REVELATIA DUMNEZEIASCA

I. REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ.

1. Dumnezeu este cunoscut în revelaţie ca într-o relaţie personală. Revelaţia este întotdeauna o revelaţie faţă de cineva; este constituită din întâlniri care se orânduiesc într-o istorie. Revelaţia în totalitatea ei este, prin urmare, o istorie; este realitatea istoriei de la creaţie la parusie. Astfel, revelaţia este o relaţie „teo-cosmică” în care suntem cuprinşi şi noi. Nu numai că nu îl putem cunoaşte pe Dumnezeu în afara ei, dar nici nu o putem judeca „obiectiv” în acest fel. Revelaţia nu cunoaşte „exterioritate”, deoarece ea este această relaţie între Dumnezeu şi lumea în care, fie că ne face plăcere sau nu, ne găsim noi înşine.
Însă în imanenţa revelaţiei Dumnezeu se afirmă pe Sine ca fiind transcendent creaţiei. Dacă ar fi să definim ca transcendent ceea ce scapă sferei cunoaşterii şi experienţei noastre, atunci ar trebui să spunem nu numai că Dumnezeu nu face parte din această lume, dar că El transcende propria Sa revelaţie.
Dumnezeu este imanent şi transcendent în acelaşi timp: imanenţa şi transcendenţa se implică reciproc. Transcendenţa pură este imposibilă. Dacă îl concepem pe Dumnezeu drept cauză transcendentă a universului, El nu poate să fie transcendent, deoarece însăşi ideea de cauză implică pe aceea de efect. În dialectica revelaţiei, imanenţa ne dă posibilitatea să numim transcendenţa. În acelaşi timp, nu ar exista nici un fel de imanenţă dacă transcendenţa nu ar fi, în profunzimea sa, inaccesibilă.
Din acest motiv nu putem să-L concepem pe Dumnezeu în El însuşi, în esenţa Sa, în taina Sa. A încerca să-L concepem pe Dumnezeu în El însuşi înseamnă a fi reduşi la tăcere, deoarece nici gândirea şi nici vorbirea nu pot cuprinde infinitul în acele concepte care, definind, limitează. De aceea, Părinţii greci au recurs, în scopul cunoaşterii lui Dumnezeu, la calea negativă.
Calea negativă (apofatică) este o încercare de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu în ceea ce El este (mai exact, în funcţie de experienţa noastră ca făpturi create), ci în ceea ce El nu este. Ea procedează printr-o serie de negaţii. Neoplatonicienii şi înţelepţii indieni folosesc şi ei această cale, deoarece ea este impusă oricărei gândiri care se îndreaptă spre Dumnezeu, înălţându-se spre El. Ea culminează, în cazul lui Plotin, cu sinuciderea filosofiei, cu transformarea filosofului în mistic. În afara creştinismului însă, ea sfârşeşte doar în depersonalizarea lui Dumnezeu şi a omului care îl caută. Aşa se face că o prăpastie desparte această căutare de teologia creştină, chiar şi atunci când aceasta din urmă pare a urma calea lui Plotin. Într-adevăr, un Grigorie de Nyssa, un Dionisie Pseudo-Areopagitul (în tratatul său Teologia mistica) nu văd în apofatism revelaţia, ci receptorul revelaţiei; ei realizează prezenţa personală a unui Dumnezeu ascuns. Pentru ei, calea negativă nu duce la un vid în care subiectul şi obiectul vor fi reabsorbite; persoana umană nu se dizolvă, ci are şansa întâlnirii faţă către faţă cu Dumnezeu, o unire fără amestecare, datorită harului.
