DUMNEZEU SFINTITORUL - DUHUL SFANT

V. Dumnezeu Sfinţitorul
1. Persoana si lucrarea Duhului Sfânt

Duhul Sfânt este numit dătător de viaţă, pentru că El dă viaţă, înapoiază viaţă, aduce la viaţă şi înviază. Când Dumnezeu a creat lumea, „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2). Când Dumnezeu a creat omul, El l-a creat din „ţărână şi pământ, ... Şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7). Apostolul lui Hristos scrie creştinilor: „Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Rom. 8, 9). Dar pentru a nu confunda sufletul omului cu Duhul lui Dumnezeu, Apostolul precizeaz ă diferenţa: „Duhul (lui Dumnezeu) Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul vostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 16). Şi aceasta este fericirea voastră, purtătorilor de Duh. de către iudei şi musulmani (n.trad.)
Duhul lui Dumnezeu este o putere substanţială, care există într-o ipostasă proprie ei însăşi, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul şi îl face cunoscut. Nu poate să se despart de Dumnezeu, în care există, şi de Cuvântul, pe care îl însoţeşte, şi nici nu se pierde în neexistenţă, ci există în chip substanţial după asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mişcător, activ, voieşte totdeauna binele, şi în orice intenţie a Lui puterea coincide cu voinţa, este fără de început şi fără de sfârşit.
Duhul Sfânt este puterea Tatălui, care revelează cele ascunse ale Dumnzeirii, purces, cum numai El ştie, nu născut, din Tatăl prin Fiul. Pentru aceea Duhul cel Sfânt este împlinitorul creării tuturor.
Duhul cel Sfânt este Dumnezeu; El stă la mijloc între cel nenăscut şi cel născut, şi este unit de Tatăl prin Fiul. Se numeşte Duh al lui Dumnezeu, Duh al lui Hristos, minte a lui Hristos, Duh al Domnului, însuşi Domn, Duh al adopţiei, al adevărului, al libertăţii, al înţelepciunii — căci este făcătorul tuturor acestora. Prin fiinţa lui umple toate, ţine toate, umple lumea cu fiinţa Lui şi este necuprins de lume din pricina puterii Lui.
Ne-a fost revelat faptul că Sfântul Duh nu este o creaţie a lui Dumnezeu ci Dumnezeu. El este Domnul, Dătătorul de viaţă, a cărui prezenţă creează viaţă, dă tărie, oferă înţelepciune şi produce bucurie. El purcede veşnic de la eternal Tată. El este din aceeaşi esenţă cu Tatăl, din aceeaşi esenţă cu Fiul - de aceeaşi esenţă, de aceeaşi putere şi de aceeaşi mărire. El diferă doar în privinţa persoanei. Un ipostas deosebit îl distinge de Tatăl şi de Fiul. Dar Lui i se cuvine aceeaşi închinare şi aceeaşi slavă. Sfinţii prooroci au vorbit prin El. În simpli pescari El a picurat înţelepciunea cerurilor. Bărbaţilor şi femeilor, celor neputincioşi - martirizaţi pentru Hristos - El le dă putere de biruinţă, mai tare decât moartea.
Sfântul Duh, Dătătorul de viaţă, care purcede de la Tatăl este Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat. El s-a descoperit şi a lucrat. El se revelează şi lucrează în continuare. Cei cărora El li se revelează şi pe cei prin care El lucrează îl cunosc. Ei nu cunosc esenţa Sa; ei îl cunosc prin revelare şi lucrare.
Domnul a promis: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe care lumea nu poate să-L primească pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi” (Ioan 14, 16-17). Primul Mângâietor, Domnul Iisus, a fost mai mult decât o simplă mângâiere pentru credincioşi, însă iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte limite. Prin această iubire nelimitată a fost trimis chiar şi un al doilea Mângâietor.


DESPRE DUHUL SFÂNT
222. În care articol din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre Duhul Sfânt?
În articolul al VIII-lea.
223. Care este acest articol?
Este următorul: «Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin Prooroci».
