainei dreptăţii din sufletul omului. Lumea a fost creată de către o existenţă divină personală, de un Dumnezeu treimic, realitate supremă şi conştientă, eternă şi desăvârşită, de aceea din fiinţa făpturii fac parte iubirea şi dreptatea, adevărul şi frumuseţea.
Cât priveşte pe om, legea este un îndreptar obligatoriu pentru faptele sale libere şi conştiente. Ea îi impune, în felul acesta, un imperativ: „tu trebuie să faci aceasta” sau : „îţi este oprit să faci aceasta”.
„Dumnezeu este izvorul binelui, adevărului şi dreptăţii. El a sădit în om încă de la creaţie, ideea de dreptate, care apare astfel ca un dat primordial sau ca o aplecare înnăscută a omului spre săvârşirea binelui şi respectarea dreptăţii” .
În ce priveşte căderea omului, se cuvine să plecăm de la adevărul că păcatul şi răul sunt, înainte de toate o taină, „taină a fărădelegii”[II Tes 2, 7]. Răul apare ca o contrafacere a binelui, iar o dată cu el apare minciuna şi nedreptatea. Răul este o acţiune de distrugere a darului lui Dumnezeu, păcatul desfigurează dreptatea originară, îi slăbeşta resorturile interioare, o dezbiună în structura ei intimă şi o izolează de celelalte virtuţi, în primul rând de iubire.
În starea paradisiacă, deşi înzestrat cu dreptatea originară, omul nu avea motiv de a o aplica. „Legătura de dragoste între om şi om, ca şi între el şi Dumnezeu, constituiau singurele raporturi pe care le cunoştea neamul omenesc...iar funcţionarea normală a legilor cosmice, îi arăta frumuseţea celor care „erau bune foarte”[Fac 1, 31] . Dreptatea originară a lui Adam trebuia să îi servească doar la preţuirea vieţii şi cunoaştera lui Dumnezeu, ea nu era o stare conştientă a cunoaşterii binelui, ci intră în funcţie după cădere, după cunoaştera păcatului, dreptatea apare după fărâmarea ordinii stabilite de Dumnezeu.
„Dreptatea omului din starea paradisiacă (din omul adamic), consta în aceea de a aplica, de a pune în funcţiune acel chip al lui Dumnezeu sădit în el, adică începutul asemănării sale cu Dumnezeu” .
Din îndemnul ispititorului: „veţi fi ca Dumnezeu...”[Fac 3, 5], primii oameni au dorit să se bucure de darul lui Dumnezeu, ca de o putere a lor, însă fără Dumnezeu şi renunţă la iubirea faţă de sine în Dumnezeu, pentru simpla iubire de sine, care este sâmburele nedreptăţii. În iubirea de sine, omul căzut îşi revendică dreptul său cu mai multă tărie, dând dovadă că pierderea dreptăţii, deşi reală, nu este totală. Căderea lui nu este numai de la Dumnezeu, ci şi de la el însuşi, de la natura sa adevărată, de la chemarea cinstei de sus, ce ia fost adresată de Dumnezeu.
Lipsa recunoştinţei a coincis cu apariţia trufiei, în trufie stând şi pierderea în parte a dreptăţii, având ca rădăcină iubirea de sine.
Când omul a căzut din starea paradisiacă, când s-a rupt de sursa lui existenţială, preferând legăturile robiei şi nedreptatea, corupţia şi moartea, el automat a şi fost judecat.
Sufletul şi trupul sunt create spre a sluji împreună lui Dumnezeu şi „cu ajutorul lui Dumnezeu să ne înălţăm sufletul de la chip la asemănare şi îndumnezeire, [...] să ne raţionalizăm prin suflet trupul, şi să-l facem organ intim al lucrării lui Dumnezeu prin virtuţi” , de trup ne folosim pentru a săvârşi virtuţile, pentru a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, pentru a lucra potrivit voii lui Dumnezeu: „să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu”[Rom 12, 1], să ne facem trupul: „templu al Duhului Sfânt”[I Cor 6, 19].
Potrivit lui Maciej Bielawski, în gândirea pr. Stăniloae, «persoana e centrul întregii realităţi create şi numai prin ea, întreaga creaţie este parte integrantă a legăturii dintre Sfânta Treime şi umanitate» , şi ea, persoana, „există numai în fiinţe înzestrate cu raţiune: în Dumnezeu şi în chipul lui Dumnezeu, în oameni şi în îngeri [...], fiind întipărirea unei „peceţi divine şi unice, asupra naturii noastre pământeşti” .