Apofatismul constă în negarea a ceea ce Dumnezeu nu este. Este eliminată în primul rând întreaga creaţie, chiar şi măreţia cosmică a boltei înstelate şi lumina inteligibilă a îngerilor din ceruri. Sunt excluse apoi cele mai înalte atribute: bunătatea, iubirea, înţelepciunea şi, în cele din urmă, însăşi fiinţa. Dumnezeu nu este nimic din toate acestea; în natura Sa, El este incognoscibilul; El „nu este”. Aici intervine paradoxul creştin: El este Dumnezeul Căruia îi spun „Tu”, Care mă cheamă, Care se descoperă pe Sine ca fiind personal, viu. În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, înainte de Rugăciunea Domnească, ne rugăm: „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă să cutezăm a Te chema pe Tine ..., Tată”. Textul grecesc spune cu exactitate aceasta: „Pe Tine, epouranion Theon (adică Dumnezeu Cel ceresc pe Care nimeni nu îl poate numi, Dumnezeu apofatic), să cutezăm a Te numi Tată şi să îndrăznim să Te chemăm”. Ne rugăm deci pentru a avea cutezanţa, dar şi naturaleţea, de a-I spune lui Dumnezeu „Tu”.
În acest fel, se deschide, paralel cu calea negativă, şi calea pozitivă, „catafatică”.
Dumnezeul Cel ascuns, dincolo de tot ce îl revelează, este şi Cel Care Se descoperă pe Sine. El este înţelepciune, iubire, bunătate. Însă natura Sa rămâne necunoscută în profunzimea ei şi tocmai de aceea El se descoperă pe Sine. Memoria permanentă a apofatismului trebuie să îndrepte calea catafatică. Ea trebuie să purifice conceptele noastre prin contactul cu ceea ce este inaccesibil şi să le ferească de închistare în propriile lor sensuri limitate. Desigur, Dumnezeu este înţelept, dar nu în sensul curent în care spunem că este înţelept un negustor sau un filosof, înţelepciunea Sa nelimitată nu este o necesitate lăuntrică a naturii Sale. Numele cele mai înalte, chiar şi iubirea, exprimă, dar nu epuizează esenţa divină. Ele constituie atribute prin care Dumnezeirea se comunică pe Sine, fără însă ca izvorul ei tainic, natura ei să se epuizeze vreodată sau să se obiectiveze sub privirea noastră scrutătoare. Conceptele noastre purificate ne dau posibilitatea de a ne apropia de Dumnezeu; numele divine ne permit, într-un anume sens, să-L pătrundem. Nu putem însă niciodată să-I cuprindem esenţa, căci ar însemna că El este determinat de atributele Sale. Dar El nu este determinat de nimic şi aceasta tocmai fiindcă El este un Dumnezeu personal.
Sfântul Grigorie de Nyssa a comentat în acest sens Cântarea Cântărilor în care el vede căsătoria mistică a sufletului (şi a Bisericii) cu Dumnezeu. Iubita care îşi urmăreşte iubitul este sufletul în căutarea Dumnezeului său. Iubitul se ridică şi îi scapă, tot aşa şi Dumnezeu: cu cât sufletul îl cunoaşte mai mult, cu atât El îi scapă, şi cu atât sufletul îl iubeşte mai mult. Cu cât Dumnezeu îl satisface mai mult prin prezenţa Sa, cu atât sufletul este mai însetat de prezenţa Sa tot mai deplină şi se avântă în căutarea Lui.11 Cu cât este mai plin de Dumnezeu, cu atât îl descoperă ca fiind mai transcendent. În acest fel, sufletul este pătruns de prezenţa divină, dar se cufundă tot mai mult în esenţa inepuizabilă, care este inaccesibilă în măsura în care este esenţă pură. Astfel, această căutare devine fără sfârşit. În această dilatare infinită a sufletului, în care iubirea se revarsă neîncetat şi se reînnoieşte „din început întru început”, Grigorie vede noţiunea creştină de fericire. Dacă cineva ar cunoaşte natura însăşi a lui Dumnezeu, atunci el ar fi Dumnezeu. Unirea făpturii cu Creatorul reprezintă avântul fără de margini în care sufletul cu cât este mai împlinit, cu atât simte, fericit, că distanţa dintre sine şi esenţa divină este din ce în ce mai mică, dar permanent infinită, o distanţă care îi îngăduie să iubească şi îl cheamă la iubire. Dumnezeu ne cheamă şi ne implică în această chemare, care îl descoperă şi îl ascunde în acelaşi timp; iar noi nu putem ajunge până la El decât prin această relaţie, care, pentru a fi posibilă, este necesar ca, în esenţa Sa, Dumnezeu să rămână pentru totdeauna inaccesibil.