224. Ce înseamnă: „Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit”?
Aceste cuvinte arată că Sfântul Duh este întru totul egal cu Tatăl şi cu Fiul, fiind că şi Ei veşnic, atotputernic, atotştiutor, pretutindeni de faţă, cuvenindu-I-se aşadar aceeaşi închinare şi slavă ca şi Tatălui şi Fiului. Dar nu numai atât. Cuvintele acestea nu arată numai că Duhului I se cuvine aceeaşi închinare şi cinste ca Tatălui şi Fiului, ci şi ca atunci când ne şi închinăm şi dăm slava Tatălui şi Fiului trebuie să ne închinăm şi să dăm slavă şi Sfântului Duh, căci e nedespărţit de Aceia; fiind a treia persoana dumnezeiască a Sfintei Treimi. Aceasta înseamnă că Sfântul Duh este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, cum am văzut că este şi Fiul de o fiinţă cu Tatăl. Sfântul Duh este în Tatăl şi în Fiul, precum şi Fiul este în Tatăl şi în Sfântul Duh, şi Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh. Toţi trei au o singură fiinţă, voinţă, putere şi slavă, o singură Dumnezeire, arătată în trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu în trei persoane, aşa cum soarele are disc, rază şi lumină, dar e un singur soare.
225. Avem temeiuri pentru această învăţătură în Sfânta Scriptură şi în Sfinţii Părinţi?
Da, avem. Sfântul Duh e numit de Sf. Apostol Petru Dumnezeu, când îi spune lui Anania: „Pentru ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt... N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5, 3, 4). Iar Sf. Apostol Pavel spune că Duhul Sfânt e în Dumnezeu, adică în Tatăl şi în Fiul, cum e duhul omului în om. De aceea, El e atotştiitor: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau, fiindcă Duhul toate le cercetează, până şi adâncurile Lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul Lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10-11). Dar că Duhul Sfânt e totuşi o persoană deosebită de Tatăl şi de Fiul, însă de aceeaşi cinste cu Ei, vedem din porunca Mântuitorului, Care trimite pe Apostoli să boteze pe oameni în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19). Cele trei persoane ale Sfintei Treimi nu sunt nici despărţite, căci au împreună o singură fiinţă, nici amestecate, căci sunt trei ipostasuri şi nu unul. Sf. Ioan Damaschin spune: «Între ipostasurile Dumnezeirii nu există deosebire de voinţă, sau de gândire, sau de lucrare, sau de putere, sau de altceva, din acelea care dau naştere în noi la vreo deosebire cu totul adevărată.
Pentru aceea nu spunem că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt trei Dumnezei, ci din contra, că Sfinta Treime este un singur Dumnezeu... Căci, după cum am spus, ipostasurile Sfintei Treimi se unesc, în înţelesul că ele sunt unele în altele... Ele nu sunt despărţite unele de altele şi nici împărţite în ce priveşte fiinţa».
226. Ce înseamnă cuvintele „Care de la Tatăl purcede”?
Cuvintele acestea arată că Duhul Sfânt e din Tatăl, dar nu prin naştere ca Fiul, ci prin purcedere. Ce este însă purcederea şi prin ce se deosebeşte ea de naştere, Biserica n-a căutat să lămurească, pentru că nici Dumnezeu nu a descoperit. De aceea, Sf. Părinţi au luat aceste cuvinte întocmai aşa cum se află în Evanghelia lui Ioan 15, 26 şi le-au pus în Simbolul Credinţei: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului; Care de la Tatăl purcede, Acela, va mărturisi despre Mine”. Acesta este de altfel singurul loc din Sfânta Scriptură care vorbeşte despre purcederea, Duhului Sfânt. Despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl atâta ştim, că ea e dinainte de veci, că şi naşterea Fiului, căci niciodată n-au fost Tatăl şi Fiul fără Duhul. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului din Tatăl sunt deodată, din veci. Aşa cum îndată ce există focul, există şi lumina şi căldura lui, tot astfel, din veşnicie, de când există Tatăl, există şi Fiul prin naştere şi Duhul Sfânt prin purcedere din Tatăl. O slabă imagine pentru a înţelege acest lucru ne dă Sf. Atanasie cu Adam, cu Eva şi cu Set. Adam e nenăscut, fiul lui e născut din el, iar Eva e luată din el în alt chip198. Se înţelege că nici o asemanare nu se potriveşte întocmai la Dumnezeu.