După Tertulian omul primeşte sufletul odată cu trupul: «Am susţinut tovărăşia cărnii şi a sufletului de la început, de la unirea seminţelor înseşi şi până la completa dezvoltare a fătului. Tot aşa o apărăm şi după naştere» [...], «amândouă în acelaşi timp sunt concepute, formate şi desăvârşite, precum sunt şi date la iveală şi nu intervine vreun moment în creaţie în care una să fie înaintea celeilalte» , asemenea şi Sf. Irineu apare ca primul apărător explicit al existenţei simultane a trupului şi a sufletului la zămislire: «Sufletul nu este anterior trupului cât priveşte existenţa şi nici trupul nu se formează înaintea lui, ci aceste două elemente apar în acelaşi moment» .
Sf. Maxim spune că: „nu se va putea concepe nicicând suflet fără trup, nici trup fără suflet” , iar pentru venirea la existenţă concomitentă a sufletului şi a trupului aduce trei argumente: „Primul argument e: numai ceea ce nu face parte dintr-un ipostas, ci e folosit de acesta, vine la existenţă mai târziu. Dar omul e ipostas ce nu face parte din altul sau din altceva, ci realizează o unire liberă cu acel altul sau altceva [...]. De aceea ceea ce preexistă cu ipostas propriu nu poate fi redus la un alt ipostas. Astfel spus trupul nu poate exista înainte de suflet, sau după suflet, nici sufletul înainte de trup, sau după trup, căci nici unul nu e numai o parte folosită ca un ipostas preexistent [...]. Al doilea argument: pe de o parte nici trupul, nici sufletul nu pot fi considerate nici ca ipostasuri preexistente, căci nici un ipostas preexistent nu poate fi redus la alt ipostas. Al treilea argument: dacă sufletul şi trupul ar fi două realităţi deosebite care se unesc între ele ca să constituie o specie, această unire ar realiza-o sau după firea lor, sau contra firii” .
Omul este „o fiinţă personală, asemenea lui Dumnezeu, şi nu o natură oarbă. Acesta este rolul chipului divin din el [...], nu numai sufletul, ci şi trupul omului este creat după chipul lui Dumnezeu, «împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu» scrie Sf. Grigorie Palama” .
Trupul are un rol important în viaţa duhovnicească a persoanei: trupul este primitor al Sfintelor Taine [afundarea în apa Botezului, Mirungerea, Euharistia – prin aceasta devenim hristofori], este lucrător al virtuţilor, împlinitor al nevoinţelor [asceză, post, metanii], ia parte la rugăciune [mâinile se ridică către cer, degetele se unesc în semnul Crucii, ochii se aţintesc la icoană, genunchii şi capul se pleacă], este chemat la îndumnezeire.
Domnul Sebastian Moldovan, vorbind despre trup spune: „Trupul îl putem înţelege într-un fel mai poetic dar, cred eu, potrivit ca un extaz sensibil al persoanei, deci modul în care ne manifestăm în dimensiunea existenţei sensibile” , şi „întotdeauna, indiferent în ce stare s-ar afla, trupul şi sufletul există pentru că se află într-o relaţie una faţă de alta şi amândouă într-o relaţie faţă de Dumnezeu” . Aceasta îi conferă trupului o valoare spirituală, care determină pe om să acorde importanţă propriului trup şi trupului oricărei persoane, trupul fiind părtaş la devenirea spirituală a omului.
Jean-Claude Larchet, în introducerea la cartea sa „Acesta este trupul meu...”, spunea că: „trupul omenesc e tărâm al multor nepotriviri şi împotriviri. Şi nu e om care să nu le simtă. De e sănătos, ne simţim bine; de e bolnav, suferim din pricina lui. Puterea-i, de folos în isprăvile noastre, ne face veseli şi mulţumiţi; de-i slăbit de trudă ori de nu ne sare în ajutor la nevoie, ne e povară şi laţ. Frumuseţea sa ne umple de mândrie, uşor îi farmecă pe cei din jur, înlesneşte tovărăşiile, şi prieteniile prin el întâi se leagă; de e slut, e pricină de ruşine şi umilinţă. Viaţa lui e viaţa noastră, prin el se înmulţeşte neamul omenesc, dar tot el vădeşte că suntem muritori, căci îl ruinează trecerea timpului şi bolile-l macină, şi încă din tinereţe ne bântuie teama că se va veşteji cândva, şi ne vom stinge” . Vedem aici importanţa trupului în toate împrejurările, impactul său asupra celorlalţi, precum şi faptul că trupul are o legătură profundă cu sufletul, prin faptul că „are de la început în sine lucrarea specială a sufletului, imprimată în el cu toată complexitatea activităţilor raţionale şi a formelor lui de sensibilitate”şi ca „participant la subiectivitatea conştientă şi liberă a omului [...] „se deosebeşte de toată natura materială prin prezenţa sufletului în el” , acestea două alcătuind persoana umană.