Vechiul Testament relevă acest moment negativ; este imaginea atât de des folosită de gânditorii creştini, a întunericului. „Şi şi-a pus întunericul acoperământ”, spune Psalmul 17,13, iar Solomon, în rugăciunea de sfinţire a Templului (Regi), zice către Dumnezeu: „Tu, Cel Care ai dorit să locuieşti în întuneric”. Putem să ne gândim, de asemenea, şi la întunericul de pe Muntele Sinai.
Izvorul adevăratei teologii creştine este, astfel, mărturisirea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Într-adevăr, prin întrupare, o persoană reuneşte natura transcendentă, incognoscibilă a Divinităţii cu natura umană. Unirea celor două naturi în Hristos reprezintă unirea supracerescului şi a pământescului, dusă până în mormânt şi chiar până în Iad. În Hristos, transcendenţa devine imanentă, dându-ne posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu, adică de a fi teologi. Aici este toată taina, în faptul că omul are putinţa de a-L vedea (şi chiar îl vede) pe Dumnezeu în Hristos şi că poate vedea (şi, într-adevăr, vede) în Hristos strălucirea naturii divine. Această unire fără amestecare a dumnezeirii şi umanităţii într-o singură persoană exclude o apofază metafizică ce ar putea determina Treimea să cadă în impersonal; dimpotrivă, ea reuşeşte să consacre revelaţia ca pe o întâlnire, ca pe o comuniune.

Revelaţia naturală şi supranaturală.
Dumnezeu a creat şi susţine lumea din dragoste pentru om. De aceea, Dumnezeu pe care (în fiinţa Sa) nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1,18), nu rămâne totuşi pe deplin tăinuit şi ascuns, ci se arată şi se descoperă omului într-un mod deosebit, tainic. Această descoperire a lui Dumnezeu se mai numeşte revelaţie. Revelaţia dumnezeiască este deci descoperirea lui Dumnezeu şi a lucrării Lui. Această descoperire se face fiinţelor raţionale, adică oamenilor, capabili şi însetaţi de ea. Primul act de revelaţie sau prima arătare a lui Dumnezeu s-a realizat prin crearea lumii şi a omului care încă de la început vorbea cu Dumnezeu, iar Dumnezeu i se arăta ca iubire, lumină şi viaţă. De aceea, omul fără revelaţie nici nu poate trăi pentru că viaţa, atât cea biologică, dar mai ales cea teologică nu este posibilă fără Dumnezeu care este Domnul ce S-a arătat nouă şi spre care omul este făcut să se îndrepte (orienteze). Astfel, în Doxologia Utreniei noi slăvim pe Dumnezeu spunând (la la Tine este izvorul Vieţii, întru Lumina Ta vom vedea Lumina; apoi adăugăm Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine
Omul este o oglindă a lui Dumnezeu. Dumnezeu se oglindeşte, se arată şi se vede în om, iar omul rămâne om, atâta timp cât rămâne orientat spre Dumnezeu. Însuşi termenul de om (anthropos ) înseamnă cel orientat spre cer, cel ce se uită în sus. Deci omul este creat pentru a primi revelaţia, pentru a vedea şi a vorbi cu Dumnezeu, pentru a primi toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor[Iacov 1, 17].
Dumnezeu se revelează sau se poate revela pe mai multe căi:
a) Pe cale naturală, atunci când din frumuseţea şi armonia creaturilor, omul, la început prin intuiţie apoi prin credinţă deplină cunoaşte pe Dumnezeu şi-L laudă. Foarte sugestive în acest sens sunt textele:
Ps. 18,1-4 Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria;
II Macab. 7,28 Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut.