Ce spun Sfinţii Părinţi în privinţa purcederii Sf. Duh? Ei spun că Sf. Duh purecede numai de la Tatăl, că în Sfânta Treime e numai un izvor şi pentru Fiul şi pentru Sfântul Duh: Tatăl. Sf. Atanasie spune: «Sfântul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces»199. «Dumnezeu şi Tatăl, zice el, este singur pricinuitor celor doi şi nenăscut; iar Fiul, din singur Tatăl pricinuit şi născut; iar Duhul, din singur Tatăl pricinuit şi purces, iar prin Fiul în lume trimitându-Se»200. La rândul său, Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul cel Sfânt spunem că este din Tatăl şi Îl numim Duh al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar Îl numim Duhul Fiului». Sau: «Fiul şi Sfântul Duh sunt din Tatăl, după cum raza şi lumina sunt din soare».
231. De ce e pomenit Sfântul Duh de obicei în rândul al treilea, după Tatăl şi după Fiul?
Nu pentru că Sf. Dizh ar fi mai mic decât Tatăl şi decât Fiul, căci toate câte le au Tatăl şi Fiul, le are şi Sfântul Duh (Ioan 16, 13-15), ci pentru că orice lucrare săvârşită de Dumnezeu în lume e săvârşită de cele trei persoane dumnezeieşti în această ordine: porneşte din Tatăl, e înfăptuită de Fiul şi e desăvârşită de Sfântul Duh. „Că de la El şi prin El şi întru El sunt toate” (Rom. 11, 36). Ordinea în care pomenim cele trei persoane dumnezeieşti nu arată o deosebire de aşezare şi de rang înlăuntrul Sfintei Treimi, ci partea pe care o are fiecare în orice lucrare îndreptată asupra lumii.
232. De aceea vorbeşte şi Simbolul Credinţei despre Sfântul Duh după Tatăl şi Fiul?
Da, pentru aceasta. Dar Simbolul se ocupă în chip deosebit cu mântuirea oamenilor. Deci, el vrea să arate că şi fapta mântuirii noastre a pornit, că şi aceea a crearii noastre, din Tatăl, a fost împlinită de Fiul şi acum e desăvârşită de Sfântul Duh. De altfel mântuirea e mai întâi o aşezare din nou a oamenilor în starea în care au fost făcuţi de Dumnezeu la început, ca să poată fi apoi şi o ridicare a lor peste acea stare. Deci, precum Cel ce desăvârşea la început facerea era Duhul Sfânt, tot astfel Cel ce săvârşeşte acum readucerea oamenilor la starea de la început şi ridicarea peste ea e tot Duhul Sfânt.
233. De aceea e numit Duhul Sfânt, în Simbol, „Domnul de viaţă făcătorul”?
Da, tocmai de aceea. El e Cel ce a umplut de viaţă cele făcute la început şi avea să le umple de o viaţă tot mai bogată. Şi El e Cel ce umple de viaţă şi de tot mai multă viaţă pe cei mântuiţi din stricăciune şi din moarte de către Iisus Hristos. „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2) după ce au fost făcute, ca să pună viaţa în materie. Şi Duhul Sfânt S-a coborât în ziua Cincizecimii peste lume, prin Apostoli, dând naştere Bisericii. Numai unde sufla Duhul se naşte viaţă şi viaţa cea noua (Ioan 3, 6 şi 8). „Duhul este Cei ce dă viaţă” (Ioan 6, 63).
234. Dacă Duhul Sfânt e Cel ce desăvârşeşte lucrarea pornită din Tatăl şi săvârşită de Fiul, de ce se spune că Sfântul Duh „a grait prin Prooroci”, cum zice Simbolul, adică a pregătit mântuirea pe care avea s-o împlinească pe urmă Fiul?