Omul a fost creat cu posibilitatea de a nu muri, dar “a introdus moartea ca mod de descompunere în trup, prin gustarea din fructul oprit, de care credea că-i va aduce viaţa, deşi i se spusese că-i va aduce moartea” , şi “pentru că şi-a mutat în altă parte dorinţa de slavă dumnezeiască, pentru că nădăjduia să fie mai mare şi pentru că se grăbea să ia ce nu putea lua, a pierdut şi ceea ce putea avea” . Aici vedem că omul păcătuind cu trupul va suporta consecinţele: va introduce moartea în trup, va fi alungat din Rai [Fac 3, 24], “spini şi pălămidă” va rodi natura, iar tu omule “în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”[Fac 3, 19].
Pr. Prof. Dr. John Breck, spune că „Sarx sau carnea, asemenea ebraicului basar nu este păcătoasă prin esenţa sa; ea reprezintă aspectul superficial al vieţii, obiectul ispitelor, al bolii şi al morţii. Termenul de carne reflectă astfel condiţia umană decăzută, marcată de patimi şi de mortalitate” .
Trupul „are dibăcia de-a amăgi şi de-a ascunde adevărata noastră faţă, însă de-l tulbură ceva ori ne scapă din frâu, dă iute la iveală ceea ce am vrea să tăinuim” , prin trup noi interacţionăm cu lumea, trupul este interfaţa între noi şi ceilalţi, prin trup atragem, fermecăm, stârnim prietenii, iubire, sau dimpotrivă, silă, teamă, vrejmăşie, ură, prin trup ne înfăţişăm nouă sau altora în felurite chipuri, adesea înşelătoare.
Trupul nu poate face nimic fără suflet, nici sufletul fără trup, iar „trupul are nevoie de suflet ca să vieze şi să se mişte , în vreme ce sufletul are nevoie de trup, ca să se facă ştiut şi înţeles şi lucrător în lume” .
Persoana „e ceea ce rămâne în om după moarte. E ceea ce îl leagă cu noua natură pe care o va dobândi la Înviere. E ceea ce aruncă o punte între vechiul trup al stricăciunii şi noul trup al nestricăciunii, şi face atât din vechiul, cât şi din noul său trup, trupul aceluiaşi om irepetabil” .
Hristos S-a ridicat din morţi cu acelaşi trup cu care a omorât moartea tuturor oamenilor şi S-a făcut cel dintâi rod al tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi de asemenea înviate în cea din urmă zi pentru a se uni cu sufletele lor, pentru a trăi veşnic în rai sau în iad, potrivit judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu pentru viaţa lor de pe pământ.
Trupul nostru înviat, ca acela al lui Hristos, va fi deosebit de trupurile noastre cele pământeşti, în sensul că “va avea mai mare subţirime şi va fi mai asemănător firii celei îngereşti, fără de care nu ar putea sălăşlui în Împărăţia cerului, unde nu se află moarte sau stricăciune. Şi totuşi, va fi acelaşi trup, restaurat în chip minunat şi pregătit pentru viaţa veşnică de către Dumnezeu, aşa cum a văzut Iezechiel în vedenia sa cu „oasele cele uscate” [Iez 37, 1-14]. În cer, cei răscumpăraţi se vor recunoaşte unii pe alţii. Trupul este astfel o parte nedespărţită a întregii persoane care va trăi veşnic” , deci trupul acesta de mare preţ în ochii lui Dumnezeu va învia, fiind o restaurare a omului la starea cea dintâi.
Arhiepiscopul Ioan Maximovici, spune în legătură cu moartea: “Durerea noastră ar fi fost fără margini şi fără mângâiere pentru cei care se apropie de moarte, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat viaţă veşnică. Viaţa noastră ar fi fără sens dacă s-ar sfârşi odată cu moartea. Ce folos s-ar primi atunci de la vrednicie şi de la faptele cele bune? Atunci ar avea dreptate cei ce spun: „Să mâncăm şi să bem pentru că mâine vom muri!” Dar omul a fost zidit pentru nemurire, şi prin învierea Sa, Hristos a deschis porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, a fericirii veşnice pentru cei care au crezut în El şi au vieţuit întru dreptate” .
Tot el spune: “Într-o zi, întreagă această lume stricăcioasă va ajunge la un sfârşit, şi vor răsări zorile veşnicei Împărăţii a lui Dumnezeu, unde sufletele celor răscumpăraţi, unite cu trupurile lor înviate, vor trăi în veşnicie cu Hristos Cel nemuritor şi nestricăcios. Atunci, bucuria şi slava, pe care sufletele o cunosc acum în cer numai în parte, va fi înlocuită cu bucuria întreagă a noii zidiri pentru care a fost făcut omul” .