Rom. 1,20. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare.
b) Prin împrejurările concrete ale vieţii, atunci când Dumnezeu ni Se arată şi ne cheamă la pocăinţă prin glasul conştiinţei sau când ne binecuvintează cu boli, necazuri sau lipsuri de tot felul, căci El foloseşte diverse mijloace şi căi pentru a ne arăta cât de mult ne iubeşte şi ne cheamă să trăim după poruncile Lui pentru a avea viaţă veşnică. Anume pe această cale mulţi Îl cunosc şi răspund chemării lui Dumnezeu. Sunt şi oameni care-L urmează pe Dumnezeu, dar nu sunt suficient de smeriţi. în acest caz Domnul se poate descoperi, rânduind pentru noi o anume încercare spre folosul nostru, dar niciodată peste puterile noastre; (A se vedea Iov 33, 14-30).
c) Prin arătarea (directă) a Slavei Sale, aşa cum s-a întâmplat cu Saul pe drumul Damascului (Fapte IX) sau cum se arată unor oameni cu puţin înainte de moarte, încercând să -i întoarcă măcar atunci prin arătare (revelaţie) direct . Tot aici includem şi stările de extaz mistic pe care le poate trăi omul încă din lumea aceasta (II Cor. 12,2-4). d) Pe cale supranaturală, prin Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfintele Icoane.
Biserica Ortodoxă distinge aceste căi de revelare a lui Dumnezeu, dar nu le separă. Revelaţia naturală, de exemplu, precum şi cea prin împrejurările concrete ale vieţii, nu pot fi cunoscute şi înţelese deplin decât în lumina revelaţiei supranaturale. În acelaşi timp, revelaţia supranaturalp se desfăşoară şi îşi produce roadele în cadrul celei naturale, îndeplinindu-şi scopul una prin alta. Conţinutul revelaţiei naturale este cosmosul şi omul dotat cu raţiune, conştiinţă şi libertate. Interesant este că omul, din acest punct de vedere, este şi subiect şi obiect al cunoaşterii, adică omul trebuie să cunoască cele din jur, dar şi pe sine însuşi, ca loc în care se arată şi lucrează Dumnezeu. Deci cosmosul şi omul pot fi consideraţi împreună o revelaţie naturală, dar nu de aceeaşi valoare. Părintele D. Stăniloae, aprofundând învăţătura Sf. Maxim Mărturisitorul, insistă asupra faptului că omul, numit de unii microcosmos, este mai degrabă un macrocosmos, ca unul ce cuprinde în sine toat lumea, ca unul ce estescop al lumii. Fiind făcut din pământ, omul conţine în sine totul creat, dar fiind făcut după toate creaţiile, el se află mai presus de toţi. Prin aceasta trebuie să înţelegem că nu noi suntem pentru lume, ci lumea pentru noi, pentru că se lumineaza şi se spiritualizeazá (se transfigureazá) prin noi
Toate aceste realităţi însá, nu pot fi cunoscute corect şi deplin prin simpla observatie a nlaturii şi a omului. Ele au nlevoie de o confirmare şi o completare. Dacã nu ar fi fost pácatul, spune Sf. Ioan Gurã de Aur, nu ar fi fost nevoie de Scripturi, ci omul ar fi învăţat toatã teologia numai din revelatia naturală, din împrejurãrile conicrete ale vietii şi mai ales prin lucrarea directã a harului, aşa cum se întâmpla cu Adam în Rai, dar odatã cu intrarea pãcatului în lume, omul nu mai este capabil, farã Scripturi, sã-L cunoascã pe Dumnezeu; Sf. Maxim Mãrturisitorul spune că dacã nu era pãcatul, omul şi lumea ar fi înaintat în mod firesc spre desãvârşirea în Dumnezeu. Acum însã, aceastã ţintă nu poate fi atinsã fărã revelaţia supranaturala, cea a Cuvântului Scripturii, care precizeazá şi aduce luminá asupra revelatiei naturale, acoperite de ceata pácatului.