Într-adevăr, Duhul, grăind prin Prooroci, a pregătit omenirea pentru primirea Mântuitorului, vestind de mai înainte venirea Lui. Dar pe de altă parte şi aici Duhul este Cel ce a adus lucrarea dumnezeiască a luminării în mintea Proorocilor. El este Cel ce a dus până la capătul ei o lucrare dumnezeiască îndreptată spre lume. În acest înţeles El este Duhul Adevărului şi călăuzeşte la tot adevarul (Ioan 16, 13). Deci Lui I se cuvenea să grăiască prin Prooroci. Desigur, Duhul era nedespărţit de Cuvântul lui Dumnezeu, când graia. Dar Duhul coboră Cuvântul în inima lor, îi făcea să-L audă, să-L înţeleagă. În Duhul, Proorocii primeau Cuvântul. De aceea zic Proorocii necontenit: „Şi a fost Cuvântul Domnului către mine” (Ier. 1, 11). Dar gura care rostea Cuvântul în inima lor, în aşa fel încât îl făcea să pătrundă în ea, era Duhul. Astfel, când spun Proorocii: „Şi a zis Domnul către mine” (Isaia 8, 1), trebuie să înţelegem că vorbesc de Duhul, căci şi Simbolul îi zice Duhului „Domnul”. Sfântul Simion Noul Teolog zice: «Deci prin Cuvânt înţelegem pe Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui, care grăieşte cuvinte negrăite, e Sfântul Duh. Precum zice proorocul: „Gura Domnului a grăit acestea”, adică Duhul Domnului. Şi de ce Sfântul Duh Se numeşte gura lui Dumnezeu şi Fiul Se numeşte Cuvântul? Fiindcă precum cuvântul nostru, care este în sufletul nostru, se rosteşte şi se arată altora prin gura noastră şi în alt chip e cu neputinţă să-l rostim sau să-l arătăm, decât prin vorbirea gurii, la fel şi Fiul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut sau auzit, dacă nu Se descoperă prin Prea Sfintul Duh»202.
235. Cum desăvârşeşte Sfântul Duh mântuirea noastră? Nu ajungea lucrarea lui Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu?
Am spus că Sfântul Duh desăvârşeşte orice lucrare dumnezeiască îndreptată spre lume, deci şi lucrarea mântuirii. El e Cel ce o aduce până în inima noastră, o sădeşte în străfundul cel mai adânc al inimii. El coboară de la Hristos în noi, dar ne şi leagă de Hristos; sau prin El, ne leagă Hristos de Sine şi prin Sine şi de Tatăl. Un om stă în faţa noastră, dar el se leagă de inima noastră prin glasul cu care îşi trimite cuvântul în noi. Aşa este Duhul, ca un glas cu care pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu, sau Iisus Hristos în noi. Duhul ne deschide ochii sufletului ca să vedem că Iisus e Dumnezeu, El ne deschide inima ca să primim pe Hristos, El ne descoperă pe Hristos. «Fiul lui Dumnezeu şi Cuvântul nu poate fi cunoscut sau auzit de nu Se va descoperi prin Duhul Sfânt», spune Sf. Simion Noul Teolog.
Prin Hristos avem intrare la Tatăl, dar prin Duhul avem intrare la Hristos. Hristos e uşa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne deschide această uşă. Duhul ne descuie „uşa” – Hristos (Ioan 10, 9) şi calea spre Hristos, pentru că descuie mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu, cum zice Sf. Simion Noul Teolog: «Şi ce altceva este cheia cunoştinţei, dacă nu harul Prea Sfântului Duh, care se dă prin mijlocirea credinţei? Acest har deschide mintea noastră încuiată şi întunecată şi pricinuieşte în ea cu adevărat cunoştinţa prin luminarea dumnezeiască. Uşa este Fiul, precum Însuşi zice: „Eu sunt uşa” (Ioan 10, 9). Cheia uşii e Duhul Sfânt... şi casa e Tatăl. Luaţi seama deci: dacă cheia nu deschide, uşa nu se deschide. Şi dacă uşa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui, cum zice Hristos însuşi: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine”204. Iar Sf. Irineu zice că Duhul pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţa veşnică205. Astfel, când se spune că Sfântul Duh desăvârşeşte mântuirea, prin aceasta nu se înţelege că nu mai avem legătură cu Hristos, ci că Sfântul Duh aduce în noi pe Hristos, cu firea Sa omenească desăvârşită prin jertfa de pe Golgota, şi făcută prin Înviere nemuritoare, ca să treacă şi firii noastre curăţia, desăvârşirea şi nemurirea ei. Hristos vine în noi prin Duhul Sfânt. Noi vieţuim în Hristos prin Duhul Sfânt. Hristos este „Adevărul” (Ioan 14, 6), dar Cel ce ne povăţuieşte mintea noastră la tot Adevărul, umplându-ne de Adevăr, este Sfântul Duh (Ioan 16, 13); Hristos este „Viaţa” (Ioan 14, 6), dar Cel ce sădeşte în noi Viaţa, născându-ne din nou, făcându-ne vii, este Duhul de viaţă făcător; Hristos este „Lumina” (Ioan 8, 12), dar Cel ce ne luminează pe noi, adică face în ochii noştri sufleteşti lumina, ca să vedem pe Hristos, soarele dreptăţii, este Sfântul Duh. Căci după cum ochii trupului, dacă sunt orbi, nu pot vedea lumina din afară şi nu se pot uni cu ea, tot aşa nici sufletul, dacă n-are în sine pe Duhul ca lumină, nu poate vedea pe Hristos ca Dumnezeu şi nu se poate uni cu El.