Revelatia supranaturală (deplinã) s-a încheiat în persoana Mântuitorului Hristos. În Hristos, Dumnezeu S-a arãtat şi S-a descoperit până la capãt (Evr. 1,1-2). Dumnezeu nu vine mai aproape de om decât a făcut-o în Hristos (Filip. 2, 5-1 1) şi nici noi nu putem înainta la o mai mare împlinire decât în Hristos, în care umanitatea a ajuns la vârsta spiritualã a depliflãtãtii şi a desãvârşirii (Efes. 5,12). Aceastã revelatie încheiatã, continuã totuşi sã lucreze prin Duhul Sfânt în Bisericã, iar dialogul viu al Bisericii cu Hristos se poartã în principal prin Sfânta Scripturà şi Sfânta Traditie. Prin aceste douã cãi, dar mai ales prin Scripturã, Hristos continuă sã ne vorbeascã şi sã ni Se descopere. Mai corect spus, Duhul Sfânt este Cel care continuă activitatea învãţãtoreascã a lui Hristos, prin cuvântul Scripturii. Deci, Scriptura este râul prin care curge harul cunoştinţei de Dumnezeu în inimile noastre şi care ne descoperã viaţa veşnică ce vine câştigatã prin Jertfa lui Hristos. Deci cuvantul Scripturii are o valoare veşnicã, dar nu numai pentru faptul cã vorbete despre viata veşnică, ci ne dã şi putere sã trãim viaţa veşnicã încã de acum, prin acest dialog real cu Dumnezeu care este cuvântul Scripturii. ,,Adevãrat, adevãrat vã zic vouã: Cel ce ascultã Cuvântul Meu şi crede în Cel ce Ma-a trimis are viaţã veşnică şi la judecatã nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţã” (Ioan 5,24) Un alt aspect legat de Sf. Scripturã este acela cã ea, deşi are menirea de a stabili o relatie directã şi personala a omului cu Dumnezeu (şi invers), nu este un bun inidividual, ci unul comunitar. Mai mult decât atât, Scriptura nu conţie un mesaj ce poate fi transmis şi interpretat în mod izolat, ci numai în Bisericã, prin alţii (Sf. Irineu de Lyon ni Tertulian).
Credinţa, ca lucrare a Duhu!ui, vine în cineva prin altul dar numai când acel altul, comunicá cuvântul Scripturii, márturisindu-l prin crediţă şi prin fapte corespunzátoare. Omul nu se naşte credincios, dar devine credincios prin auzirea cuvântului Evangheliei de la alţii, iar acest cuvânt se transmite mai des şi mai eficient prin episcopii şi preoţii Bisericii (care sunt umbriti în mod special de Duhul Sfant, Duhul Adevărului) şi care sunt rânduiti şi trimişi special pentru aceasta în lume ca sá márturiseascá şi să transmitá fiecárui om şi fiecárei generaiţii mesajul Evangheliei. Este important însá ca cel ce primeşte esenţa credintei prin auzire de la alţii, sá împrospáteze şi sá aprofundeze învátátura printr-un contact direct şi frecvent cu Sf. Scriptură, atât în comunitatea Bisericii, cat şi individual, dar nu rupt de Biserică.
Fără Scripturä, credinţa ar slăbi şi conţinutul ei s-ar sáráci în timp şi ar deveni nesigur în sânul Bisericii; dar fără Biserică, Scriptura nu ar fi actualizată în eficienţa ei, căci ar lipsi transmiterea Duhului, de la cei ce cred, la cei ce primesc credinţa. Se formează astfel o legătură între Scriptură, Tradiţie şi Biserică care se prezintă ca trei realităţi distincte dar nedespărţite; între ele nu este un raport de juxtapunere, ci de perihoreză.
Din punct de vedere ortodox, între Scriptură şi Biserică există o legătură de ,,interioritate reciprocă”. Pe de o parte, există o dependenţă a Scripturii faţă de Biserică, pentru că Biserica are prioritate asupra Scripturii. Mai întâi a existat Biserica şi apoi în sânul ei a luat naştere Canonul biblic al Sfintei Scripturi. Biserica prin care vorbea Duhului Sfânt, încă de la început s-a văzut nevoită să redea în scris esenţa mesajului ei plenar, şi aceasta în primul rând cu scopul misionar de a trimite ceva în scris comunităţilor creştine îndepărtate, dar şi datorită rătăcirilor care deja apăruseră şi care mai puteau apărea în timp. Deci, din necesităţi misionare dar şi ca o măsură de precauţie şi siguranţă, Sfinţii Apostoli, ,,iconomii tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4,1) au scris ceea ce este mai important din învăţătura creştină, ca în felul acesta să ne rămână o mărturie de autenticitate a ceea ce a învăţat Hristos pe Apostoli: direct sau ulterior, prin lucrarea Duhului Sfânt. În acelaşi timp, şi Biserica este dependentă de Scriptură căci se adapă din ea ca dintr-un izvor curat şi totdeauna limpede. Părintele prof. D. Stăniloae spune cã ,,Scriptura a luat naştere în Biserică şi spre folosul ei...” şi este o fixare în scris a unei părţi a Tradiţiei Apostolice, care este Revelaţia deplină dată Bisericii. Biserica apare odată cu Tradiţia, iar Scriptura apare în Biserică şi ca un rezumat al Tradiţiei, garantat de Biserică, ea find ,,stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3,15). In toate acestea, lucrarea Duhului Sfânt este una esenţială, pentru că El ,,ne călăuzeşte la tot adevàrul” şi tot Duhul Sfânt a avut o lucrare specială în redactarea şi fixarea textului Sfintei Scripturi prin insuflare directă şi asistare (umbrire) de către Duhul Sfânt a scriitorilor biblici. Această insuflare a celor care au scris textul biblic este redată prin noţiunea de inspiraţie a Sfintei Scripturi. Inspiraţia este sigură şi valabilă pentru toate carţile biblice care intră în Canon (inclusiv cele ale Vechiul Testament ca unul ce era o pregatire a Testamentului Nou: Gal. 3,24; Evr. 10,1). Sf. Apostol Pavel spune: ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel că omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Tim. 3,16; Rom.15,4).
Sf. Biserică învaţă că prin inspiraţie trebuie să înţelegem acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaşte şi a înţelege cele descoperite, îndeamnă să scrie şi fereşte de greşeli în decursul scrierii. Cu toate acestea, nu este vorba de o inspiraţie verbală, în sensul că Duhul Sfânt ar dicta cuvânt cu cuvânt (cum greşit au înteles unii), ci numai că aceştia au primit de la Dumnezeu conţinutul de idei al Revelaţiei, dar nu le-a fost anulată cugetarea, voinţa sau felul şi maniera de redare. Ca dovadă, scrierile biblice diferă foarte mult ca stil literar, chiar dacă toate vorbesc despre acelaşi Adevăr. Inspiraţia divină nu este deci efectul magic al unei lucrări divine, ci rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu ce priveşte cuvântul Sfintei Scripturi, aşa cum am mai spus, el are menirea de a păstra nealterată esenţa învăţăturii creştine. Fără Scriptură Biserica nu poate trăi, iar fără Biserică, Scriptura nu poate fi interpretată şi înţeleasă în Adevăr pentru ca ea conţine ,,unele lucruri cu anevoie de înţeles” (II Petru 3,16) şi pe care doar Biserica din toate locurile şi timpurile le poate interpreta în Adevăr. Prin urmare, orice interpretare care nu este conformă cu ceea ce zic ceilalţi membri ai Bisericii din alte locuri şi alte timpuri, este parţială, insuficientă şi nevalabilă ca una ce nu aparţine Tradiţiei, căci ,,Tradiţia adevărată constă în ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi” (Vicentiu de Lerin, sec. IV). Deci, Scriptura are nevoie de Tradiţie pentru că aceasta este ,,memoria vie a Bisericii”, dar şi Tradiţia are nevoie de Scriptură nu ca o ,,literă moartă”, ci ca un izvor sigur, nesupus schimbării în timp. Sfinţii Părinţi din totdeauna au recunoscut atât Sf. Scriptura cat şi Sf. Tradiţie şi au afirmat că ele au aceeaşi valoare pentru Biserică şi nu pot fi despărţite una de alta.