237. Lucrarea aceasta prin care Duhul Sfânt ne uneşte cu Hristos şi lucrează în noi, împreună cu noi, la mântuirea noastră, nu are un nume deosebit?
Are. Lucrarea aceasta se numeşte harul dumnezeiesc. De aceea se spune că ne mântuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har.
238. Harul este numai al Duhului Sfânt, sau şi al celorlalalte personae dumnezeieşti?
Lucrarea aceasta numită har e comună tuturor celor trei persoane dumnezeieşti, pornind ca orice lucrare din fiinţa dumnezeiască, care e a tuturor celor trei persoane. De aceea e numit şi har al lui Dumnezeu, sau mai ales al lui Hristos, căci Hristos Îl trimite pe Duhul în noi. „Harul Domnului nostru Iisus Hristos... să fie cu voi cu toţi” (II Cor. 13, 14). Sau: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Gal. 1, 3). De aceea prin harul care vine în noi, toate cele trei persoane dumnezeieşti se sălăşluiesc în noi. Dar întrucât Duhul e Acela care leagă harul de noi, harul se numeşte, cu deosebire, harul Duhului sau chiar Duh, pentru ea uşor poate fi numit cel care lucrează în locul lucrării sale. Astfel, a avea cineva Duhul lui Hristos în sine (Rom. 8, 9) înseamnă a avea harul Duhului Sfânt.
239. Este un singur har, sau sunt mai multe?
Harul mântuitor este unul singur şi el se dă tuturor. Dar, după trebuinţă sau însuşirea naturală a omului şi după puterea lui de a primi, harul împlineşte, pe lângă lucrarea de mântuire, - sau tocmai întrucât o împlineşte pe aceea, - şi acea trebuinţă a fiecăruia şi sporeşte însuşirea pe care o are un om sau altul. Harul e o bogaţie nesfârşită de lumină şi de putere dumnezeiască, din care primeşte fiecare cât poate. Această bogăţie de raze ale aceluiaşi izvor se numeşte dar sau daruri ale Duhului sau Duhuri, căci Duhul lucrează, iar efectele produse în om se numesc roade ale Duhului.
240. Care sunt harismele, darurile şi roadele Duhului?
Unele dintre daruri sunt cu totul deosebite şi neobişnuite, dându-se în cazuri cu totul rare. De aceea le numim azi cu un cuvînt aparte: harisme, deşi cu acest cuvânt se numesc în limba greacă a Sfintelor Scripturi şi darurile mai obişnuite. Astfel de harisme, ca aceea a proorociei, a vindecărilor şi altele, erău dese mai ales la începutul Bisericii, căci prin ele Dumnezeu ajuta la răspândirea creştinismului. Cu deosebire, despre aceste harisme vorbeşte Sf. Apostol Pavel în I Corinteni, cap. 12.
Dintre darurile mai obişnuite, sunt pomenite mai ales şapte, după Isaia 11, 2: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe. Iar ca „roade ale Duhului” pomeneşte Sf. Apostol Pavel următoarele: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5, 22).
241. Afară de acestea, mai sunt şi alte daruri şi roade ale Duhului Sfânt?
Da. Darurile şi roadele Sfântului Duh sunt aşa de multe, că nu se pot număra, pentru că bogăţia Duhului e nesfârşită, iar trebuinţele oamenilor, însuşirile lor naturale şi măsura în care pot primi pe Duhul Sfânt se deosebesc de la ins la ins. De aceea, unul şi acelaşi Duh Sfânt sau har are nesfârşite numiri. «Eu sunt cuprins de spaimă, zice Sf. Grigorie Teologul, când mă gândesc la bogaţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul înfierii. El ne reface în Botez şi în Înviere. El suflă unde vrea, El e izvorul luminii şi al vieţii. El face din mine o biserică. El mă îndumnezeieşte, El mă desăvârşeşte. El premerge Botezul şi El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El Se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile. El face predicatori, păstori, dascăli»206.