Ce este Sfânta Tradiţie?
Sf. Tradiţie sau Sf. Predanie este învăţătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii şi din care o parte s-a fixat în scris mai târziu. Ca şi Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie cuprinde Descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt, sau permanenta prezenţă a Duhului Sfânt în viaţa Bisericii.
Când a luat naştere Sf. Tradiţie?Înainte de Sf. Scriptură, odată cu aceasta sau după ea? Sf. Tradiţie a luat naştere înainte de Sf. Scriptură. În înţelepciunea Sa. Dumnezeu a voit ca adevărurile Descoperirii dumnezeieşti să fie date întâi prin viu grai, spre a fi uşor de înţelese şi primite. Dacă învăţătura dumnezeiască s-ar fi dat de le început în scris, credinţa nu s-ar fi răspândit cu aceeaşi uşurinţă şi putrere ca prin viu grai, cu care e înzestrat tot omul. Credinţa se dovedeşte şi se întăreşte, la cei mai mulţi oameni, îndeosebi prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rom.10, 17).
Sfânta Tradiţie (Predanie), ca mediu de revelare a lui Dumnezeu în Biserică exprimă în primul rând învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli care nu a fost scrisă de ei înşişi, ci a fost transmisă prin viu grai (loan 20, 30-31; Filip. 4,9; II Tes. 2,15 şi 3,6; II Tim. 1,13 şi 2,2; II loan 12 şi III loan 13-14). Ea mai exprimă lucrarea de dezvoltare şi transmitere corectă a învăţăturii Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor, dar şi viaţa continuă a Bisericii în Duhul Sfânt. De aceea, în Sfânta Tradiţie putem deosebi două aspecte: unul statornic (static) care se referă la fondul Tradiţiei apostolice nesupuse schimbării; şi altul dinamic prin care înţelegem dezvoltarea şi concretizarea continuă a învăţăturii Bisericii, după nevoile interne şi externe ale ei în diverse epoci istorice, dar profund ancorată şi fidelă Tradiţiei apostolice scrise şi nescrise. Aspectul static al Tradiţiei este delimitat în timp, începând în momentul Cinzecimii şi terminându-se cu momentul morţii ultimului Apostol. Aspectul dinamic al Tradiţiei nu va avea sfâşrit niciodată întrucât Biserica trebuie permanent să răspundă nevoilor ei misionare şi apologetice care se schimbă în timp şi în spaţiu, dar aceste elaborări ulterioare ale Bisericii sunt valabile doar dacă sunt acceptate unanim şi nu sunt respinse în decursul timpului de Biserică. Orice element nou trebuie să fie în deplin acord cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia Bisericii care a fost văzută de unii ca un filtru prin care trece doar ceea ce este de folos ei. Astfel Biserica recunoaşte astăzi opt izvoare ale Tradiţiei prin care Ea rămâne vie şi activă sub călăuza directă a Duhului Sfânt. Aceste izvoare sunt:
1. Simboalele de credinţă (Apostolic, Niceo-Constantinopolitan, Atanasian, etc.)
2. Cele 85 de Canoane Apostolice care, deşi n-au fost formulate de ei, conţin în mod sigur învăţătura lor
3. Definiţiile dogmatice ale celor 7 Sinoade Ecumenice şi ale celor 9 Sinoade locale confirmate de Can. 2 al Sinodului Trulan (690-691)
4. Cărţile de slujbă dumnezeiască în care se cuprind o mulţime de învăţături dogmatice
5. Mărturisirile de credinţă ale martirilor (mucenicilor) care cuprind adevăruri de credinţă ale celor care au pătimit şi au murit pentru Hristos
6. Scrierile Sfinţilor Părinţi recunoscute de Biserică
7. Definiţii dogmatice împotriva ereziilor
8. Mărturii istorice şi arhiologice precum şi arta, iconografia şi muzica bisericească.
Alături de acestea, aşa cum am mai spus, se află Tradiţia dinamică a Bisericii care nu vrea să propună adevăruri noi de credinţă, ci să contribuie la explicarea şi trăirea adevărului, dat odată şi pentru totdeauna. Prin aspectul dinamic al Tradiţiei înţelegem deci creaţiile de ordin administrativ şi organizatoric ale Bisericii, cât şi aprofundarea, accentuarea şi precizarea cu timpul a unor învăţături şi practici care au temei în Revelaţie şi sunt primite în întreaga Biserică şi având valoare de dogme, principii morale, rânduieli liturgice sau canoane.
Ce legatură este între Biserică şi Sf. Tradiţie?
Biserica păstrează Tradiţia, iar Tradiţia uneşte şi întăreşte Biserica. După moartea ultimului Apostol, viaţa în Duhul nu s-a împuţinat, căci Mântuitorul făgăduieşte Apostolilor şi urmaşilor acestora că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor şi Duhul Sfânt îi va ajuta să înţeleagă tot adevărul şi să-l apere neştirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Tradiţie s-a numit şi ţinerea de minte vie a Bisericii. Tradiţia fiind viaţa Bisericii, Biserica e spaţiul Tradiţiei.
Care e rolul Bisericii faţă de Descoperirea dumnezeiască şi deci şi faţă de Sf. Tradiţie? Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea şi propovăduitoarea fără greş a Descoperirii dumnezeieşti şi, prin aceasta, şi a Tradiţiei. Ea păstrează şi susţine unitatea şi identitatea credinţei. Sf. Irineu ne dă amănunte preţioase în această privinţă: «Biserica, zice el, după ce a primit, cum am spus, această propovăduire şi această credinţă, măcar ca e răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca şi cum ar locui într-o singură casă. De asemenea ea crede Apostolilor şi Ucenicilor acestora, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă. Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, învaţă şi transmite ca şi cum ar avea o singură gură. Deşi în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una şi aceeaşi. După cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii care vor să vină la cunoştinţa adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre Întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva, decât aceste învăţături,căci nimeni nu este mai presus de Învăţătorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab în cuvînt nu va împuţina Tradiţia. Credinţa fiind una şi aceeaşi, nici cel care e în stare să vorbească mult despre ea nu o sporeşte, nici cel ce vorbeste mai puţin nu o împuţinează». Biserica stă pe Tradiţia Apostolilor şi o mărturiseşte ca aflându-se pretutindeni, în viaţa şi lucrarea ei. Prin episcopii asezaţi de către Apostoli şi urmaşii acestora, Tradiţia se înfăţişează ca universală şi neîntreruptă53. Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru şi Pavel, «avea Tradiţia în faţa ochilor”. Cu ocazia neînţelegerilor din Biserica de la Corint, el a înnoit credinţa şi Tradiţia pe care le primise de curând de la Apostoli55. Sf. Policarp e un exemplu viu al Tradiţiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au făcut episcop în Smirna, şi care a avut legături cu mulţi dintre cei care au văzut pe Hristos. El a propovăduit totdeauna lucrurile pe care le-a învăţat de la Apostoli. Biserica are un tezaur bogat, în care Apostolii au adunat toate cele ale adevărului şi din care oricine poate să-şi ia băutura vieţii.