Iar Sf. Vasile zice: «El e total prezent în fiecare şi peste tot. Împărtăşindu-Se, El nusuferă împărţire. Când ne împărtăşim din El, El nu încetează a rămâne întreg. Ca o rază de soare, care produce bucurie tuturor în aşa fel încât fiecare crede că el singur profită de ea, în vreme ce această rază luminează pământul şi marea şi străbate cerul, tot aşa Duhul Se află în fiecare din aceia care-L primesc, ca şi când nu S-ar împărtăşi decât aceluia singur, şi cu toate acestea El revarsă peste toţi harul întreg, de care se bucura toţi şi se împărtăşesc după măsura şi capacităţile lor, căci pentru posibilităţile Duhului nu e măsură»207. Că darurile sunt nenumărate, dar toate sunt din acelaşi har, o spune însă mai ales Sf. Apostol Pavel. El zice că: „Darurile sunt de multe feluri”, dar toate „după harul care ne este dat nouă” şi înşiră o seamă dintre ele, punând întâi darul deosebit (harisma) al proorociei, apoi multe daruri din cele mai obişnuite, numite de el tot harisme: „Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă îmiparte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună” (Rom. 12, 6-9).
Iar despre roadele Duhului, tot Sf. Apostol Pavel spune: „Roada Duhului este întru orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efes. 5, 9).
242. Dacă harul e o lucrare necreată a lui Dumnezeu în sufletul nostru şi dacă prin el Însuşi Duhul Sfânt lucrează în noi mântuirea, oare s-ar putea mântui omul şi fără de har?
Nu, omul nu se poate mântui fără de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). Harul îi este de trebuinţă omului chiar de la început (Ioan 3, 5). Harul pune începutul mântuirii în om, şi nu omul prin stăruinţele sale. Aceasta înseamnă că harul îi vine în dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale. Înainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care să se mântuiască, sau măcar să înduplece pe Dumnezeu să-i dea harul prin care să se mântuiască. Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face aşa de statornic şi dintr-un cuget aşa de curat, încât să se sfinţească prin ele şi să se mântuiască. Omul are libertatea de a face binele şi câtă vreme e în robia păcatului strămoşesc, dar aceasta e o libertate slăbită. Ea e mărită tocmai de harul care vine la început fără nici un merit al omului. Dar harul nu e de trebuinţă numai la începutul mântuirii omului, ci şi după aceea, tot timpul. Omul nu se poate întări niciodată în bine în aşa fel ca să nu mai aibă pe urmă trebuinţă de har. Binele statornic şi cuăţia deplină a omului sunt un rod nu numai al omului, ci şi al harului, nu numai al unuia sau al altuia. Dacă mântuirea şi sfinţirea omului înseamnă unirealui cu Dumnezeu prin har, se înţelege că pierderea harului înseamnă pierderea mântuirii. Sf. Apostol Pavel zice: „Deci, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).
243. Dar dacă harul ne e totdeauna de neapărată trebuinţă pentru mântuire şi dacă mântuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem şi noi vreo parte la lucrarea mântuirii noastre?
Da, avem şi noi o parte. Deşi harul e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastra, totuşi el nu ne poate mântui singur. Noi nu suntem nişte buşteni, sau nişte pietre cu care face Dumnezeu ce voieşte. Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne duce fără voie la mântuire. În acest caz, dacă unii nu se mântuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-I sileşte. Aceasta e însă o învăţătură a calvinilor numită predestinaţie (mai înainte rânduire). După această învăţătură, Dumnezeu a hotărât din veci să mântuiască pe unii oameni şi să-I piardă pe alţii, după cum Îi place Lui, nu după cum vor lucra ei în chip liber cu harul. Celor pe care a hotărât să-i mântuiască le dă harul, care-i sileşte să lucreze după voia Lui, celorlalţi nu li-1 dă.
244. Dar învăţătura Bisericii noastre care este?
Învăţătura Bisericii noastre este că harul e dăruit tuturor, căci: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Dar harul nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu el, sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, cei din urma nu. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”, citim în Apocalipsa (3, 20). Astfel, deşi oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin har, totuşi atârnă şi de libertatea lor ca să lase să pătrundă harul în ei, sau nu, şi să se mântuiască sau nu. De aceea „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după bunul plac. El îi mântuieşte sau osândeşte pe oameni după faptele lor.